Acum 50 de ani Enoch Powell a ținut un celebru discurs despre pericolul mortal al imigrației în masă

0 20

„Trebuie să fim nebuni, literalmente nebuni, să permitem în fiecare an intrarea în țară a 50.000 de oameni, care vor fi la originea creșterii viitoare a populației de origine imigrantă. Am impresia că această țară își construiește frenetic propria piatră funerară” Enoch Powell – 20 aprilie 1968

În 1968, guvernul laburist (stânga) se pregătea să adopte legi împotriva discriminarii rasiale. Enoch Powell (foto, în mijlocul unei demonstrații) (16 iunie 1912- 8 februarie 1998), o figură majora în partidul Conservator, un om respectat de toți pentru integritatea lui, pronunța fără să-și consulte partidul un discurs ostil față de imigrație care a încins spiritele la acea dată. Acest discurs din 20 aprilie 1968 a marcat un moment de cotitura în istoria politică a Marii Britanii.

În urma acestui discurs, Enoch Powell este exclus din Shadow Cabinet  (memento: conservatorii erau în opoziție). O adevarată febră pune stăpânire pe țară și un impuls masiv popular îl susține pe Enoch Powell. El primește peste 100.000 de scrisori din care doar o mică parte îi sunt ostile. Toți cer sfârșitul imigrației. O mișcare „anti-rasistă” se naște în paralel și se manifestă în spațiul public cu multă patimă. Mari agitații scutura tara. Acest caz pune capăt carierei politice strălucite a lui Enoch Powell.

În anul 1970, Edward Heath a devenit prim-ministru. Întorcând spatele voinței populare, guvernul se angajează într-o direcție opusă celei pe care o susține Powell. Iar toate guvernele care vor urma vor imita această atitudine. Este momentul în care apare multiculturalismul, un concept teoretic care treptat devine politica aficială a țării.

Un extras din discurs este repetat de mai multe ori în documentarul „În această țără, în 20 de ani, negrii vor domina albii”. Această teză este prezentată ca o declarație a lui Enoh Powell însuși dar nu este așa. Powell relatează doar cuvintele unui rezident pe care l-a întâlnit în timpul unei călătorii. Iată fragmentul discursului: „Eu (Powell speaking) am întâlnit un rezident care, după ce mi-a vorbit despre ploaie și  vremea bună, mi-a spus:”Dacă aș putea, aș părăsi țara. Am trei copii și  nu voi fi liniștit până când nu-i văd pe toți trei stabiliți în străinătate. În 15 sau 20 de ani, în această țară, negrii vor domina albii.” Comentariul vocal explica clar ca este o narațiune, dar, repetarea neîntreruptă a acestui pasaj are clar scopul să-l facă pe Powell nociv prin „rasismul” discursul său.

Extras din discursul lui Powell din 20 aprilie 1968

“Funcția supremă a unui om de stat este de a proteja societatea de relele previzibile. În această sarcină el se lovește de piedici profund înrădăcinate în natura umană. Una dintre ele este imposibilitatea de a demonstra realitatea unui pericol inainte ca acesta sa se întample. În fiecare etapă a evoluției presupusului pericol există îndoieli și dezbateri aupra caracterului său real sau imaginar. Acest pericol este, dealtfel, subiectul unei atenții minime în comparație cu problemele cotidiene, care sunt nu numai incontestabile, dar și presante. De aici vine irezistibila  tentație a politicului de a se ocupa de prezent în detrimentul viitorului. Mai mult decât atât, avem tendința de a confunda prezicerea unei probleme cu originea ei, sau chiar cu cei care provoacă probleme. Ne place să gândim: “Dacă nimeni nu vorbea despre asta, nu s-ar fi întâmplat.”

Acestă obișnuință provine poate din convingerea primitivă că, cuvântul și lucrul, numele și obiectul, sunt identitice. În orice caz, evocarea pericolelor viitoare, grave dar evitabile, (dacă încercăm să le rezolvîm), este sarcina cea mai nepopulară pentru un om politic. Dar, cu toate acestea, cea mai necesară.

Politicienii care fug de această sarcină în cunoștință de cauză merită, și adesea le primesc, criticile urmașilor. Acum o săptămână sau două discutam în circumscripția mea cu om de 40 de ani, care lucra într-una din întreprinderile naționalizate. După ce-am vorbit un pic despre vreme, el mi-a spus brusc: “dacă aș avea posibilitatea aș pleca din țara asta”. I-am făcut câteva reproșuri și i-am spus că guvernul laburist nu va rămâne veșnic la putere. Dar nu mi-a acordat atenție și a continuat: “Am 3 copii. Toți au terminat liceul, doi dintre ei s-au căsătorit și au întemeiat o familie. Dar voi fi fericit numai când îi voi vedea pe toți plecați în străinătate. În această țară, în 15 -20 de ani, negrii îi vor domina pe albi.”

Aud deja strigăte furioase. Cum pot spune ceva atât de oribil? Cum pot să caut necazuri și să dezlănțui pasiuni relatând conversația asta? Răspunsul meu este că mi-am interzis să n-o fac. În propriul meu oraș, ziua în amiaza mare, un brav și cinsitit compatriot mi-a spus mie, deputatului său, că nu mai vede un viitor bun de trăit pentru copiii săi. Pur și simplu nu am dreptul să ridic din umeri și să merg mai departe. Pentru că, ceea ce a spus omul asta, mii, sute de mii de oameni o gândesc și o spun. Poate nu în toată țara, dar peste tot unde are loc această transformare radicală la care asistăm azi și care nu are niciun echivalent cunoscut în 1000 de ani de istorie.

În ritmul actual, în 15 sau 20 de ani, vor fi în Marea Britanie, numărându-le și urmasii, 3,5 milioane de imigranți proveniți din Commonwealth. Cifra asta nu-mi aparține: este evaluarea oficială dată Parlamentului de birourile de stare civilă. Nu există previziuni oficiale pentru anul 2000, dar este posibil ca cifra să ajungă la 5-7 milioane, aproximativ 10% din populație, aproape echivalentul metropolei londoneze. Această populație nu va fi desigur distribuită uniform în nord, sud, est sau vest. În toată Anglia, regiuni întregi, orașe, cartiere, vor fi locuite de populații de imigranți sau proveniți din imigrație.

Cu timpul, proporția descendenților imigranților născuti în Anglia va crește rapid. Până în 1985 cei care s-au născut în Anglia vor fi mai mulți decât cei veniți din străinătate. Este o situație care ne cere sa acționam imediat și să luam măsuri care pentru un om politic sunt printre cele mai greu de luat, pentru că aceste decizii delicate trebuiesc luate acum, când pericolul este departe, nu lăsate în seama generațiilor următoare.

Când o țară este confruntată cu un asemenea pericol prima întrebare care trebuie pusă este aceasta: cum reducem amploarea fenomenului? Deoarece nu-l putem evita complet, îl putem oare limita știind că nu este vorba decât de o problema de număr? Pentru că sosirea elementelor străine într-o țară are consecințe radical diferite când vorbim de 1% comparativ cu 10%.

Pentru o întrebare simpla un răspuns simplu: trebuie să oprim complet sau aproape complet fluxurile de imigranți care intră în țară și să le favorizăm la maxim pe cele care ies. Ambele propuneri fac parte din Platforma oficială a Partidului Conservator.

Este greu de imaginat că în acest moment numai în Wolverhampton intră în plus, în fiecare săptămână, 20—30 de copii de imigranți, ceea ce înseamnă 20-30 de familii în plus peste 15-20 de ani. “Când zeii doresc să distrugă un popor încep prin a-i lua mințile”, spune zicala, și trebuie să fim nebuni, literalmente nebuni de legat, pentru a permite ca în fiecare an să sosească în plus peste 50 000 de persoane, care se vor adăuga populației de imigranți deja existentă.

Am senzația că această țară își ridică tremurând de nerăbdare propria piatră funerară. Am înebunit de permitem celibatarilor imigranți aici să-și întemeieze o familie, aducându-și din țara de origine soții sau logodnice pe care nu le-au văzut niciodată. Să nu credeți că acest aflux se va diminua. Dimpotrivă, va crește. Chiar și cota asta de 5000 de permisiuni acordate pe an este suficientă ca numărul persoanelor dependente să crească cu 25 000, fără sa mai ținem cont și de imensul rezervor de legături familiale existent în țările de origine și fără să mai vorbim de imigrația clandestină. (Enoch Powell se referea la imigranții pakistanezi sosiți în anii 60 să munceasca în minele de cărbuni și în industria grea n. tr.)

Al treilea element al politicii Partidului Conservator este egalitatea tuturor în fața legii: autoritatea publică nu practică nicio discriminare și nu face nicio diferență între cetățeni. După cum a subliniat domnul Heath (liderul Partidului Conservator n.tr.) nu vrem cetățeni de prima și nici de a doua clasă. Dar asta nu înseamnă ca un imigrant sau descendenții săi trebuie să dispună de un statut privilegiat sau special…Nu există o mai falsă apreciere a realității decât cea susținută de zgomotoșii apărători ai legilor așa numite “anti-discriminare”. Indiferent că este vorba de marile condeie, uneori de la aceleași ziare, care zi după zi în anii 30 încercau să orbească țara minimalizând uriașul pericol pe care l-am avut de înfruntat după aceea, sau de episcopii izolați în palatele lor, pentru a-și degusta savuroasele dejunuri în spatele draperiilor groase. Toți acești oameni sunt în eroare, în cea mai absolută eroare! Nu imigranții resimt sentimentul de discriminare, de deposedare, de ură, de neliniște, ci aceia care continuă să-i accepte și să-i primească. Din cauza asta a vota o asemenea lege în Parlament este același lucru cu a da foc prafului de puscă. Ceea ce le putem spune cel mai bine susținătorilor și apărătorilor unei astfel de legi este că nu știu pe ce lume trăiesc.

Nimic nu este mai greșit decât să se compare situația imigrantului din Commonwealth, care sosește în Marea Britanie, cu cea a negrului american. Negrii, care erau deja prezenți acolo înainte ca America să devină o națiune, au fost mai întâi sclavi în adevăratul înțeles al cuvântului. Dreptul de vot, ca și alte drepturi, le-au fost acordate treptat, aceste drepturi fiind exercitate incomplet uneori. Imigrantul din Commonwealth sosește în Marea Britanie ca cetățean cu drepturi depline, într-o țară care nu practică discriminarea, într-o țară în care primește imediat aceleași drepturi ca absolut toată lumea – de la dreptul de vot la gratuitatea asistenței sociale. Dificultățile pe care le întâmpină imigranții nu sunt cauzate nici de legi, nici de politica guvernului sau a administrației, ci de situația personală, de evenimentele întâmplătoare care fac și au făcut întotdeauna ca destinul și experiențele oamenilor să difere de la caz la caz.

Dar în timp ce sosirea în Marea Britanie înseamnă pentru imigrant accesul la privilegiile pe care și le-a dorit atât de mult, impactul asupra populației autohtone este diferit. Din motive pe care nu le înțeleg și din cauza unor decizii asupra carora nu au fost niciodată consultați, locuitorii Marii Britanii se trezesc straini în propria țară. Femeile nu mai găsesc paturi în spital pentru a naște, copiii nu mai găsesc locuri în școli, vecinii lor au devenit de nerecunoscut, planurile și perspectivele viitoare sunt frânte.

Și ei află astăzi că un privilegiu cu sens unic va fi votat în Parlament. Că o lege care nu poate și nu intenționează să-i protejeze și nici să răspundă doleanțelor lor, va fi promulgată! O lege care-i va da străinului, nemulțumitului, agentului provocator, puterea de a-i țintui la stâlpul infamiei în probleme de ordin personal.

Altă periculoasă himeră a celor care stau orbi în fața realității poate fi rezumată într-un singur cuvânt: integrare. A fi integrat nu înseamnă a te distinge din toate punctele de vedere de ceilalți membri ai populației. Si din toate timpurile diferențele fizice evidente, în special culoarea pielii, au făcut integrarea dificilă, desi posibilă în timp. Printre imigranții din Commonwealth veniți aici în ultimii 15 ani există zeci de mii de persoane care doresc să se integreze și toate eforturile lor converg spre acest obiectiv. Dar să crezi că o astfel de dorință este prezentă la marea majoritate a imigranților sau a descendenților lor este o idee pe cât de extravagantă pe atât de periculoasă.

Am ajuns la un punct de cotitură. Până acum, situația și diferențele sociale au făcut însăși ideea de integrare inaccesibilă – integrare pe care marea majoritate a imigranților nu o concep și nu o doresc. Numărul lor mare și concentrarea lor în comunități a făcut ca presiunea spre integrare care se aplică de obicei în cazul micilor minorități să nu funcționeze. Asistăm azi la dezvoltarea unor forțe care se opun direct integrării, la apariția unor drepturi dobândite care mențin și accentuează diferențele rasiale și religioase, în scopul de a exercita o dominație, întâi asupra altor imigranți și după aia asupra restului populației.

Această umbră, la început de abia vizibilă, întuneca acum cu rapiditate cerul senin. Și acum o vedem la Wolverhampton. Ea dă semne de expansiune rapidă. Cuvintele pe care am sa le citez nu sunt ale mele, le redau așa cum au apărut ele în presa locală pe 17 februarie (1968) și aparțin unui deputat laburist, ministru al guvernului actual: “Trebuie să deplângem campania dusă de comunitatea sikh pentru a-și păstra niște obiceiuri necorespunzătoare. Ei lucrează în Marea Britanie, pe deasupra și în serviciile publice. Aceste persoane trebuie să accepte condițiile legate de locul lor de muncă. A reclama drepturi speciale pentru comunitatea lor (sau ar trebui să vorbim de rituri?) poate duce la o periculoasă ruptura în cadrul societății. Acest comunitarism este un cancer, indiferent ce tabără îl revendică, și trebuie condamnat cu severitate.” Trebuie să-i mulțumim lui John Stonehouse pentru luciditate și pentru că a avut curajul să evoce acest subiect.

Proiectul Legii asupra Relațiilor Rasiale constituie terenul ideal pentru ca aceste periculoase elemente de discordie să prospere. Pentru că aceasta este modalitatea de a arăta comunităților de imigranți cum să se organize și să-și susțină membri, cum să lupte împotriva propriilor concetățeni, cum să-i intimideze și să-i domine pe alții grație mijloacelor juridice pe care ignoranții le-au pus la dispozitie.

Mă uit la viitor și mă cuprinde frica. La fel ca și Romanii, văd prin ceața închipuirii “Tibrul spumegând de sânge”. Acest fenomen tragic și nerezolvabil îl observăm deja cu groază peste Atlantic, doar că acolo este legat intim de istoria Americii, pe când la noi se instalează prin voința și neglijența noastră. Este deja aici. Numeric vorbind va atinge proporțiile americane  înainte de sfârșitul secolului. Numai o acțiune hotărâtă și imediată îl poate preveni. Nu știu dacă voința populară va cere sau va obține astfel de măsuri. Dar ceea ce știu este că păstrarea tăcerii în fața unei astfel de situații ar fi o trădare majoră.

(Karen Smith)

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats