Se conturează o lume multipolară?

0 4

Oriunde ne-am afla, oamenii trag semnalul de alarmă despre declinul puterii americane. Cele mai puternice avertismente de acest fel vin chiar din SUA. Adversarii preşedintelui Donald Trump cred că el distruge influenţa şi credibilitatea Americii în lume. (Ameninţarea cu anularea acordului cu Iranul este doar un exemplu.) La rândul lor, susţinătorii lui Trump cred că puterea SUA deja se diminuase înainte ca el să devină preşedinte. (Ideea implicită a sloganului ”Să facem America măreaţă din nou” este că America acum nu mai este măreaţă.) În exterior, SUA au devenit un fel de sac de box, subiect de glume şi putere în declin, toate acestea împreună. Termenul de ”lume multipolară”, ce ilustra odinioară simpla confundare a dorinţelor cu realitatea, este acum rostit deopotrivă de prietenii şi inamicii SUA.

Istoria se repetă

Este ceva ce am mai văzut şi înainte. După al Doilea Război Mondial, SUA au devenit superputerea globală necontestată. Era singura ţară care avea arme nucleare şi una dintre puţinele ţări implicate în acel război care au scăpat aproape nevătămate acasă. Aceasta în timp ce Uniunea Sovietică pierduse în război circa 11 milioane de soldaţi şi între 7 şi 10 milioane de civili. Când oraşele sovietice şi europene se reconstruiau, cele americane prosperau. Pentru oricine părea clar că viitorul aparţine SUA.

Dar nu a fost nevoie de mult timp pentru ca steaua puterii fără rival să-şi piardă strălucirea. Maşina militară americană s-a relaxat la fel de repede cum s-a mobilizat, iar unitatea din timpul războiului a lăsat loc pe timp de pace dezbaterilor publice despre cheltuielile guvernamentale şi programele de asistenţă socială. În numai cinci ani a apărut o lume bipolară: sovieticii au obţinut bomba atomică, iar SUA au fost prinse pe picior greşit în războiul din Peninsula Coreeană care s-a încheiat indecis. Puţin mai târziu, SUA se retrăgeau din Vietnam şi se confruntau acasă cu proteste violente. În anul 1971, preşedintele Richard Nixon profeţea o lume ce urma să se contureze în curând şi în care SUA ”nu vor mai fi într-o poziţie de preeminenţă totală”. La 26 de ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite păreau resemnate cu soarta lor.

Anii ’70 au fost un deceniu turbulent în America. Aceste turbulenţe l-au adus la Casa Albă pe acela care a rostit primul sloganul ”Să facem America măreaţă din nou”. Ronald Reagan a avut şansa să fie la locul potrivit în momentul potrivit. Obiectivul său ca lider a fost să redea  poporului american optimismul şi încrederea. Ce este important aici este că la sfârşitul preşedinţiei sale experimentul sovietic era în pragul sfârşitului. Reagan a cerut Uniunii Sovietice în anul 1987 să dărâme Zidul Berlinului, iar la trei ani după ce şi-a încheiat ultimul mandat Uniunea Sovietică s-a dezintegrat. În SUA sfârşitul istoriei a fost declarat, iar Statele Unite erau din nou rege în ”primăvara zvăpăiată a burgheziei” (perioada din 1991 până la criza financiară din 2008).

Anii ’90 au fost o perioadă plină de optimism în SUA, însă către anul 2001 îndoielile au revenit printre americani. Bula Dotcom s-a spart, turnurile World Trade Center s-au prăbuşit şi Statele Unite s-au văzut din nou angajate în războaie în locuri îndepărtate pentru a-şi apăra interesele şi a-şi menţine credibilitatea într-o lume tot mai ostilă. Criza financiară din anul 2008 a adâncit rana, în timp ce o nouă generaţie de americani tineri absolvenţi se găseau în faţa unor perspective sumbre de a găsi un loc de muncă, nemaivorbind de dorinţa lor de a continua visul american şi de a avea o viaţă mai prosperă decât cea a părinţilor lor.

Depăşirea prejudecăţilor 

La 26 de ani după destrămarea Uniunii Sovietice, Statele Unite şi-au ales un alt preşedinte care a promis să facă America măreaţă din nou, iar conceptul multipolarităţii enunţat pe vremea lui Nixon a revenit în atenţie. Multipolaritatea este un cuvânt pretenţios, dar a cărui definiţie este simplă. Ideea sa este că puterea nu revine unei singure ţări, ci este distribuită mai multora. China este percepută drept un competitor în faţa supremaţiei americane, însă într-un sistem multipolar trebuie să existe mai mulţi asemenea pretendenţi. Rusia, India şi Germania sunt câţiva dintre ei.

Problema discuţiilor despre multipolaritate este că ele sunt adesea marcate de ideile preconcepute ale unora care descriu lumea mai degrabă prin prisma a ceea ce ar dori ei să fie, nu a ceea ce lumea este de fapt. Adepţii lumii multipolare văd evoluţiile ca fiind definite nu de acţiunile şi interesele unui singur hegemon global, ci de interesele concurente ale diferiţilor poli de putere. Ei susţin adesea că o lume multipolară, în care puteri egale cooperează într-un mod ce le serveşte interesele, este mai paşnică şi mai de dorit decât o Pax Americana imperială în care toate ţările încearcă să reziste în faţa forţei copleşitoare a unei entităţi politice unice.

Atunci când politicieni ruşi şi chinezi vorbesc despre o lume multipolară ei vorbesc despre lumea pe care doresc să o vadă, nu despre lumea care există astăzi. Fără nicio surpriză, lumea pe care ei o vor este una în care au o mai mare parte a puterii faţă de cea din prezent. Este un concept util îndeosebi pentru ţări precum Rusia şi China, care au o istorie marcată de neîncredere şi imperative geopolitice foarte reale care le conduc către competiţia cu sumă nulă. Aceiaşi adepţi ai lumii multipolare au de asemenea tendinţa de a considera SUA ca fiind deopotrivă paratrăsnet şi ţap ispăşitor, ei estimând că puterea globală dobândită de SUA este cauza tuturor problemelor lumii. Reciproca este şi ea valabilă uneori. Susţinătorii sistemului unipolar adesea neagă eşecurile politicii externe americane, întrucât aceste eşecuri nu se potrivesc cu viziunea lor nerealistă despre hegemonia SUA.

În fine, dacă trăim într-o lume multipolară sau unipolară este o întrebare obiectivă, nu una politică, şi ea devine tot mai importantă. De răspunsul la această întrebare depinde şi modul cum înţelegem criza nord-coreeană, evoluţiile din Iran şi fricţiunile comerciale cu China. Dacă lumea este unipolară, atunci evenimentele care domină astăzi actualitatea sunt toate incendii pe care SUA încearcă să le stingă şi care nu vor avea prea multe consecinţe nici în cinci ani de acum înainte. Dacă lumea se îndreaptă către multipolaritate, atunci aceste evenimente sunt manifestări ale competiţiei între SUA şi concurenţii ei aflaţi în ascensiune şi astfel modul în care vedem lumea post-1991 a devenit desuet.

Forţa directoare

Probabil că cel mai simplu mod de a răspunde la această întrebare este să vedem ce ţară determină aceste evenimente. În Peninsula Coreeană Kim Jong Un este cel care a accelerat programul nuclear al Phenianului, dar SUA sunt cele care au desfăşurat trei portavioane în regiune şi au ameninţat cu foc şi furie regatul unui singur om dacă nu cedează. Acum Coreea de Nord şi Coreea de Sud negociază şi chiar recalcitranta Chină devine mai dură cu Coreea de Nord. În Iran acordul nuclear este incert din cauza ameninţărilor SUA că se vor retrage din înţelegere. Ţările europene, conduse de Franţa şi Germania, nu vor să piardă ceea ce europenii au dorit mereu din partea Iranului: petrolul ieftin. Dacă Trump refuză pe 12 mai să reînnoiască suspendarea sancţiunilor, băncile din ţările care nu reduc importurile de petrol iranian vor fi sancţionate. Însă nu merită plătit preţul sancţiunilor americane doar pentru petrolul iranian ieftin. Cât despre China, Statele Unite au făcut primul pas către relansarea relaţiilor comerciale bilaterale, întrucât SUA au mai multă putere de negociere în această relaţie, China având nevoie de exporturile către SUA mai mult decât au SUA nevoie de importurile din China.

Cu alte cuvinte, acţiunile SUA încă sunt factorii principali ce determină evoluţiile globale. Şi cu toate greşelile lor (precum războiul din Irak) şi problemele interne (cum ar fi declinul puterii de cumpărare a clasei mijlocii), Statele Unite sunt în anul 2018 mult mai puternice faţă de cum erau pe vremea administraţiei Nixon, când a început ultima dezbatere despre lumea multipolară. În anul 2018 nu avem un echivalent al războiului din Vietnam, nici vreun eveniment intern comparabil cu tensiunile sociale interne de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, în pofida a ceea ce vedem prin presă. (…) În SUA există o înclinaţie către isterie pe care mass-media actuală o amplifică, iar lumea este plină de posibili competitori care vor să folosească această criză de încredere pentru propriile lor agende.

Chiar şi aşa, SUA încă sunt puterea preeminentă a lumii. Dar nu este o situaţie care va rămâne în mod necesar permanentă. De exemplu, dacă apreciez în mod greşit vulnerabilităţile Rusiei şi Chinei, o lume multipolară ar putea fi mai aproape decât sugerez. Însă există un mare ”dacă”. În anul 2018, lumea încă este unipolară. Statele Unite rămân centrul global de gravitate, iar acţiunile lor sunt resimţite peste tot în lume. Dar aceasta nu trebuie să le dea neapărat americanilor senzaţia de confort. Iar sarcina unui analist nu este să creeze senzaţia de confort, ci să arate cum stă în prezent marea putere.

Articol scris de Jacob L. Shapiro

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats