8 iulie 1869, la Timişoara a început să circule primul tramvai cu cai din România

0 18

2013 – Marina rusă va primi 36 de nave de război în 2013, un număr fără precedent în istoria Rusiei.

Ca urmare a implementării programului de reînarmare al statului până în 2020, marina ar urma să primească opt submarine strategice cu propulsie nucleară, 16 submarine multirol şi 54 de nave de luptă de clase diferite.

Cele opt submarine strategice echipate cu rachete includ trei Borei şi cinci Borei clasa A (SSBN), echipate cu rachete balistice Bulava, iar cele 16 submarine multirol includ opt submersibile de atac din clasa Graney, cu propulsie nucleară, şi altele Kilo îmbunătăţite şi din clasa Lada.

2006 – A avut loc primul zbor al unui ornitopter cu echipaj uman, autopropulsat (un aparat care zboară fluturând din aripi), construit la Toronto, în Canada.

1990 – Germania a câştigat pentru a treia oară Campionatul mondial de fotbal.

În minutul 85, un penalty executat de Brehme, a adus la campionatul mondial desfăşurat în Italia, cea de-a treia Cupă Mondială de fotbal Germaniei RFG.

1976 – A fost fondat Partidul Popular European (PPE), federaţie a partidelor democrat–creştine din ţările membre ale Uniunii Europene.

1946 – A fost creată Uniunea Internaţională a Profesorilor.

1922 – Echipa de tenis a României a jucat pentru prima oară în Cupa Davis (România–India, 0-5).

1901În Franţa, viteza automobilelor a fost limitată la 10 km/h.

1889 – A fost publicată prima ediţie a prestigiosului cotidian american economic şi financiar: Wall Street Journal.

1873Poetul francez Paul Verlaine încercând să-l ucidă pe amantul său, Arthur Rimbaud, un alt poet francez-, i-a produs o rană gravă.

1869 – La Timişoara a început să circule primul tramvai cu cai din România

Multe piedici s-au întâmpinat din partea autorităţilor militare locale, fiindcă lucrarea şinelor presupunea tăierea de drumuri, trasarea liniei prin inima cetăţii, crearea unor noi poduri peste şanţurile ce înconjurau cetatea şi spargerea zidului de apărare, pentru a crea noi porţi prin care să treacă tramvaiul. Linia de tramvai lega cartierul Cetate (cu punct de pornire în P-ţa Sf. Gheorghe) de cartierul Fabric (cu punct de sosire la ospătăria „Regina Engleză”), în lungime de 1 896 m. Pe străzi linia era aşezată în pavaj de piatră, fără ca şinele să fie mai înalte sau mai adânci decât suprafaţa străzii. Pe locurile unde linia nu era amplasată în stradă, şinele erau aşezate în pietriş amestecat cu nisip, şine sistem Vignole de 16 kg/m liniar.

Prima porţiune de linie executată în ritm vertiginos, pe relaţia dintre cartierele Cetate – Fabric, a fost terminată în luna iulie 1869. Această primă linie de tramvai din Timişoara a fost inaugurată la data de 8 iulie 1869, după recepţia tehnică în prezenţa delegatului ministerului, zi în care s-a dat drumul la circulaţie a minunii tehnice la acea oră, tramvaiul cu cai, după doi ani de tratative şi pregătiri.
Acum 149 de ani, pe strazile din Timisoara circula primul tramvai tras de cai. Acest mijloc de transport le usura oamenilor din acea vreme drumul spre punctele principale ale orasului. Vagonul a fost restaurat in 1994 cu ocazia implinirii a 125 de ani de la introducerea tramvaiului tras de cai, in Timisoara.

Linia avea terminalul din P-ţa Sf. Gheorghe la capătul străzii de astăzi Str. Str. Enrico Carusso de unde gonea pe această stradă înspre sud-est până la fosta Cazarmă Transilvania, de acolo luând direcţia nord-estică pe Str. Carol Telbisz.

Traversează terenul pe care astăzi se află Hotelul Continental, ajungând în dreptul intersecţiei dintre Bd. Revuloţiei 1989 cu Str. Martin Luther. De acolo linia ieşea din cartierul Cetate pe singura stradă interurbană care lega Cetatea de Fabric. Această stradă este astăzi Str. Ludwig van Beethoven, după ce traversa terenul care se află în prezent Poşta Mare.

După parcurgerea Str. Ludwig van Beethoven, intra pe Str. Martir Leontina Bânciu şi traversa canalul Bega la distanţă de aprox. 100 m spre sub faţă de podul Decebal din prezent. Această zonă de parcurgere dintre Cetate şi Fabric se asemăna cu un tramvai interurban, fiind terenuri libere. După traversarea canalului Bega linia trecea prin Parcul Poporului, luând spre direcţia nord-est (pe locul străzii din prezent Spl. Nistrului) până la Bd. 3 August 1919 de azi, parcurgând strada până la P-ţa Romanilor.

Deschiderea ceremonială a tramvaiului cu cai

După lungi aşteptări a cetăţenilor şi după mari eforturi din partea administraţiei societăţii de tramvaie, ziua cea mare a sosit, iar transportul cu tramvaiul local s-a început. Cu mult timp înaintea deschiderii oficiale, spectatorii aşezaţi în faţa Casino-ului şi în străzi, de-a lungul liniei ferate, aşteptând să pornească şi să treacă prin faţa lor primele vagonete trase de cai, decorate de sărbătoare. Tuturor oamenilor sceptici nu le venea să creadă când cele 5 vagoane au pornit pe o aşa distanţă lungă, fără incidente şi deraieri, într-un timp de numai 8 minute.

Secretarul ministerial Lobetzky şi inspectorul mr. general Weiss cu alţi importanţi autorităţi au luat loc în primul vagon, însoţiţi de o formaţie de muzică. În celelalte 4 vagoane erau alţi invitaţi, iar fără nicio problemă în timpul călătoriei, au ajuns cu toţii în Fabric, la ospătăria „Regina Engleză”. Acolo au coborât, revenindu-şi după călătoria cu posibil pericol durabil, continuând drumul pe jos, pe locul viitoarei extensii a traseului de tramvai care va duce până la Prinţul Turcesc. După aceasta, s-au întors cu tramvaiul înapoi în P-ţa Sf. Gheorghe, din nou fără probleme. După cursă, autorităţile s-au întâlnit în Primărie pentru discursuri şi o masă festivă.

Prima cursă…

Într-o zi călduroasă din vara anului 1869, sub cerul senin, vast şi strălucitor, poate bucurându-se de o culoare albastră irizată proprie cerului mediteranean, Timişoara trăieşte un moment memorabil: inaugurarea primei linii de tramvai. Tramvaiul era cu cai, bineînţeles – cea mai nouă descoperire a tehnicii! – şi pornea în prima sa cursă din fosta Piaţă Sf. Gheorghe (astăzi Vasile Roaiţă); pornea, fireşte, în condiţii sărbătoreşti, pesemne nu prea depărtate de cele descrise de criticul timişorean cu năzuinţe reportericeşti T. L. Birăescu:

<< Un domn pântecos taie o panglicuţă întinsă deasupra unor şine şi, în aplauzele adunării şi în clinchet de clopoţei, se iveşte după colţ o dihanie ciudată. E un soi de dric lunguieţ, cu perdeluţe, tras de bidivii aleşi pe sprânceană. Pe capra faietonului ce lunecă pe şine pocneşte din bici un vizitiu, care-şi îndeamnă primii pasageri. Domni gravi, îmbrăcaţi în fracuri lungi, cu coadă de rândunică, oferă braţul unor cuconiţe gătite în rochii cu malacof, ţinând în mâna înmănuşată până la cot umbreluţe de soare. Mai cu fereală, mai cu curiozitate, în sfârşit, ca orice cucoană, doamnele se urcă în această droşcă modernă şi peste puţin timp, în clinchetul clopoţeilor, caii pornesc la trap… >>

Grozav de interesantă o fi părut această primă călătorie cu un vehicul care, deşi nu era landou, luneca la fel de uşor şi de lin pe drumul lui de fier! Cum vor mai fi ciripit cucoanele din vârful buzelor, privind prin ferestrele mari, cu perdeluţele încreţite! Alături, bărbaţii aşezaţi temeinic pe bancă, printre care poate că vor fi fost şi domnii Küttl, Carol Rieger şi Lambert Tedeschi, acţionari de bază şi de vază ai „Societăţii de tramvaie cu cai din Timişoara”, îşi făceau la sigur tot felul de socoteli în legătură cu noua afacere, calculând, în capetele lor, atât de solemne sub ţilindrele înalte şi lucioase, beneficiile grase care le-ar fi putut reveni în scurtă vreme. Afacerea se prevestea mănoasă, iar ziua încântătoare parcă anticipa belşugul visat! Totul pornea sub auspicii minunate! Ah, numai afurisitele astea de ziduri să nu fi fost! […]”
Timişoara, autor Mircea Şerbănescu, 1961
————————————————————————————

Din acel moment, epoca de pionierat a transportului de călători în oraşul nostru a urmat o linie mereu ascendentă. Dezvoltarea reţelei de tramvaie şi sporirea parcului de vehicule a constituit, în acest sens, multă vreme punctul central, uneori nevralgic al preocupărilor şi el s-a realizat, nu fără greutăţi de tot felul, aşa cum rezultă din postările următoare.
Căci oricum, o singură linie, cu un traseu atât de scurt, având la dispoziţia pasagerilor numai 5 vagoane trase de 15 perechi de cai, nu putea satisface. Era însă un început promiţător, cu atât mai mult cu cât „conservatorii” şi „scepticii” puteau încă folosi omnibusele hodorogite ale municipalităţii.

Pentru funcţionarea acestei linii au fost puse la dispoziţie materialele necesare (5 vagoane persoane, 12 perechi de cai, 3 perechi de cai de rezervă) şi personal (1 controlor, 6 încasatori, 7 vizitii, 3 păzitori de linie). Încasarea din prima zi a transportului de persoane a fost de 79,50 fl, iar în a doua zi 265,26 fl.

Programul de circulaţie
În baza contractului, societatea trebuia să întreţină programul normal de circulaţie timp de 16 ore zilnic. Programul de circulaţie începea la ora 06:00 şi se termina seara la 22:00. Traseul a fost deservit de patru vagoane cu cai, la interval de 10-12 min. Fiecare vagon era tras de doi cai, iar pe timpul iernii, din cauza zăpezii, se prevedea a se mai prinde câte un cal în plus.

Un tur complet dura 48 minute, o semitură era parcursă în 12 minute, iar la fiecare capăt pauza era de 12 minute, timp în care cailor li se asigura adaparea si odihna. Caii se preschimbau la P-ţa Sf. Gheorghe, după fiecare tur complet, câte un cal la fiecare vagon. Astfel, după două curse complete, fiecare cal avea o pauză de 60 minute la capătul P-ţa Sf. Gheorghe.
Linia fiind simplă, a fost construit un deviator, în faţa pavilioanelor industriei şi zahărului, pe locul de astăzi format din unghiul străzilor Ludwig van Beethoven şi Martir Leontina Bânciu, fiind locul de întâlnire a câte două tramvaie de pe traseu, din sens opus.

Primul stabiliment

Introducerea vagoanelor în remiză se făcea prin plăci turnante de fier, construite în faţa clădirii. În remiză se afla şi o magazie cu unelte. Depoul a fost construit chiar pe locul primei Centrale Electrice construite în anul 1884, care mai apoi a devenit magazie deţinută de armată.
Remiza de vagoane a fost construită provizorie, cu angajamentul de a o îndepărta peste 6 săptămâni, pe un teren corespunzător, concesionat de oraş, în Livada „Seiler” (Seilerwiese, azi P-ţa Romanilor nr. 11), chiar la capătul traseului din Fabric. Construcţia remizei, terminată la sfârşitul anului 1869, era din lemn, în lungime de 51,2 m si lăţime de 20,8 m şi putea adăposti 24 vagoane aşezate unul lângă altul.
În martie 1869, societatea a mai cumpărat casa vecină cu nr. 16 (astăzi Str. Ştefan cel Mare nr. 20), în care se afla ospătăria „La Urs”, cu suma de 18500 fl., în scopul de a construi în curte grajduri provizorii din lemn, pentru adăpostirea cailor, construcţie terminată în 1870.
Societatea avea un edificiu propriu pentru direcţiune, plasată până în anul 1874 în edificiul „Loyd” din Cetate. Încă din 1868, societatea a cumpărat clădirea nr. 15 din Fabric cu suma de 7500 fl. în scopul trasării liniei ferate prin aceasta, având ieşire atât înspre P-ţa Coronini, cât şi înspre strada principală.

Tarife de transport

Deoarece vagoanele erau aranjate pentru clasa I şi clasa a II-a, tarifurile transportului pentru călători erau diferite, precum în majoritatea oraşelor austro-ungare, deşi pasajul de trecere dintre compartimente era deschis. Primele preţuri provizorii ale biletelor au fost stabilite în şedinţa Consiliului de Administraţie din 11 aprilie 1869 şi aprobate de Reprezentanţa Municipală cu nr. 2826 din 11-13 mai 1869.

Tarifele:

> pentru porţiunea de traseu din orice punct din Fabric până la P-ţa Sf. Gheorghe şi retur – 10 cr. la cl. I şi 8 cr. la cl. II;

> pentru porţiunea de traseu din orice punct de la Poarta Ardeleană spre Fabric până la Poarta Petruvaradin spre Iosefin şi retur – 10 cr. la cl. I şi 8 cr. la cl. II;

> pentru porţiunea de traseu din P-ţa Sf. Gheorghe până la Gara Iosefin şi retur – 10 cr. la cl. I şi 8 cr. la cl. II;

> pentru porţiunea de traseu din orice punct din Fabric până la Gara Iosefin şi retur – 20 cr. la cl. I şi 16 cr. la cl. II.

Deja pe data de 16 august 1869 s-a înregistrat primul accident fatal implicând tramvaiul, chiar la ultima cursă spre zona Fabric, în jurul orei 21, lângă zidul fortificaţiei, cu o persoană suspectată în stare de ebrietate.

1868 – Apărea, la Iași, în 4.000 de exemplare, manualul lui Ion Creanga: “Metoda noua de scriere și cetire pentru anul clasei I-a primare”.

Abecedarul fusese scris de catre Ion Creanga impreuna cu C. Grigorescu, G. Ienachescu, N. Climescu, V. Raceanu si A. Simionescu. G. Calinescu a spus despre aceasta lucrare: “Creanga se uni cu cinci institutori (…) spre a compune un abecedar ca lumea. Pana atunci, copiii invatasera sa citeasca cum da Dumnezeu si dupa cum era si dascalul, carti fiind putine si proaste”. Asadar, noul Abecedar a fost ca o noua cucerire si a demonstrat ca scrisul poate fi invatat odata cu cititul, prin introducerea treptata a vocalelor si consoanelor. Cartea a adunat, dupa cum spun specialistii “tot ce a fost mai bun in pedagogia avansata a timpului” si a fost o mare experienta a lui Creanga si a colegilor sai, alaturi de invatatorii care i-au sustinut. Manualul s-a vandut atat de repede, incat imediat a mai fost scoasa o editie. A fost cel mai bun si mai raspandit abecedar timp de peste 20 de ani, imbunatatit la un moment dat de Creanga prin includerea povestii “Ursul pacalit de vulpe”, in editia a cincea. In anul mortii lui Ion Creanga, 1889, Metoda noua de scriere si cetire pentru usul clasei I primara aparea in a XXI-a editie, scria Constantin Parascan, iar in 1893, la editia a XXIII-a, se depasisera 500 de mii de exemplare vandute.

Povestea primului Abecedar, cel al lui Ion Creangă

”Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria” (Abecedarul lui Creangă), este o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. A apărut la Iași pe 8 iulie 1868 și a avut 23 de ediții succesive până în 1893.

După unirea Principatelor, una din problemele cu care se confruntau autoritățile școlare din a fost uniformizarea manualelor, modernizarea conținutului lor și generalizarea alfabetului latin în redactarea acestora. În vederea soluționării ei, legea instrucțiunii prevedea ca ministerul educației să organizeze concursuri pentru elaborarea cărților școlare. Un astfel de concurs a fost organizat în 1865, având ca scop și realizarea unui „Abecedariu”. Manualulele „fiind cărți destinate pentru clasele primarie, caută să fie scrise în limbă câtu se poate de populară; să fie lucrate după cele mai noi metode de învățământu […]; să nu fie reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școle, și în totu modu să fie superioare cărților esistente”. În 1866 Consiliul permanent al instrucțiunii a constatat că nu s-a putut obține rezultatul dorit și a propus reluarea concursului.

În 1864, tânărul Ion Creangă a fost numit prin decret domnesc institutor provizoriu la clasa I-a, secțiunea a II-a, a școlii primare Trei Ierarhi. Începe astfel o lungă carieră în care scriitorul a slujit cu pasiune în învățământ (chiar și pe timpul destituirii sale vremelnice, între 1872 și 1874), până la agravarea bolii sale, spre sfârșitul vieții. Încă din primii ani de institutorat, marele povestitor a început să strângă material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. A făcut-o, probabil, la îndemnul lui Titu Maiorescu și mai ales datorită nevoii grabnice de cărți școlare din acea perioadă.

Ion Creangă alături de alți cinci institutori a constituit o echipă care avea intenția de a compune un abecedar corespunzător noii epoci. Până atunci copiii învățaseră ”după ureche” și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și slabe calitativ. Colaboratorii (care conform celor spuse de Creangă s-au reunit încă din perioada 1863-1864) și-au împărțit sarcinile, Creangă păstrându-și „partea literară și dreptul de a trece prin ciur totul din punctul de vedere al corectei vorbiri”. Pentru discuții și redactare, colegii se reuneau fie seara în localul școlii ori acasă la Răceanu(unul dintre institutori), fie probabil mai ales în locuința lui Creangă, „pentru că diaconul lucra în sudori și voia să se simtă la largul său. Țăranul, când prășește, stă cu piciorul gol și cu pieptul desfăcut și scuipă-ntâi în palme”. Lucrarea a fost finalizată în 1867 și propusă inițial spre publicare societății Junimea, care a acceptat-o. Totuși, tipografia acesteia nu dispunea de mijlocele tehnice necesare imprimării scrisului de mână, iar apariția cărții risca să întârzie. Autorii s-au adresat atunci nou înființatei „Societăți pentru învățătura poporului român” de la Iași. Aceasta a numit o comisie alcătuită care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.

Prima ediție a fost publicată pe cheltuiala „Societății pentru învățătura poporului român” în data de 8 iulie 1868 la Iași într-un număr de 4000 de exemplare. Autorii au renunțat la remunerația ce ar fi urmat să o primească pentru prima ediție a acestei lucrări, cu condiția ca beneficiul obținut să finanțeze apariția unei a doua ediții – care a văzut lumina tiparului într-un tiraj de 8000 de exemplare în noiembrie același an. În 1876 aceeași societate a stipendiat publicarea unui nou tiraj de 12000 exemplare. Imediat după prima ei apariție, lucrarea a fost aprobată și adoptată ca manual. Manualul fiind un succes imediat, cea de-a doua ediție a cuprins 72 de pagini, îmbunătățiri și adăugiri succesive de texte și imagini au dus în 1893 la un volum de 88 de pagini. Manualul a avut un deosebit succes, fiind difuzat în întregul Regat și, a servit inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul, rar pentru acea vreme, de 36.000 de exemplare. În anul morții lui Creangă se publicase în peste 500.000 de exemplare

”Metodă nouă de scriere și cetire” a fost prima lucrare publicată sub semnătura lui Ion Creangă. Ea i-a adus autorului un câștig care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: ”Învățătorul Copiilor”, ”Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, ”Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și ”Geografia Județului Iași”. Abecedarul lui Creangă avea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și tabele aritmetice. Prima parte a purtat inițial titlul „Litere mici de scrisu și de tipariu – Cuvinte une-silabe și propuseciuni” (termenul „propuseciuni” a fost înlocuit uterior cu acela de „propoziții”, iar „une-silabe” a fost înlocuit cu „de câte-o silabă”). Această parte era divizată în 23 de „lecțiuni”, dintre care primele 10 erau destinate învățării literelor mici ale alfabetului latin al limbii române. Lecțiile 11-23 se refereau la grupuri de litere cu rol special în formarea silabelor și pronunțare: consoane „nedespărțibile”, i și u semivocalice în diftongi și triftongi, grupurile ce – ci – ge – gi.

Partea a doua era intitulată „Cuvinte de mai multe silabe și propuseciuni” și cuprindea inițial 18 lecții (numărul acestora a crescut în edițiile de mai târziu). În cadrul lor erau învățate alte grupuri de litere cu probleme ortografice și ortoepice speciale, primele noțiuni de gramatică (numărul „singurit” = singular „înmulțit” = plural), literele majuscule și semnele de punctuație. Ultimele lecții ale acestei părți cuprindeau și primele texte mai elaborate, în versuri și proză. Partea a treia conținea istorioare morale, fabule poezii și proverbe. Bucățile de citire care predominau erau fie cu rol moralizator ori care descriiau fenomene naturale, subiecte din literatura populară sau aflate în legătură cu probleme din viata de zi cu zi. Se găseeu și unele texte (precum Mărirea strămoșilor, Ștefan cel Mare și șoimul, Unirea face puterea, Patriea mea) care tratau probleme ținând de statul român și istoria sa în contextul național și geografico-istoric.

Alături de operele similare ale altor autori, abecedarul lui Creangă a făcut parte dintr-o serie de lucrări cruciale pentru dezvoltarea limbii și literaturii române. Bine conceput și suport al aplicării în România a unei noi metode de învățare, manualul a fost apreciat de către corpul profesoral, fiind utilizat pe scară largă în România timp de mai multe decenii.

După destituirea sa din învățământ, în vara anului 1872, pentru a nu fi stânjenită difuzarea, din anunțurile referitoare la „Metodă nouă de scriere și cetire” publicate în ziare în preajma deschiderii noului an școlar, numele lui Creangă a fost îndepărtat dintre autori (faptul că acesta fusese înlăturat de la catedră prin aplicarea celei mai severe pedepse disciplinare, nu putea contribui la răspândirea cărții). Deși cu trecerea anilor s-au adus unele critici Abecadarului lui Creangă, acele stângăcii pot fi explicate prin faptul că învățănâmântul românesc modern era abia la început, iar marele povestitor are meritul de a fi încercat ceva nou, ceva la care puțini s-ar fi încumentat și foarte puțini au reușit să scoată la capăt atât de bine cum reușise fiul Humuleștiului.

1853 – Japonia a fost forţată să iasă din izolare şi să-şi deschidă porturile navelor americane.

Nave de război americane comandate de Matthew Perry au sosit în Golful Edo (Tokyo). În numele preşedintelui Statelor Unite, Perry a solicitat shogunului japonez (din familia Tokugawa) să deschidă porturile ţării sale navelor americane şi să semneze un tratat de prietenie între cele două ţări.

După negocieri, japonezii au deschis porturile Shimoda şi Hakodate, oferind un statut privilegiat Statelor Unite ale Americii.

1835 – A fost încheiată o Convenţie pe 7 ani, între Moldova şi Valahia, referitoare la extrădarea fugarilor britanici, dezertori, debitori etc.

Această convenţie stabilea şi regimul comerţului între cele 2 ţări române, tranzitul mărfurilor devenind liber, cu excepţia grânelor şi a vitelor.

1730 – Un cutremur estimat la magnitude de 8,7 a produs un tsunami care a afectat peste 1.000 km de coastă a Chile.

1709 – Armata rusă condusă de Petru cel Mare a învins-o pe cea suedeză în bătălia de la Poltava, în Marele Război al Nordului, punând capăt supremației Suediei în Europa.

Bătălia de la Poltava a reprezentat victoria decisivă a țarului Petru I al Rusiei în fața regelui Carol al XII-lea al Suediei într-una dintre cele mai celebre bătălii ale Marelui Război al Nordului. Ea este considerată a fi începutul declinului Suediei ca mare putere europeană, locul ei ca putere dominantă a Europei de Nord fiind luat de Rusia. Această bătălie a marcat și sfârșitul ambițiilor de independență ale ucrainenilor.

Carol al XII-lea a fost în fruntea armatei suedeze în victoriile de la Copenhaga și de la Narva din 1700, când a scos temporar atât Danemarca, cât și Rusia din război. El însă nu a reușit să tranșeze soarta conflictului și a durat șase ani până să-l învingă pe ultimul combatant rămas în luptă, Augustus al II-lea al Saxoniei și Poloniei.

În acest timp, Petru I al Rusiei și-a reclădit armata într-o formă modernă, bazată în principal pe infanteria pregătită să utilizeze corect tactici liniare și arme de foc moderne. Apoi, el a obținut o mare victorie de imagine, fondând orașul Sankt Petersburg pe teritoriu suedez, în Ingria.

Într-o tentativă de a pune capăt războiului, Carol a ordonat un ultim atac asupra centrului Rusiei, cu o posibilă ocupare a Moscovei din baza de campanie din Polonia. Armata suedeză de circa 44.000 de oameni a plecat din Saxonia la 22 august 1707 și s-a deplasat încet către est. Când a ajuns la râul Vistula, a așteptat ca acesta să înghețe și l-a traversat abia la 30 decembrie, după care a continuat prin Mazuria ostilă, cucerind Hrodna la 28 ianuarie 1708, după ce rușii abandonaseră orașul fără luptă. La acel moment, rușii încercau să oprească o mare revoltă a cazacilor de la Don, cunoscută sub numele de răscoala lui Bulavin.

Revolta a fost înăbușită cu concursul forțelor Hetmanatului Căzăcesc în frunte cu Ivan Mazepa. Suedezii au continuat către zona din jurul Smarhonului și Minskului. În vestul Poloniei rămăseseră 8.000 de dragoni în frunte cu generalul von Krassow.

Armata suedeză, care suferise de pe urma diferitelor boli epidemice în timpul iernii, a plecat la începutul lui iunie 1708 și s-a îndreptat spre Smolensk. Primăvara, generalul Lewenhaupt din Curlanda primise ordine să strângă provizii și să vină cu armata sa de circa 12.000 de oameni să se alăture armatei lui Carol, deși el nu a plecat din Mitau decât la sfârșitul lui iunie și nu s-a putut întâlni cu forțele lui Carol decât la 11 octombrie.

La un moment dat, ei se aflau la doar 130 de kilometri distanță unul de altul, dar Carol a renunțat deoarece avea nevoie de provizii și s-a întors spre sud în Ucraina, în căutarea de grâne și de vreme mai blândă. Conform cronicilor rusești, forțele ucrainene, conduse de hetmanul cazac Ivan Mazepa, purtau de ceva vreme tratative cu Carol, iar în acest moment, Mazepa s-a aliat oficial cu suedezii pentru a obține independența față de Rusia.

Mazepa i-a trimis însă pe mare parte din cazacii săi în Belarus și în Ucraina de pe malul drept pentru a opri forțele poloneze, iar hotărârea lui Carol de a se îndrepta spre Ucraina era, conform lui Hrușevski, neașteptată pentru Mazepa. El plănuia ca forțele lui Carol să înainteze spre Moscova, iar după aceea el să declanșeze propria revoltă în Ucraina.

În timp ce forțele lui Carol se îndreptau înspre Ucraina, Petru și-a trimis rezervele din Moscova să le intercepteze la Starodub și i-a cerut lui Mazepa să-i trimită întăriri. Lewenhaupt s-a dus spre sud și a fost atacat în timp ce trecea un râu în bătălia de la Lesnaia. Forțele sale au răspuns atacului rușilor, dar au constatat cu surprindere că armata rusă a luptat cu dârzenie. Lewenhaupt, văzând că este pe cale să piardă, s-a hotărât să i se alăture din nou lui Carol fără întârziere, astfel că a abandonat tunurile, vitele și mare parte din provizii, ceea ce i-a împins pe soldații săi la revoltă. Furând tot alcoolul, soldații s-au îmbătat, iar Lewenhaupt a fost obligat să-și abandoneze 1.000 de oameni beți în pădure. Când el a ajuns în cele din urmă iarna la Carol și la grosul trupelor, îi mai rămăseseră doar 6.000 de soldați fără provizii. Mazepa a ezitat și a convocat consiliul starșânelor pentru a hotărî ce urmează să facă. Consiliul a aprobat negocierile cu Carol. El a plecat cu ultimele rezerve de cazaci din Baturîn și s-a îndreptat spre râul Desna ca să negocieze cu Carol. Când a aflat aceasta, Petru I l-a trimis pe Aleksandr Menșikov la Baturîn și a distrus orașul fără milă. Au urmat multe alte represiuni în întreg Hetmanatul Căzăcesc însoțite de răspândirea zvonului că Mazepa a dezertat la suedezi pentru a supune Ucraina Poloniei, a uni biserica ortodoxă cu Roma și a îndepărta ortodoxia din Ucraina. Starșânelor i s-au trimis decrete ale țarului prin care a fost chemată la Hluhiv, unde Mazepa a fost dat jos din funcția de hatman și înlocuit cu polcovnicul de la Starodub, Ivan Skoropadski.

Primăvara următoare, Carol și-a reluat înaintarea, dar armata sa pierduse două treimi din oameni morți de foame, degerături și alte vitregii ale iernii. Vremea umedă a dus la epuizarea proviziilor de praf de pușcă; tunurile nu puteau nici ele să fie folosite, întrucât nu aveau muniție.

Prima acțiune a lui Carol a fost asedierea cetății Poltava de pe râul Vorskla din Ucraina. Petru organizase deja o forță redutabilă care să o apere și a sosit rapid. La 27 iunie, Carol a primit de veste că un număr mare de kalmîci i se va alătura lui Petru și va întrerupe liniile de aprovizionare ale armatei suedeze. Cazacii Zaporijieni care i se opuneau la început lui Mazepa au hotărât să-i țină partea acestuia și lui Carol. Forțele moscovite, cu ajutorul starșânei cazace Halahan, care dezvăluise intențiile lui Mazepa, au atacat preventiv și au distrus Siciul, împiedicându-i pe suedezi să mai primească întăriri.

Când a început lupta, Carol avea circa 14.000 de oameni, în vreme ce Petru se afla în fruntea a 45.000. Deși Carol avusese și în trecut de a face cu situații de inferioritate numerică, experiența sa nu putea fi folosită de această dată în bătălie, întrucât el fusese rănit în timpul asediului din 17 iunie, când a fost nimerit în picior într-o mică ciocnire din timpul unei inspecții a avanposturilor suedeze de pe malurile râului Vorskla. El a trebuit să predea comanda trupelor mareșalului Carl Gustav Rehnskiöld și generalului Adam Ludwig Lewenhaupt, doi generali cu personalități divergente. Schimbarea comandanților nu a fost comunicată comandanților subordonați când se punea la cale lupta. De asemenea, rușii au reușit să-i slăbească pe cazaci care se hotărâseră să li se alăture suedezilor.

Armata rusă a ocupat și a distrus Siciul Zaporijian cu ajutorul lui Galagan, un fost ofițer cazac. Restul cazacilor și-au mutat centrul mai jos pe Nipru pentru următorii 19 ani.

Bătălia a început la ora 3:45 a.m. Suedezii au înaintat către liniile rusești întărite. Bătălia a debutat într-o manieră tradițională, suedezii mai bine pregătiți presând redutele rusești, cucerind câteva dintre ele în primele 15 minute. Suedezii păreau în avantaj, dar acesta a fost anulat rapid. Până în zori (pe la 4:30 a.m.), vremea a devenit neobișnuit de caldă și umedă, soarele care răsărea fiind acoperit de fumul tunurilor și muschetelor.

Pedestrașii suedezi, conduși de generalul Lewenhaupt, au încercat să-i atace pe ruși în tabăra lor fortificată de la nord de Poltava. Dar înaintarea suedeză s-a oprit rapid, în parte deoarece pedestrașilor li s-a dat ordin să se retragă și să se reorganizeze. În plus, un detașament suedez, comandat de generalul Roos, nu aflase de planul de ansamblu și a rămas izolat în redutele defensive rusești când o coloană de circa 4.000 de soldați ruși a reocupat pozițiile întărite, încercuindu-l pe Roos și pe cei 2.600 de oameni ai săi la orele 6:15 a.m. Cu peste 1.000 de morți și răniți și în penurie de muniție, Roos a fost obligat să se predea la 9:30 a.m.

La 8:30 a.m. grosul armatei suedeze s-a deplasat spre nord pentru a ataca tabăra fortificată rusească, dar a așteptat revenirea lui Roos, fără a ști de înfrângerea lui. Pe măsură ce trecea timpul, pedestrașii ruși, în frunte cu Petru însuși, au ieșit din tabăra întărită și au format două linii în fața suedezilor, fiind susținuți de focuri de tun din interiorul taberei. La 9:45 a.m., Lewenhaupt a ordonat liniei suedeze să înainteze: 4.000 de pedestrași suedezi contra 20.000 de pedestrași ruși. Primii au înaintat și rușii au deschis focul, tunurile creând un infern de proiectile. Când suedezii au ajuns la 100 de metri de linia rusă, rușii au tras cu muschetele. Când au ajuns la 30 de metri de linia rusă, suedezii au tras o salvă și au șarjat cu muschetele și sulițașii, împingându-i încet pe ruși către tabăra lor în pofida pierderilor grele. Suedezii au fost pe punctul de a obține o victorie și aveau nevoie de cavaleria generalului Cruetz; aceasta era însă dezorganizată. Linia rusă era mai lungă decât cea suedeză, iar flancul drept rusesc, condus de Menșikov, a flancat pedestrașii suedezi.

Mai multe regimente au fost înconjurate într-o bătălie în stilul celei de la Cannae, cavaleria rusească a lui Bauer ocolind armata suedeză și pentru a-i ataca ariergarda. Cruetz și cavaleria au încercat să câștige timp de retragere pentru infanterie. Suedezii nu mai aveau în acest moment corpuri de armată organizate pentru a se opune rușilor.

Mici grupuri de pedestrași au reușit să rupă încercuirea și să fugă spre sud, în vreme ce restul a fost copleșit. Văzând înfrângerea armatei sale de pe o targă din spate, Carol a ordonat retragerea la orele 11:00 a.m. Până la prânz, bătălia se terminase, cavaleria rusească a măturat soldații izolați de pe câmp și s-a întors la propriile linii. Carol și-a adunat restul trupelor și carele de provizii și s-a retras spre sud în aceeași zi, abandonând asediul Poltavei. Rehnskiöld a căzut prizonier. Lewenhaupt i-a condus pe suedezii rămași împreună cu o parte din forțele cazacilor la Nipru, dar a fost urmărit de cavaleria regulată rusească și de 3.000 de kalmîci, fiind obligat să capituleze după trei zile la Perevolocina, la 1 iulie.

Aproape întreaga armată suedeză rămasă, circa câteva mii de oameni, a capitulat la Perevolocina, la 11 iulie 1709. Prizonierii au fost puși să muncească la construirea noii cetăți Sankt Petersburg. Carol și Mazepa au fost lăsați să plece cu circa 1.500 de oameni la cetatea Bender, controlată de Imperiul Otoman, aflată la granița cu Moldova.

Carol a stat cinci ani în exil înainte de a reuși să revină în Suedia.

1621 – A venit pe lume Jean de La Fontaine, poet, dramaturg și prozator francez; cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru fabulele sale; membru al Academiei Franceze.

Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes.

În 1657, La Fontaine scrisese versuri dedicate lui Nicolas Fouquet, Surintendant des Finances (ministru de finanțe), unul dintre cei mai influenți curteni ai regelui Ludovic al XIV-lea. Fouquet s-a arătat interesat de autorul versurilor respective, iar în 1659, La Fontaine a ajuns în anturajul acestuia, fiind introdus de către Jacques Jannart, o rudă a soției sale.

În acea perioadă, Fouquet era un adevărat „Mecena” pentru poeții francezi, astfel că, în curând, La Fontaine a primit o pensie de 1000 de livre, în schimbul căreia se obliga să scrie o serie de poeme de circumstanță în termenii prevăzuți în contract. Tot lui Fouquet i-a dedicat și poemul epic Adonis, o prelucrare după Publius Ovidius Naso.

De asemenea, La Fontaine a scris o operă literară compozită (în proză și în versuri), intitulată Le Songe de Vaux, în cinstea domeniului și a noului castel de la Vaux a patronului său; opera nu a mai fost însă tipărită deoarece Fouquet a fost arestat din ordinul lui Ludovic al XIV-lea la 5 septembrie 1661.

Totuși, în martie 1662 a fost tipărită clandestin elegia Elégie aux Nymphes de Vaux, o parte din Le Songe de Vaux. A fost un act de curaj din partea lui La Fontaine să-și exprime în acest mod sentimentele de gratitudine față de protectorul său Fouquet, în situația în care acesta căzuse în dizgrația regelui și fusese aruncat în închisoare.

La Fontaine și-a găsit un nou protector în ducele de Bouillon, suzeran al domeniului Château Thierry. Mai ales ducesa de Bouillon, Marie Anne Mancini, cea mai tânără dintre nepoatele cardinalului Mazarin (prim-ministru al Franței din 1642 până la moartea sa în 1661), l-a protejat pe La Fontaine.

În ianuarie 1663, Jean de La Fontaine a scris Ode au Roi („Odă regelui”), prin care, în mod subtil, cerea clemență pentru nefericitul Fouquet. Prin aceasta, nu a reușit însă decât să-și atragă antipatia lui Jean-Baptiste Colbert, noul favorit al regelui.

În 1664 i-a apărut primul volum de o reală importanță: Contes („Povestiri”), cu care a intrat în atenția contemporanilor săi.

La 8 iulie 1664, Jean de La Fontaine a fost înnobilat, primind un Brevet de Gentilhomme („brevet de gentilom”); el a intrat oficial în serviciul ducesei de Orléans, Marguerite de Lorraine, care era mama ducelui de Bouillon, protectorul său.

La palatul „Luxembourg” din Paris, reședința ducesei de Orléans, La Fontaine i-a cunoscut, printre alții, pe La Rochefoulcauld, pe Madame de Sévigné și pe Madame de La Fayette, personalități celebre ale literaturii franceze.

Tot în același an, la 10 decembrie, a tipărit două povestiri prelucrate după Boccaccio și Ariosto. Din acest motiv s-a iscat o dispută în cercurile literare, cu referire la libertatea pe care povestitorul poate să o aibă în raport cu modelul de la care a pornit.

În 1665 și 1666 îi apar două volume de povești și povestiri în versuri (Contes et Nouvelles en vers).

La 31 martie 1668 a fost tipărit volumul Fables choisies („Fabule alese”), dedicat lui Ludovic, Delfinul Franței, fiul cel mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea. În prefață, La Fontaine explica: Je me sers d’animaux pour instruire les hommes („folosesc animalele pentru a-i învăța pe oameni”).

La Fontaine a publicat, în 1669, Les Amours de Psyché et de Cupidon. Această carte suscită o relativă neînțelegere, datorită stilului său neconvențional, care contravenea principiilor de bază ale esteticii clasice, fiind un amestec de proză, versuri, povestiri mitologice și conversații literare.

1581 – Lucaci, profesor la Şcoala Mănăstirii Putna, a terminat de copiat textul bilingv (slavon şi românesc) al unei Pravile. Acesta este cel mai vechi text juridic românesc datat.

1497 – Navigatorul portughez Vasco da Gama a început prima călătorie pe mare din Europa spre India, pe la Capul Bunei Speranţe, deschizînd calea de navigaţie spre Asia, având sub comanda sa trei nave.

1481 – A avut loc Bătălia de la Râmnic dintre Ştefan cel Mare al Moldovei, pe de o parte, şi Basarab IV-lea cel Tânăr al Munteniei cu armata otomană condusă de Ali-beg şi Skender-beg, pe cealăltă parte.

Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) a fost pus de turci la domnia Munteniei ca recompensă pentru devotamentul acestuia. În 1480, el a năvălit în Moldova înmpreună cu nişte paşi turci Ali-beg şi Sakander-beg venind până la Lunca Mare, atac care a fost respins de Ştefan cel Mare al Moldovei.

În 1481, în timpul în care turcii se pregăteau de o luvitură asupra cetăţilor din sudul Moldovei, Ţepeluş a adunat o armată şi se aşează sub munte aşteptând venirea aliaţilor turci pentru a putea începe atacul.

O scrisoare a lui Ştefan Batory către Sibieni, la 30 aprilie 1481, atenţiona că Ţepeluş, voievodul părţilor tranalpine, a ridicat neamurile şi popoarele statului său cu gândul de a ataca cetatea Chilia a Moldovei.

Ştefan cel Mare l-a atacat pe Ţepeluş sub munţii judeţului Râmnic şi după o luptă la sânge, Ţepeluş a fost învins şi a fugit. Totuşi, oastea lui Ştefan cel Mare l-a prins pe Ţepeluş şi Ştefan a cerut să-l omoare neapărat, probabil pedepsindu-l pentru necredinţa cu care Laiolta Basarab al Munteniei îl hrănise de mai mult timp. În această luptă a căzut eroic Şendrea, cumnatul domnului Moldovei.

Ştefan cel Mare, după ce l-a ucis pe Ţepeluş în bătălia de la Râmnicu Sărat, l-a pus în locul lui în Muntenia pe unul Vlad-Vodă, supranumit şi Călugărul.

1392 – S-a menţionat prezenţa monedelor emise de Ţara Românească în Pera Constantinopolului; era atestată, astfel, circulaţia monedei româneşti în comerţul sud-est european.

452Papa Leon I l-a implorat pe regele hunilor Attila să nu invadeze Roma. Attila, care distrusese deja Galia, dar a suferit o înfrângere zdrobitoare în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, la 20 iunie 451, pe teritoriul actualei Franţe, a acceptat, retrăgându-şi armata de la porţile Romei.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats