La colindat prin satele de altădată

0 62

 

Asistăm neputincioși la o secularizare a obiceiurilor și tradițiilor satului românesc. Colindatul, cel mai cunoscut obicei de Crăciun, nu mai este practicat de oricine. Dacă înainte nu era casă să nu fie colindată, și nu doar de un grup, ci de cât mai multe, astăzi glasurile colindătorilor mai intră în casele gospodarilor doar prin intermediul radioului și televiziunii sau al compilațiilor audio, dezgolite parcă de bucuria și trăirea vestitorilor Nașterii Domnului. Cu îndemnul de a lăsa sfiala deoparte și a pleca ‘printre case a colinda’, vă propunem o întoarcere în timp, în lumea satului de altădată, în Ajunul Nașterii Pruncului Sfânt, prin gura și amintirile unor ierarhi ai Bisericii noastre.

Înaltpreasfințitul Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, ne-a povestit despre clipele frumoase petrecute alături de familie în perioada sărbătorilor și de modul în care se pregăteau pentru întâmpinarea Nașterii Domnului: ‘Satul nostru se cheamă Muntenii Buzău, adică oamenii din Munții Buzăului, care erau împământeniți în județul Ialomița. La sfintele sărbători ne îmbrăcam cum se îmbrăcau moșii și strămoșii noștri înainte, în opinci cu nojițe până după genunchi, ca să țină ciorapii din lână și obielele, cu cămașă albă de in scoasă afară din pantaloni, cu bundiță și cu căciuliță pe cap. Am avut parte să trăiesc și să cresc într-o familie bine organizată, deși eu sunt orfan de război, tatăl meu, în Primul Război Mondial, s-a dus și n-a mai venit; mama a trebuit să se recăsătorească pentru că o femeie când este singură ori este bănuită, ori disprețuită, iar mama a ținut să fie casa – casă, iar pe noi, copiii, să ne crească cu frică de Dumnezeu și cu dragoste de rânduielile noastre creștinești și mai ales de credință și de bună conviețuire între noi. În așa fel ne împărțeau alimentele și hainele încât să nu fie supărare și motiv de invidie și ceartă, făcea de așa manieră să fim îmbrăcați toți la fel. Părinții mei, tatăl vitreg și mama, au deschis o prăvălie, un magazin mixt, universal, unde vindeau diferite articole, unelte, alimente, de tot felul.

Am trăit cu părere de rău după tatăl meu, pentru că a plecat în război când aveam un an și jumătate și nu s-a mai întors, iar lumea care îl cunoscuse îl aprecia ca fiind un om blând, comunicativ și luminos la față, lucru care mă bucura, pentru că eu nu l-am cunoscut.

Din două părți venea bucuria sărbătorii Nașterii Domnului, în primul rând pentru bucate și în al doilea pentru că primeam haine noi, iar casa era proaspăt văruită și curățită de către mama și Rada, sora mea mai mare, și astfel intrai cu un alt aer în casă, ca într-o casă nouă. De sfintele sărbători totdeauna aveam bucuria aceasta, pentru că eram toți frații împreună cu părinții noștri, ‘și ce este mai bun și mai frumos decât a fi frații împreună’, și astfel petreceam după cuvântul psalmistului. De Crăciun și de Paști căutam să fim acasă toți, să nu fim plecați pe drum, pe undeva, prin urmare, era familia întreagă, și aș putea să spun că se sacrificau, și în loc să meargă să facă negustorie, de sărbători eram cu toții acasă, în jurul mesei și la gura sobei. Părinții noștri uitau de toate necazurile și de toate supărările și ne povesteau de copilăria lor, cum a fost la vremea lor, cum erau vecinii și rudele.

De Sfintele Sărbători ale Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, noi, copiii, cu mult înainte, de la Sfântul Nicolae ne pregăteam, și ne făceam niște bice cu vârful de mătase și trosneam din ele, iar unii mai mari veneau și cu buhaiu și cu clopote mari, din care se puneau la gâtul vitelor ca să nu se piardă. Noi, copiii, umblam cu clopoței de bronz, cu bice și cu buhaiul și întărâtam câinii, care hălălăind se luau după noi pe stradă, și mergeam pe la porțile și ferestrele caselor strigând: ‘Primiți cu colindul?’ sau ‘Primiți Plugușorul?’, și dacă răspundea cineva sau nu, noi cântam diferite cântări și urături, ca de exemplu: ‘Am venit și noi o dată,/ La un an cu sănătate,/ Dumnezeu să vă ajute/ La covrigi și la nuci multe!/ Bună dimineața la Moș Ajun!/ Ne dați ori nu ne dați?’ Era o veselie deplină, mergeam din casă în casă și oamenii ne dădeau covrigi, nuci, mere, pâinici calde, pe care le puneam în trăistuță. Tata insista să stăm acasă să nu mai umblăm prin zăpadă și prin ger că ne dă el tot ce primim din sat, dar noi nu ne înduplecam în nici un chip, voiam să mergem noi să le căpătăm și să ducem vestea cea bună a Nașterii Domnului la toți consătenii. Și bucuria era trăită și simțită de toți pentru că tot satul era plin de cete de colindători, cei mici mergeau după prânz până către seară, iar cei mari colindau până în zori.’

‘Ce mai veselie cu colindatul!’

Înalt Preasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, precum marele povestitor Ion Creangă odinioară, ne-a vorbit despre pățaniile și bucuria mersului cu colinda prin satul său natal, Cracăul Negru, din Munții Neamțului:

‘Calendarul nostru ortodox este unic pe fața pământului. Când ne gândim la calendarul ortodox românesc, pentru că are un specific aparte, avem o mare bucurie. Viața noastră se ține ca și candelabrul cu 12 lumini, în cele 12 luni ale anului, îndreptându-ne pasul în timpul vieții de fiecare zi. Nimeni dintre noi nu a fost mai puternic marcat de marile sărbători creștine, care încep cu venirea Crăciunului sau a Praznicului Nașterii Domnului Iisus, pe pământul pe care ne naștem și noi mereu.

Așadar, Crăciunul la Cracăul Negru, satul în care a binevoit Dumnezeu să mă întrupez și eu, ca tot omul, începe în inima noastră chiar de la începutul postului. Era deja începutul pregătirii prin osteneala postirii. Ne pregăteam cu mare grijă. Încercam emoții fără a ne gândi să le biruim.

Mai bine zis, intram în atmosfera sacră a timpului închinat celui mai mare act din istoria omenirii: venirea lui Iisus printre noi, oamenii, ca să ne bucure nu doar cu prezența Sa, ci și cu lucrarea Sa mântuitoare, pentru fiecare dintre noi.

În timp ce se apropia Crăciunul, mama ne punea să facem curățenie peste tot, cu mare grijă. Se începea văruitul prin casă, scoțându-se toate lucrurile în ger și sub fulgii de omăt. În casa noastră bătrână de peste 200 de ani, se lipea pe jos cu pământ, un fel de argilă specială care rezista multă vreme fără să se lipească pe picioare. De cele mai multe ori, lipeam și eu cu fratele meu, cu care mă băteam cu lutul pentru lipit, până ce mama ne lipea câteva palme ca să ne potolim.

Focul din lemne duduia în sobă pentru a se usca văruiala și lipeala de pe jos. Până la Crăciun, în Cracăul Negru, nu se auzea nici un țipăt disperat de purcel, că i s-ar scurta viața. Nici nu se gândea cineva să tulbure liniștea înaintea sărbătorilor de Crăciun. Se ținea cu sfințenie la pace, în natură, cu toate viețuitoarele ei. Doar venea Iisus! Cum să tulburi ceea ce a creat El?

Se aștepta cu emoție vremea spovedaniei. Ce bucurie era pe noi, Doamne sfinte! Ce râvnă de a merge mai repede, pentru a prinde rând la mărturisire. Ce mângâiere că eram iertați toți ca să ne putem împărtăși la biserică, chiar în ziua Nașterii lui Iisus!

Simțeam că ne naștem odată cu Iisus! Că devenim gemeni cu Iisus! Că avem prieten veșnic și că nu vom mai muri niciodată.

Dar când venea preotul Gheorghe Savin cu icoana Nașterii lui Iisus pe la casele noastre?! Niciodată nu se vor uita aceste rânduieli desprinse din cerurile cu cântec de înger!

De Ajun de Crăciun, spre seară, grupuri de tineri îmbrăcați în cele mai frumoase haine-port popular specific locului, mergeam la preotul satului, de unde începeau colindele, potrivit obiceiului străbun. Erau dansuri și urări care se auzeau până departe cu hăulitele lor tinerești. Urmau jocul cu Ursul, Capra și la urmă Irozii. Un adevărat spectacol de ziua cea mai mare a omenirii.

Eu nu am mers niciodată cu arnăuții, așa se chemau acești tineri care se prezentau în fața preotului, pentru prima oară, pentru a primi binecuvântarea de a merge cu colindul. Nu puteam suporta ițarii de lână care te strângeau mai ales la genunchi și nu puteai dansa. Cu Ursul am mers de câteva ori, dar mă înnădușeam în pielea de urs cu care ne îmbrăcam. Iar cu Capra nu am mers niciodată, prea clămpănea din gură și era tare urâtă.

Bucuria cea mai mare era când mergeam cu uratul pe la casele oamenilor, care ne primeau cu inima deschisă. Aveam cu noi tălăngi mari, buhaiuri, bice și tobe.

Ce mai veselie cu colindatul! Mergeam în grupuri mărișoare, și cam de aceeași vârstă. De câteva ori nu am fost primiți cu colinda. Tot repetându-se, cam la aceeași gospodari, ne-am gândit să-i facem să meargă și ei cu colinda, așa, mai original.

Le scoteam poarta din țâțâni și o duceam în spinare pe uliți mai îndepărtate. Dimineața se trezeau fără poartă la nas. Nu știu ce zgomote le-a făcut gura, dar râdea tot satul când treceau și vedeau poarta luată. După câteva zile, trecătorii strigau pe vecin să se ducă să-și care poarta, că e sus, pe ulița alăturată.

Așa i-am lecuit. În anii următori erau bucuroși să ne primească. Cu unul însă am pățit-o. Cum-necum, s-a aflat cam cine ar fi batjocoritorii. După ce am colindat în fața casei, când gospodina ne împărțea daruri, de după casă a apărut bărbatul cu un par cât toate zilele. Să fi văzut spectacol atunci. De frică, în fuga mare nu mai încăpeam pe poartă, așa că am dărâmat tot gardul, cu porți cu tot. După ce am fugit o bucată de drum, crezând că gospodarul fuge cu parul după noi, ne-am așezat pe jos să leșinăm de râs. A fost cea mai grozavă noapte de Crăciun la Cracăul Negru, din Munții Neamțului.

Dar cea mai mare groază o simțeam când stăteam la slujbă în biserică și în fața mea, jos, lângă iconostasul Maicii Domnului, erau așezate darurile proaspete pe care le aduceau creștinele cu multă evlavie: cârnăciori, tobă, lebăr, jambon, brânză cu smântână, caș, lapte covăsit de oaie, fagure de miere de albine. Stând în genunchi în fața tatălui meu, ușurel șterpeleam câte un cârnăcior, nemaiputând răbda sfârșitul slujbei care ducea la sfințitul ofrandelor și împărțirea lor la popor.

Tot același război lăuntric îl simt atunci când merg prin bisericile argeșene și văd cum pruncii stau și se uită la darurile care sunt puse chiar în fața icoanei pentru binecuvântare! Mă opresc aici cu arătarea obiceiurilor străbune din satul în care m-am născut.’

‘În brațele bunicilor am învățat a colinda’

Pentru Preasfințitul Părinte Andrei Făgărășanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, mersul cu colindatul în Ajunul Nașterii Domnului a fost încărcat de înțelesuri teologice și tradiționale creștine:

‘În Tradiția Bisericească, colindele au un loc aparte. Ele vorbesc despre Mântuitorul Hristos și nu sunt altceva decât transmiteri orale despre viața, activitatea și minunile Sale. Perioada aceasta a Postului Nașterii Domnului Iisus Hristos ne aduce aminte de leagănul copilăriei, când în brațele bunicilor am învățat a colinda. Copii fiind, în Ajunul Crăciunului, cu traista în spate, umblam de la vecin la vecin, rudenii și cunoscuți, din casă-n casă și vesteam Nașterea Domnului, iar gospodarul, ‘gazda’ pe care o colindam ne binecuvânta cu colaci copți pe vatra cuptorului, mere și nuci. Seara, în ajun, colindau ‘cetele’, iar după orele 22:00, colindau maturii, ‘căsătoriții’. Intrau câte două-trei perechi în curtea ‘gazdei’. Colindau la geam, intrau în casă, serveau din țuica, vinul și cozonacul pregătite, după care îi însoțea și gazda la următorul. Și așa, din casă în casă, se colinda tot satul. Adevărat concert duhovnicesc! Sufletele se bucurau colindând! Colinda este semn al bucuriei, care comunică cu Dumnezeu. Colinda vestește venirea lui Dumnezeu pe pământ, eveniment unic întâmplat în istorie. Satul românesc păstrează și astăzi colindele străvechi și le vestesc pe ulițele satului copiii și credincioșii în perioada aceasta, a Postului Nașterii Domnului.’

Preasfinția Sa ne-a împărtășit și din învățătura satului legată de tradiția colindatului: ‘Cel dintâi gând în legătură cu colindele este vechimea lor. Ele ne vin din adâncul istoriei creștine românești, unele din ele chiar înainte de formarea poporului român, din secolul I, din momentul în care prin părțile Dobrogei a trecut Sfântul Apostol Andrei. Colindele, prin cei care le cântă, transmit primele învățături despre Iisus Hristos, și anume că este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl din Ceruri, prin lucrarea Duhului Sfânt, care ‘pentru noi și pentru a noastră mântuire a venit pe pământ’. Iată, deci, teologie transmisă de popor prin gura poporului, mai înainte de a se scrie vreo carte despre aceste lucruri. Al doilea gând despre colinde, păstrat din copilărie, este acela că sunt învățături care se cântă. Cuvintele se adresează minții, iar melodia se adresează inimilor noastre. Cuvintele cântate se țin mai ușor minte și parcă vin de la sine. Colindele au melodii ușoare și se învață foarte repede, precum doinele. Am simțit că noi, ca și copii, cântăm despre un Copil Care se năștea. Ultimul gând rămas este cel al păstrării cu sfințenie a colindelor, ca un tezaur sfânt, pentru că ele sunt însuși trecutul nostru românesc. Nu avem alte mărturii de limbă românească mai vechi decât colindele și folclorul.’

‘Oamenii intrau bucuroși în ‘duhul sărbătorii”

Înalt Preasfințite Părinte Casian, ce a însemnat praznicul Nașterii Domnului în anii copilăriei?

Reperele sacre ale sărbătorii Nașterii Domnului sunt în copilăria noastră doar atunci când Dumnezeu ne-a oferit șansa de a ne naște și de a crește într-o familie evlavioasă, tradițională. În familie primim primele deprinderi, primele învățături și bucurii, mai ales la sărbătorile mari: Crăciunul și Paștile.

Sărbătoarea Crăciunului are o vădită deschidere spre înțelesurile spirituale la nivelul copilului. Tema în sine este accesibilă copilului, iar manifestările ca atare, tradițiile, obiceiurile, colindele mai ales, fac parte din viața celor mici integrați armonios în familia lor. Din familie se transmit convingerile religioase pe care le împărtășim și altora. Se poate aprecia existența unui gen de apostolat al copilului, mai ales în manifestările comunitare și tradiționale ale sărbătorii Nașterii Domnului.

Toți ne referim, în acest înțeles, la zestrea genetică – spirituală moștenită de la bunici și de la părinți, dar și de la alte persoane din locurile natale. Avem o pecete așezată în suflet care se manifestă, ca și în copilărie, tot restul vieții noastre. Creștem și noi în înțelesurile mai profunde, deodată cu vârsta, dar ne place să rămânem spiritual tot copii. ‘Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți’ este porunca și invitația sfântă a Mântuitorului, pentru toate vârstele omului. Puritatea, curăția sufletească și decența manifestărilor creștinești din copilărie, din familie și din sat, evident cu Biserica în frunte, rămân repere neșterse din patrimoniul nostru de inimă!

Lumea însă se schimbă. Cu toții observăm acest aspect. Cu schimbarea mentalității, satul pierde din importanța sa spirituală, tradițională și culturală. În fond, satul era într-o ‘Liturghie’ comunitară a bucuriei zile în șir. Oamenii intrau bucuroși în ‘duhul sărbătorii’ iar ‘duhul sărbătorii’ penetra sufletele, provoca reconcilierea și asigura cel mai bun cadru al comuniunii, al într-ajutorării și al solidarității.

În copilăria mea, la sat, nu erau copii fără părinți și foarte rar părinți fără copii! Nu era nimeni sărac sau singur de Crăciun! Acum, vedem schimbări, din nefericire nu tocmai în bine și la sate, dar mai ales la orașe.

De aceea, credem că nu ne vom mai întoarce la satul de odinioară, ci mai curând va trebui să interiorizăm, să studiem, să cercetăm și să preluăm ceea ce se poate prelua din tezaurul nemuritor al datinilor, dar pe fondul clar și curat al dreptei credințe despre Nașterea Domnului și despre binefacerea acesteia în redresarea spirituală a vieții noastre, uneori prea secularizată.

Dar avem și suficiente mărturii ale redescoperirii, promovării și cultivării tradițiilor sănătoase de Crăciun. Fiecare familie creștină are un rol esențial în această privință. Sunt încă mulți bunici. Să le predea nepoților frumusețile copilăriei lor și așa vom dăinui cu toții.

Programele școlare la ora de religie ‘Hristos împărtășit copiilor’ și ‘Alege școala!’ pot constitui bune exemple de refacere a chipului echilibrat al manifestărilor de Crăciun, în duhul tradițional și în pas cu timpurile pe care le trăim. Este mult loc pentru cultivarea frumuseții și pentru înțelegerea spirituală a darurilor de Crăciun în viața noastră. Cu înțelepciune și cu perseverență, ascultându-i și urmându-i pe cei ce au redescoperit și cultivă datinile sacre, ne putem bucura cu toții de această sfântă sărbătoare, fiecare după măsura și puterea sa.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 24 decembrie 2011, Multumim pr. Gabriel Molocea, arhid. Ioan Liviu Găman, diac. George Aniculoaie, Ștefan Mărculeț)

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats