22 martie 1995, a fost bătut recordul de durată a unui zbor spaţial de către rusul Valeri Poliakov

0 4

2007 – Istoricul Saul Friedländer a fost recompensat cu premiul Târgului de Carte de la Leipzig, Germania, pentru cel de-al doilea volum din lucrarea sa „Germania nazistă şi evreii”, consacrat „Anilor exterminării” (1939 – 1945).

2004 – Miniştrii Apărării român şi bulgar, Ioan Mircea Paşcu şi Nikolai Svinarov, au discutat despre urgentarea finalizării unui acord de protecţie a obiectivelor strategice din zona de graniţă.

Acordul privind colaborarea româno-bulgară pentru protecţia obiectivelor strategice din zona de graniţă s-a referit la posibilitatea deschiderii focului asupra unor avioane ce ar ameninţa obiectivele strategice, chiar dacă avioanele se aflau în spaţiul aerian al celeilalte ţări.

2001 – A murit William Hanna, co-preşedinte şi co-fondator al studiourilor „Hanna-Barbera”, alături de Joseph Barbera. A dominat industria desenelor animate, fiind creatorul simpaticelor personaje Tom şi Jerry, Scooby Doo sau Familia Flintstone.

1999 – Partidele de opoziţie au criticat declaraţia preşedintelui Emil Constantinescu, potrivit căreia România considera „necesară şi legitimă” o intervenţie a NATO în provincia sîrbă Kosovo, în cazul în care negocierile de pace aveau să eşueze.

1997 – Regele Mihai a sosit la Londra, în cadrul primei misiuni dintre cele asumate cu prilejul ultimei vizite pe care fostul suveran al României a făcut-o la Bucureşti, în vederea sprijinirii demersurilor României de aderare la NATO.

1995 – A fost bătut recordul de durată a unui zbor spaţial de către rusul Valeri Poliakov, care a petrecut 438 de zile pe orbită la bordul navei Soiuz TM-18.

1991 – În urma convorbirilor dintre Alexandr Besmertnîh, ministrul de Externe sovietic, şi omologul său român, Adrian Năstase, a fost parafat Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România.

1977 – În cadrul unei şedinţe a CC al PCR, s-a hotărât trecerea la edificarea (până în 1981), în Capitală, a unui nou centru politico-administrativ al ţării. Lucrările, care au început în 1978, au avut drept consecinţă distrugerea unor mari cartiere, a numeroase monumente de artă, clădiri istorice şi biserici din zona centrală a Bucureştiului.

1961 – România şi Brazilia au stabilit relaţii diplomatice la nivel de legaţie.

1945 – A fost fondată, la Cairo, Liga Arabă, înfiinţată de Egipt, Arabia Saudită, Liban, Siria, Irak, Yemen şi Iordania.

Asociaţia doreşte să afirme unitatea naţiunii arabe şi independenţa membrilor săi individuali. Alte state din lumea arabă s-au alăturat acestei organizaţii, care are acum 21 de ţări.

Liga Arabă s-a opus deschis la crearea Statului Israel şi a găzduit OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei), în 1964.

1936 – La Chişinău, a sosit pentru o zi profesorul universitar Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român şi directorul general al Fundaţiilor Regale, care a conferenţiat în Sala eparhială despre Doctrina şi acţiunea politică.

1935 – Televiziunea germană şi-a început transmisiile regulate.

În fiecare luni, miercuri şi sâmbătă, au fost prezentate între 20.30 şi 22h filme şi o selecţie de ştiri săptămânale.

Pentru a se permite publicului larg să privească programele, receptoare de televiziune au fost instalate prin tot Berlinul.

1841 – În Franţa, a intrat în vigoare Legea care interzice angajarea copiilor sub 8 ani.

Vârsta minimă pentru ocuparea forţei de muncă este stabilit la 8 ani pentru munca de zi şi 13 ani, în cazul muncilor de noapte. Durata timpului de lucru este stabilită la 8 ore pe zi pentru copiii cu vârste cuprinse 8 si 12 ani şi 12 ore pentru cei între 12 şi 16.

Această nouă lege avea valabilitate în Franţa numai pentru întreprinderile cu mai mult de 20 de muncitori şi a fost foarte nepopulară.

1834 – Poarta a numit cu acordul guvernului rus domnitorii celor două Principate: Alexandru Ghica în Valahia şi Mihail Sturdza în Molova.

1812 – În urma războiului ruso-turc de la 1806-1812, după începerea negocierilor de pace la 19 octombrie 1811, ţarul Alexandru I a acceptat Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre.

În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea ruso-turcă s-a încheiat şi ea cu mult fast la 16 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii, şi răpirea de către Rusia a largei regiuni dintre Prut şi Nistru, denumită de atunci încolo Basarabia.

La 15 mai 1810, Turcia a propus încheierea păcii, cu condiţia ca Rusia să elibereze principatele de trupele sale, cerere refuzată de generalul rus Kamenski, care declara sus şi tare că hotarul Dunării era unica condiţie sine qua non a păcii. La rândul lor, ruşii şi-au prezentat condiţiile de pace: Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii.

Cum niciuna dintre cele două puteri nu renunţa la punctul său de vedere, începerea tratativelor de pace se făcea într-o atmosferă destul de pesimistă. Ele au debutat la 19 octombrie 1811, desfăşurându-se întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Negociatorii principali erau Italinski, Sabaniev şi Fonton din partea Rusiei, Selim, Hamid şi Galip din cea a Turciei. Multă vreme însă punctele de vedere au rămas ireconciliabile, astfel că până în martie 1812, participanţii la tratative s-au remarcat numai prin fastul ospeţelor şi petrecerilor reciproce pe spinarea poporului român.

Din noiembrie 1811, ambasadorul Franţei la Constantinopol, La Tour-Maubourg, îndemna pe turci să reziste până la viitoarea campanie franceză împotriva Rusiei. Dar turcii, ajutaţi şi de dărnicia în aur a negociatorilor ruşi, începeau să cedeze. În noiembrie 1811, ei acceptau deja ca teritoriul dintre Prut şi Nistru să fie încorporat Rusiei, cu excepţia zonei sudice care cuprindea Cetatea Albă, Ismail şi Chilia. Dar în martie 1812 era cedată şi Cetatea Albă, iar luna următoare şi celelalte două cetăţi.

Ambasadorul american Adams de la Petersburg scrisese, la 21 martie 1811: Îndărătnicia Divanului turc de a negocia (cu Rusia) este pusă pe seama influenţei Franţei, al cărei însărcinat cu afaceri spune că i-a convins (pe turci) să nu consimtă la cedarea Moldovei şi Valahiei, care au fost deja declarate ca fiind încorporate Imperiului rus. La 22 iunie 1811, el arăta că încă este aşteptată o pace cu Turcia şi că spre a o obţine, circulă zvonul că Rusia şi-a propus să părăsească cele două provincii (româneşti) pe care le încorporase deja imperiului şi să se lase ca acestea să fie guvernate de principi independenţi faţă de ea şi de Poartă. În sfârşit, la 13 iulie acelaşi an, Adams remarca chiar sensibila sporire a pretenţiilor turceşti: Se spune că proporţional cu via dorinţă a Rusiei de a încheia pace, turcii îşi ridică pretenţiile până acolo, încât în loc să cedeze (ţările române), au ajuns chiar să reclame despăgubiri (băneşti) pentru ei înşişi. Cert este însă că, de dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic din ceea ce a acaparat.

Rezistenţa turcească nu putea să nu fie în legătură cu noile ambiţii ale împăratului francez. Acesta pregătea deja o campanie-gigant şi în scopul sporirii gradului său de reuşită, îl sfătuia pe sultan să nu încheie sub niciun motiv pace cu colosul răsăritean. S-a vorbit mult în istoriografia română despre o scrisoare pe care Napoleon ar fi trimis-o sultanului cu recomandarea expresă de a nu încheia pace cu Rusia şi cu anunţarea viitoarei sale expediţii. Această scrisoare ar fi căzut în mâinile dragomanului Dumitrache Moruzi, care în loc să o predea sultanului ar fi dat-o fratelui său Panaiot şi care, la rândul său, ar fi vândut-o ruşilor cu un preţ exorbitant. Astăzi este însă aproape sigur că nu acesta a fost adevăratul motiv al cedării Porţii, pe de o parte, şi al substanţialei reduceri a pretenţiilor Rusiei, pe de alta, deşi cei doi fraţi aveau să fie decapitaţi după semnarea tratatului de pace. A fost numai un pretext al turcilor, pentru a justifica uşurinţa cu care au dispus de un teritoriu pe care erau datori să-l menţină neatins. Pe de altă parte, renunţarea ruşilor la revendicarea ambelor principate, după ce le ocupaseră ani în şir, se datora într-adevăr ameninţării franceze, dar ruşii aveau destule mijloace de a afla despre aceasta, fără a fi nevoiţi să cumpere scrisoarea lui Panaiot Moruzi!

Căci pe lângă Franţa, şi Austria şi Prusia, rivalele Rusiei în zonă, încurajau Poarta să nu cedeze şi făceau ele propuneri Rusiei. Astfel, la 30 aprilie 1811, ambasadorul austriac la Petersburg sugera ţarului mulţumirea cu frontiera Prutului, în locul celei a Dunării, pentru a obţinea pacea. Ţarul însă mai dorea expansiunea cel puţin până la Siret. În corespondenţa sa cu prinţul Adam Czartoryski, el oferea Austriei Ţara Românească şi fâşia din Moldova dintre Carpaţi şi Siret, Rusia urmând să primească Galiţia de la Austria şi să ocupe Moldova dintre Siret şi Nistru.

Turcii însă erau neînduplecaţi. Ultima cedare au făcut-o în decembrie 1811, când marele vizir Ahmet-paşa îi spunea generalului-conte rus Langeron: Nu sunteţi jenaţi, voi, care deţineţi un sfert de glob, de disputa pentru un petec de pământ (fâşia dintre Siret şi Prut) care nu vă este necesar?… Eu vă ofer Prutul, nimic în plus; Prutul sau războiul… Ismailul singur vă răsplăteşte războiul şi aveţi încă patru fortăreţe şi o superbă provincie.

În cele din urmă, tergiversarea tratativelor şi iminenţa invaziei franceze îl făcură pe ţarul Alexandru I să dorească grăbirea instaurării păcii şi în acest scop l-a înlocuit pe generalul Kutuzov de la tratative cu amiralul Ciceagov. El dorea chiar să obţină o alianţă ruso-turcă împotriva lui Napoleon. De aceea Ciceagov socotea în acel moment inoportune achiziţiile teritoriale.

Dar până la sosirea amiralului, Kutuzov, avertizat de Rumeanţev, a grăbit semnarea tratatului de pace. Se pare că el chiar a arătat turcilor nişte scrisori de la Napoleon care proiectau împărţirea teritoriilor turceşti. De aceea, ruşii se mulţumiră cu Basarabia, deşi considerau că e foarte puţin faţă de cât li se cuvenea.

Adevărul este că turcii ar fi fost fericiţi să încheie pacea şi cu sacrificii (româneşti) mai mari, dar teama i-a făcut pe ruşi să fie prudenţi în pretenţiile lor. Abia mai târziu au aflat ruşii ce au pierdut, după cum mărturisea acelaşi Ciceagov: Am mai aflat că, dacă negociatorii ruşi ai păcii de la Bucureşti ar fi insistat asupra diverselor lor cereri, cei ai turcilor aveau ordinul să cedeze asupra tuturor punctelor. Astfel, s-ar fi putut obţine Siretul drept graniţă a Basarabiei.

Abia la 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre. Articolele IV şi V consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii, şi răpirea de către Rusia a largei regiunii dintre Prut şi Nistru, denumită de atunci încolo Basarabia:

Articolul IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii.

Prin acest tratat, fraudulos, poate unic în istoria omenirii era încălcat flagrant orice principiu al drepturilor naţionale ale poporului român, Rusia dovedind clar şi, din păcate, atât de dureros, care erau dintotdeauna ţelurile ei adevărate. De altfel, ruşii nici nu au avut curajul să dezvăluie locuitorilor interesaţi direct conţinutul tratatului. Încă din timpul tratativelor, la 7 februarie 1812, Adams comunica precum că acesta (Rumeanţev) n-a spus nimic despre negocierile de pace cu Turcia.Iar la 1 august, mult timp după încheierea lor, tratatul în sine n-a fost încă dat publicităţii, dar se spune că graniţa este pe Prut. Abia după norocoasa victorie asupra lui Napoleon, ruşii îşi vor trâmbiţa succesul, producând o consternare de nedescris în rândurile populaţiei româneşti.

Italinski, fostul ambasador rus la Constantinopol, negociator al păcii de la Bucureşti, era contra anexării Principatului Moldovei şi, în caz că apelul nu îi era ascultat, cerea rechemarea sa de la tratative. Iar la 6 februarie 1811, principele Kurakin, ambasadorul rus la Paris, îi scria ţarului: Cele două principate şi Serbia, ridicate ca state independente, sub tripla garanţie a Rusiei, Austriei şi Porţii, care s-ar mărgini a lua o redevenţă anuală fixă, mi se pare un aranjament ce s-ar putea împăca cu declaraţiile noastre anterioare în privinţa acestor provincii, şi ar fi desigur de natură a nu fi respins de guvernul otoman. Pacea care ar rezulta din aceasta şi o alianţă defensivă cu Austria şi Prusia n-ar fi oare, văzând proiectele ce împăratul Napoleon făureşte contra noastră, mult mai utile decât câştigarea Moldovei şi Valahiei?

Până şi Kutuzov constata că anexarea ambelor principate la Rusia se va lovi de piedici de netrecut din partea turcilor, care primeau de acolo tribut şi daruri. În schimb, Moldova singură, fiind mai depărtată, era mai puţin preţuită la Constantinopol. Amiralul Mordvinov încerca să-l convingă pe ţarul Alexandru I că buna stare a Imperiului rus… nu cerea anexarea Moldovei şi Valahiei. Iar în iunie 1811, Kutuzov revenea asupra opiniei anterioare, atenţionându-l pe cancelarul Rumeanţev că teritoriul dintre Prut şi Nistru ar putea fi mai uşor smuls din trupul principatului Moldovei.

Numai ţarul Alexandru I credea că a făcut un mare bine Turciei cerându-i atât de puţin. În caz de urgenţă, îi scria el în 1812 lui Kutuzov, puteţi face turcilor cele mai mari concesii şi să fixaţi Prutul ca frontieră, dar nu vă autorizez să faceţi această gravă concesiune decât cu condiţia semnării unui tratat de alianţă cu Poarta.

Şi oricum, pentru ţar aceste „concesii” nu puteau fi decât provizorii. La 6 iulie 1812, el arăta: Chestiunea Constantinopolului poate fi amânată pentru timpul viitor; îndată ce treburile noastre împotriva lui Napoleon vor merge bine, îndată ne vom putea întoarce la propunerile noastre împotriva turcilor şi atunci vom proclama un imperiu slav sau grec.

1599 – S-a născut Anthonius Van Dyck, pictor flamand, remarcabil portretist olandez al secolului al XVII–lea; elev al lui Rubens şi stabilit, pentru o vreme în Anglia, a devenit pictorul aristrocraţiei de la Curtea lui Carol I, influenţând arta engleză a vremii; printre cele mai cunoscute lucrări ale pictorului se numără: „Încoronarea cu spini”, „Portretul lui Carol I, regele Angliei”, „Snyders şi soţia sa”.

1312 – Papa Clement al V-lea a desfiinţat Ordinul Templierilor, ale căror bunuri au trecut în stăpânirea regelui Filip al IV-lea cel Frumos.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats