Străzile lui Nichita

0 8

Într-o vreme a boemei sale fie voluntară, fie impusă de împrejurări neprielnice, Nichita şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţii nababi ai sărăciei, îi găzduiau frăţeşte. Proaspătul absolvent al Facultăţii de filologie nu aducea cu sine nimbul gloriei (nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului) ci atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, umor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesupărătoare. Aducea şi o neţărmurită dragoste pentru poezie, într-un moment când poezia era hingherită.

Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întâlni frecvent silueta de svelteţă regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutenberg, Pictor Stahl, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban. În alt timp şi-n alte circumstanţe, diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sărutându-i umbra romantică – perimetrele în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferea căldura prieteniei sfiite, ferindu-l totodată de belelele în care dragul de Nichituşa, teribil de nepractic, se vâra el însuşi. Autorul „NECUVINTELOR” a locuit şi-n multe ale case primitoare. Unele au fost cuibul său de înger, citadela sa de aur – menţionarea lor îi revine biografului de mâine.

Pe Gutenberg 16 A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita şi-a petrecut veacul lîngă mine 2 ani, iar în idilica Băneasă, următoarea mea „reşedinţă”, încă 2. Sunt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele SENSUL IUBIRII şi O VIZIUNE A SENTIMENTELOR, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul său triumf poetic. Gândurile, obsesiile mele stăruie asupra chiţimiei din Gutenberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul „Municipal”. Ajungeai la ea căţărându-te „printr-un burlan de piatră”, cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cândva în acel Iad.

Hrana noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul faliţilor. Uneori, duminicile dimineaţa, Nichita pleca la Ploieşti revenind seara cu sufertaşul plin. Aducea de regulă găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar pentru noi, hrana adevărată se chema poezia, niciodată îndestulătoare. Un poem de-al său, publicat în „Steaua”, evoca ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţă precară, susţinută însă de măreţ idealism: „Pe strada Gutenberg într-o mansardă / demult, beţiile cu ceaiuri negre / făceau aldinele să sară pe zidurile răzuite, negre / Mari hărţi de fum purtând cocardă / o lună strălucind din circuri negre / pluteau pe cerul din mansardă / pe zidurile afumate negre / Noi doi visam o mare artă / cu versuri albe, versuri negre / o inimă dinamitardă / bătea-n ciolanele noi, negre / şi lungi şi-n creştere bastardă / hrănite doar cu ceaiuri negre / pe strada Gutenberg într-o mansardă / pe strada Gutenberg într-o mansardă / pe strada Gutenberg într-o mansardă…“.

Iată-mă înfăţişînd o fărîmă de amintire, cât bătaia de aripă a fluturelui, o simplă „respirare”. Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţa lui Nichituşa la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna stă în faţa mea vorbind, şi cântând, şi vorbind, deşi în decembrie 1983 măreţia frigului l-a mutat definitiv pe strada aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez fireasca întrebare: Ce se cuvine să spui întâi şi întâi despre o viaţă ca a sa, croită pe tiparele neobişnuitului? Rânduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoana care l-a cunoscut superficial.

Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc constituie un roman. Şi ce roman? Aproape 3 decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei (din care scad 3 luni, aparţinând animozităţii) copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, când mi-a cumpărat toate cărţile (se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vânzare în holul Universităţii. Curând, ne-am înhămat la căruţa mizeriei, o rablă pe roţi, cu hulube frânte în hârtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hârşiţi coaja de pâine şi ţigara, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale şotii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit, reciproc, poemele.

Sunând ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau la braţ cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslovici, cu naş Titi, admirabila noastră călăuză sufletească. Oare pe câte străzi ale ţării şi lumii n-au răsunat paşii, cuvintele, rîsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsura fiinţei sale nepieritoare.

Foto: (Anghel Dumbrăveanu, Nichita Stănescu, Petre Stoica)

PETRE STOICA (1984)

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats