Umilință, un film document peste timp

0 24

Filmul “Umilinţă” scris şi regizat de Cătălin Apostol se aşează, cu-ncetul, în vârful topului peliculelor realizate în România ultimilor ani. Producători sunt Alexandru Iclozan şi Marius Th. Barna de la Paradox Film, cu sprijinul CNC şi TVR. A beneficiat de semnătura unor artişti autentici ai imaginii, scenografiei, decorului, machiajului, montajului, sunetului, muzicii, fotografiei: Marian Stanciu, Mihnea Tăutu, Cristina Ilie, Costel Buteica, Mădălin Cristescu, Vlad Stoicescu, Mihai Gheorghe. A fost interpretat de actori remarcabili ai scenei teatrale şi cinematografice româneşti, alături de câţiva foarte tineri debutanţi: regretatul actor Şerban Ionescu, Valentin Teodosiu, Cristi Oleser, Mitică Popescu, Costel Caşcaval, Ion Grosu, Vasile Popa, Mircea Nicola, Nicodim Ungureanu, Gabriela Crişu, Ecaterina Nazare, Ana Pasti, Vanina Pirşan, Avram Iclozan, Vasile Calofir, Paraschiv Constantin, Afrodita Andone, Gabriel Muşat, Magda Catone, George Petcu, Mircea Constantinescu, Monica Ghiuţă, Eugenia Bosânceanu, Aristiţa Diamandi, Tănase Alexandrescu, Edi Epure, Elena Popa, Magdalena Condurache.

Reporter:Umilinţă este realitatea unui crâmpei de viaţă care te-a impresionat. Cum arată acum pelicula acestui film pentru tine?

Cătălin Apostol: Pentru mine, „Umilință” va rămâne poate filmul cel mai drag și important. În primul rând, pentru că este ultimul film în care a jucat marele actor Șerban Ionescu, alături de care am trăit momente memorabile, proiectul acesta legând între noi o prietenie care nu se poate uita niciodată. În al doilea rând, pentru că este filmul meu de debut în lumea cinematografiei și el are o poveste emoționantă, valabilă oricând și oriunde, și care, așa cum spunea Dan Puric la premiera lui, va rămâne un fel de document peste timp. Si astazi sunt invitat cu filmul la tot felul de festivaluri si evenimente din țară și din străinătate.

Reporter: Distribuţie impresionantă, exprimări naturale. Cum ai ales actorii?

Cătălin Apostol:N-a fost deloc greu. Pentru “Pacoste” al meu, acest Ion “întors” parcă în oglinda din filmul cu acelaşi nume („Blestemul pământului, blestemul iubirii”), am zis că nu poate fi altul mai bun decât acelaşi Şerban Ionescu. Apoi, ţin minte că i-am dat scenariul lui Costel Caşcaval şi i-am zis că după ce îl citeşte să-mi ghicească rolul pe care vreau să i-l dau. L-a citit şi mi-a zis că ar putea fi poliţistul, sau chiar Pacoste. Că e în stare să joace orice, la fel de bine. Şi sunt sigur că avea dreptate. Totuşi, după un personaj atât de rebel precum Mitu din Terminus Paradis, am zis că numai el poate să joace atât de bine rolul lui Costel, acest “sindicalist” al satului, recalcitrant şi justiţiar până la sacrificiu. La fel, pentru un personaj precum poliţistul corupt, Valentin Teodosiu îşi arătase valoarea în multe alte roluri oarecum asemănătoare. Aşadar, m-am bazat pe ceea ce ştiam. N-am vrut să risc, era totuşi un film de debut. Mai greu a fost pentru celelalte roluri, să zicem aşa, de culoare. A fost un casting destul de dur, probabil că pentru unii nu am fost prea simpatic. Cert e că toţi actorii au aderat imediat la proiectul ăsta cu un entuziasm care m-a copleşit.

Reporter: Cum au fost zilele de filmare?

Cătălin Apostol: Au fost cele mai caniculare zile din viața mea. Ceea ce nu era deloc bine. Pentru că povestea scrisă de mine se petrecea într-un sat aflat sub amenințarea inundațiilor, plin de noroaie, cu nori mari și negri deasupra. A fost cea mai mare provocare. Să filmăm povestea unui sat ameninţat de inundaţii pe o vreme caniculară. 40 de zile la rând n-am avut nici cel mai mic nor pe cer. A fost o provocare pentru întreaga echipa, dar mai ales pentru mine şi Marian Stanciu, operator cu o grea experienţă. Am hotărât să filmăm mai întâi secvenţele de interior şi cele de noapte. Tot timpul trebuia sa stropim bine cu apă, să facem băltoci, noroaie, şi-apoi să filmăm repede, pentru că altminteri, la arşiţa care era, toate astea se uscau nemaidecât. Pentru cadrele largi, de exterior, n-am avut încotro. Împreună cu producătorul, am hotărât să oprim filmările şi să ţinem legătura cu cei de la INMH, care urmau să ne anunţe când vom avea o serie de câteva zile cu nori. Abia după vreo două luni am avut parte de zilele astea.

Reporter: Cadrele din film sunt interesate. Ce te-a inspirat în alegerea locurilor pentru filmare?

Cătălin Apostol: Locurile alese sunt de fapt identice cu cele descrise în scenariu. Pot să spun că atunci când am scris scenariul parcă am visat locul ala. Era identic cu cel din povestea mea. Iar “ghidul” meu a fost Mihnea Tăutu, un scenograf de excepţie, care m-a sunat imediat după ce a citit scenariul şi mi-a zis: “Gata, ştiu locul. Mâine mergem să-l vezi.” Am mers acolo, în comuna Săruleşti, în mijlocul Bărăganului, şi nu mi-a venit să cred. Undeva, parcă la capătul lumii, era un cătun, Pârlita.

În jurul lui numai lacuri, totul arăta ca o insulă arsă de soare. De fapt, fusese cândva un sat mai mare pe care însă Ceauşescu îl inundase. Biserica era în ruină, exact aşa cum am descris-o în scenariul meu. Icoanele erau la fel de şterse, chipurile sfinţilor la fel de schimonosite. A fost ca un déja-vú. Apoi, în timpul filmărilor, intrând uşor în atmosfera locului, am descoperit şi alte coincidenţe stranii. Şi acolo exista un “nebun” al satului, ajuns în situaţia asta după ce asistase în copilarie la violul mamei sale.

Mai era şi beţivul satului, căzut în patima alcoolului după ce omorâse într-un accident rutier un copil. Şi acolo era o cârciumă unde cei doi erau mereu ţinta batjocurii celorlalţi clienţi care zăceau acolo toată ziua si flecăreau. La un moment dat, am fost chiar uşor descumpănit. Îmi venea mereu în minte vorba aia cu viaţa care bate filmul. Pentru că acolo erau, într-adevar, nişte poveşti greu de închipuit. Aşa ca i-aş invita pe cei care ar spune ca povestea mea ar fi ireal de dură, de cenuşie, să meargă în satul ăla, să caşte bine ochii şi să tragă bine cu urechea.

Reporter: Amintirea cea mai puternică care te leagă de acest film

Cătălin Apostol: Nu pot să fac un top al amintirilor legate de acest proiect. Fiecare zi, fiecare moment, fiecare cadru din film, toate au rămas pentru mine amintiri la fel de puternice. Însă, momentul cel mai emoţionant a fost poate seara premierei de la cinematograful Scala din Bucureşti, unde au fost peste 800 de oameni şi când am avut deosebita onoare de a-l avea pe Dan Puric invitat special, el fiind cel care mi-a prezentat şi lansat filmul.

Reporter: Cinefilii îşi doreau o continuare pentru Umilinţă. Este necesar ca ea să vină sub o forma sau alta?

Nu cred că se poate pune problema unei continuări a acestui film. Povestea are un final deschis, care transcende dincolo de lumea reală, care duce „dincolo”, într-un loc mai bun de unde nu se mai poate întoarce.

Reporter: Cum a decurs întâlnirea ta cu Dan Puric?

Cătălin Apostol: Ne-am întâlnit întâmplător în Televiziunea Română, unde eu lucrez de vreo 15 ani, iar el era invitat la o emisiune. Era cu vreo lună înaintea premierei iar eu căutam pe cineva cu „greutate” care să-mi lanseze filmul. Aveam la mine o copie a filmului. I-am dat-o lui Puric şi l-am rugat să se uite, dacă şi când are timp, şi să-mi spună ce parere are. Peste o săptămâna m-a sunat pe la 12 noaptea şi mi-a spus că, după decembrie 89, nu a mai văzut un asemenea film, ca l-a văzut fără să se clintească, în fine, că îmi va face prezentarea lui la premieră. De atunci, am avut onoarea să rămânem prieteni şi să constat că el continuă să-mi elogieze filmul în repetate rânduri, în emisiuni tv sau cu alte ocazii.

Reporter: De ce actor film ai fost cel mai apropiat?

Cătălin Apostol: Nici de data asta nu pot face un top al actorilor de care am fost mai legat. Cu fiecare dintre ei am avut o legătură aparte, unică în felul ei.

Reporter: Ce iubeşti cel mai mult din meseria de regizor?

Cătălin Apostol: Miracolul de a crea o lume. Să vezi cum din câteva pagini scrise pe hârtie se pune în mişcare o armată de oameni, se nasc personaje în carne şi oase, se ţese o poveste, se întretaie, se fac şi se desfac destine, se creează cu migală şi răbdare, secvenţă cu secvenţă, cadru cu cadru, fotogramă cu fotogramă, lumea pe care şi-ai imaginat-o pe hârtie.

Reporter: Ce gânduri ai pentru viitor?

Cătălin Apostol: Lucrez la un nou proiect de lung metraj, un scenariu care porneşte tot de la o întâmplare reală, ca şi “Umilinţă”. Întâlnesc tot felul de asemenea poveşti, sunt autor de documentare şi de reportaje la TVR şi revista “Formula As”. Ceea ce văd umblând prin ţară este uluitor. Aproape fiecare loc are ceva special, o poveste halucinantă sau un personaj legendar. E clar că toate experienţele astea mă ajută, atât la aflarea unor posibile subiecte, cât şi la expunerea lor într-o formă cât mai autentică. România e plină de poveşti. Totul e să le observi şi-apoi să ştii cum să le dezvolţi pentru a nu rămâne doar nişte imitaţii găunoase ale realităţii.

Palmares Cătălin APOSTOL:
2010 – selecţie în finala Festivalului Internaţional de Film de la Cairo, pentru filmul artistic de lung metraj „Umilinţă”;
2006 – Premiul pentru reportaj TV – Premiile Clubului Român de Presă, pentru documentarul „Valea Jiului, o istorie în ruină”;
2006 – Nominalizare la Festivalul Internaţional de Film (FIPA) de la Biarritz- Franţa, pentru documentarul „Valea Jiului, o istorie în ruină”;
2003 – Premiul pentru cel mai bun documentar – Festivalul Internaţional CineMaiubit, pentru documentarul „Cuibul de cuci”;
2002 – Premiul APTR pentru reportaj, Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR), pentru reportajul„ Foame şi pedeapsă”;
2001 – Marele Premiu şi Premiul I, Concursul de Jurnalism pentru Profesionişti World Vision, pentru reportajul „Infernul de acasă”;
2000 – Premiul pentru cel mai bun film documentar românesc, Festivalul Internaţional Astra Film Fest, pentru documentarul „Cuibul de cuci”;
1997 – Premiul pentru reportaj, Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR), pentru reportajul „Povestea lui Vasile Voinovici”.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats