Caragiale, dramaturgul care ne zâmbește critic dintotdeauna

0 1

Ion Luca Caragiale, unul dintre clasicii literaturii românești și cel mai important dramaturg, s-a născut la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale (în prezent se numește I.L. Caragiale – n.r.), din județul Dâmbovița.

A fost elev al Gimnaziului ”Petru și Pavel” din Ploiești, iar studiile liceale au fost finalizate la București. Ulterior, a absolvit cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București, la Clasa de mimică și declamație a lui Costache Caragiali, unchiul său (1868-1870).

A fost unul dintre scriitorii care au frecventat, în perioada 1877-1878, ședințele societății culturale ”Junimea”, creațiile sale dramaturgice fiind publicate în revista ”Convorbiri literare”, potrivit Dicționarului scriitorilor români, apărut la editura Fundației Culturale Române, 1995.

A lucrat de-a lungul anilor în multe instituții. A fost copist la Tribunalul de Prahova, sufleur la Iași, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național din București. A ocupat și posturi ca revizor școlar, funcționar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular ”Sf. Gheorghe” din București, director general al teatrelor (în stagiunea 1888-1889).

A debutat în gazetărie la revista ”Ghimpele”, unde a realizat rubricile ”Varietăți” și ”Una-alta” (1873-1875) și la ziarul ”Timpul” (1878-1881), a colaborat la numeroase publicații cu cronici dramatice, schițe, traduceri: ”Albina Carpaților”, ”Convorbiri literare”, ”Epoca”, ”Literatura și arta română”, ”Noua revistă română”, ”Românul”, ”Telegraful”, ”Tribuna”, ”Universul literar”, ”Viața nouă”.

În perioada mai-iunie 1877 a editat revista de umor în format de buzunar ”Claponul”, un ”Calendar al Claponului” (1878), ziarul ”Moftul român” (1893, împreună cu A. Bacalbașa; 1901), publicația ”Vatra” (1901, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc), precizează Dicționarul scriitorilor români.

Creația lui Caragiale cuprinde piese de teatru, Momente și schițe, nuvele, majoritatea satirizând lumea Capitalei sau provinciei din perioada sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Piesele sale de teatru sunt memorabile, fiind puse în scenă de nenumărate ori, la toate teatrele din țară, unele fiind și ecranizate.

Comedia în două acte ”O noapte furtunoasă”, scrisă în 1878, a avut premiera la 18 ianuarie 1879, la Teatrul Național din București. A fost publicată în ”Convorbiri literare” în oct.-nov. 1879) și este considerată o capodoperă a dramaturgiei românești.

Farsa într-un act ”Conu Leonida față cu reacțiunea” a fost publicată la 1 februarie 1880 și a avut premiera la 16 aprilie 1912, la Teatrul Național din București. Comedia în patru acte ”O scrisoare pierdută” a fost publicată în 1884 și a avut premiera la 13 noiembrie 1884, tot la Teatrul Național din București. Succesul acestei comedii a depășit așteptările, o contribuție deosebită având actorii din distribuție — I. Petrescu (Trahanache), C. Nottara (Tipătescu), I. Niculescu (Cațavencu), A. Catopol (Farfuridi), Anton Leonteanu (Brânzovenescu), St. Iulian (Pristanda), N. Mateescu (Cetățeanul turmentat), Aristizza Romanescu (Zoe). Caragiale a fost chemat de două ori la rampă pentru a primi aplauzele publicului. Piesa a avut după premieră 11 reprezentații consecutive.

Comedia în trei acte ”D-ale carnavalului” a fost publicată la 1 mai 1885 și a avut premiera la 8 aprilie, același an. Drama ”Năpasta” a fost publicată în 1890, având premiera în același an, la 3 februarie. La 18 februarie 1890 Nicolae Iorga publica o cronică favorabilă pentru piesa ”Năpasta”, în ziarul ”Lupta”.

Primul volum al lui Caragiale, ”Teatru”, prefațat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, ”Comediile d-lui I. L. Caragiale”, a apărut în cursul anului 1889.

Piesele lui Caragiale au fost puse în scenă și în varianta teatru TV, în diferite perioade, cu diferite distribuții.

Caragiale a mai scris studiul teatral ”Cercetarea critică asupra teatrului românesc” (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri ”Roma învinsă” de Al. Parodi, reprezentată la Teatrul Național din București la 21 mai 1878; ”La Camaraderie” de E. Scribe).

Între celebrele schițe scrise de I.L. Caragiale amintim: ”Domnul Goe”, ”Vizită”, ”Bubico”, ”Tren de plăcere”, ”Petițiune”, ”Căldură mare”, ”Un pedagog de școală nouă”, ”Ultima oră”, ”Inspecțiune”, ”High-life”, ”Telegrame”, ”Justiție” etc. A creat celebrul personaj Mitică, prezent în multe dintre ”Momente și schițe”. Mare parte dintre schițele lui Caragiale au fost ecranizate și prezentate în emisiuni de divertisment de televiziune.

Ca nuvelist, Caragiale a scris proză de observație psihologică și naturalistă (”O făclie de Paști”, ”Păcat”, ”Două loturi”, ”În vreme de război”) și fantastică (”La hanul lui Mânjoală”, ”Kir Ianulea”). A tradus din operele lui Mark Twain, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe ș.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.

În primăvara anului 1905 Ion Luca Caragiale s-a stabilit la Berlin, împreună cu familia, în urma decepțiilor din plan social și cultural, care au culminat cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902) inventat de scriitorul obscur Caion (Constantin Al. Ionescu-Caion), referitor la piesa ”Năpasta”.

La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a murit la Berlin, în locuința din Schoneberg. Ioan Slavici a scris atunci necrologul „Un om mare”. La 27 iunie 1912, rămășițele pământești au fost depuse în cavoul capelei din cimitirul Erster Schoneberger Friedhof în prezența familiei și a prietenilor Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță.

La 1 septembrie 1912, Ministerul de Interne din România a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea trupului lui Caragiale în țară și pentru înmormântare. La 18 noiembrie același an, sicriul cu rămășițele mortuare a fost adus în țară și depus la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Patru zile mai târziu, la 22 noiembrie, a fost reînhumat la Cimitirul Bellu din București, în apropiere de mormintele poeților Mihai Eminescu și George Coșbuc.

A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948.

I.L. Caragiale – opinii asupra operei

Ion Luca Caragiale este, alături de Mihai Eminescu și Ion Creangă, unul dintre cei mai mari scriitori români. În opera sa, Caragiale urmărește, ca un scriitor clasic, ambiția și orgoliul unei lumi care trăiește într-un moment favorabil afirmării. El ilustrează, magistral, specificul și mecanismele parvenirii.

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale este văzut atât ca întemeietorul teatrului comic din România, ci și ca unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile, aparțin realismului critic românesc.

Criticul Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că ”e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se bucură. (…) Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect. Românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi.”

Scriitorul Alexandru Paleologu arăta că ”spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastă o acțiune socratică și în aceasta constă importanța incomparabilă, fundamentală, a acestui așa-zis negativist. Prin reducere la absurd; prin maieutică și dialectică el tindea să aducă societatea la cunoașterea de sine și la o conștiință morală. Dialogurile lui din comedii și din momente au ceva din arta dialogului socratic. Însăși sociabilitatea acestui om, prezența sa ironică, interpelativă, în forul public, e de aceeași natură cu a lui Socrate. De asemenea și solitudinea lui și distanțarea lui scrutătoare. Ca Socrate, avea sentimentul că e inspirat și cenzurat interior de un demon: ochiul eternității ce-i supraveghea din spate scrisul. Tot ca Socrate, a fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetății și pervertește spiritele și, de fapt, a trebuit să bea și el destulă cucută.”

Conform lui Florin Manolescu, ”Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu clasic și realist, care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, așa după cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar și un genial dialectician, capabil să exprime cu egală strălucire în toate momentele carierei sale, în teatru și în proză, în schițele telegrafice din varianta momentelor sau în povestirile de mai mari dimensiuni din Schițe nouă, în fine, în publicistica de partid sau în literatura epistolară. În același timp, prin refuzul de a se inhiba în fața tabuurilor estetice și sociale din epoca în care a trăit, Caragiale s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a avansat cel mai mult în direcția înțelegerii mecanismelor de existență ale unui text literar, dar și în direcția descifrării resorturilor profunde ale specificului nostru național”.

E.Lovinescu consemna ”Caragiale e omul care împinsese până la extrem arta de a concentra si de a mărgini în linii elementare si expresive (…) Bătrânul mester înpinsese dragostea verbală până la măsuri neobisnuite ; slefuind vorbele , le redusese la rolul lor necesar în economia frazei .”

Ștefan Cazimir aprecia că: ”Întreaga operă comică a lui Caragiale argumentează, cu diferențe neglijabile de la un compartiment la altul, concepția sa fixistă asupra caracterelor. O definiție mai atentă a acesteia va observa că evoluția, admisibilă numai retrospectiv, ca un proces finit de cristalizare a caracterului, exclude în genere ipoteza unor mutații ulterioare. Raportând conformația morală a personajelor la graficul mișcării lor pe scara pozițiilor sociale, se constată că figurile reliefate cel mai puternic au fost surprinse în epoca unei concrețiuni definitive între situație și caracter.”

Șerban Cioculescu, în lucrarea sa Viața lui I.L. Caragiale scria: ”Dator cu o privire sintetică, cercetătorul este îndemnat să aleagă din diversitatea trăsăturilor pe aceea fundamentală, generatoare a reacțiunilor morale. Unii contemporani au fost minunați de ‘impresionabilitatea’ neobișnuită a lui Caragiale, în care au văzut chezășia temperamentului de artist și cheia variabilității în atitudini, comportări și îndeletniciri.

Această impresionabilitate nu vibrează însă în atingere cu formele plastice, cu universul deschis simțurilor. Ea este de ordin pur intelectiv. Calitatea dominantă a lui Caragiale este inteligența. Cultivată, s-ar fi orientat către o disciplină intelectuală de specialitate. Alți contemporani s-au lăsat impresionați de cultura vastă adunată de scriitorul autodidact.

Prin puterea apreciabilă de asimilare și prin specularea abilă a ideilor sau cunoștințelor însușite din ajun, actorul neîntrebuințat și-a putut juca rolul de om de cultură generală. Inteligența lui Caragiale se găsea însă pe tărâmul propriu, în intuirea oamenilor cu discrepanțe între aparență și esență. Afilierea literară la Junimea și desăvârșirea operei în spiritul junimist, chiar după emanciparea bruscă, se lămurește psihologic prin afinitatea intelectivă cu principiile ei conducătoare. N-a fost o adeziune teoretică, ci orientarea firească a unei inteligențe concrete. Materializându-și viziunea în oameni caricați, a atacat prostia, noțiune vagă, cu sensul inadecvării între pretenție și realitate.”

Leave A Reply

Your email address will not be published.