9 iulie 1877, s–a desfășurat prima ediție a Campionatului de tenis de la Wimbledon

0 9

1357 – Împăratul Carol al IV-lea pune piatra de temelie a Podului Carol din Praga.

Podul Carol (în cehă Karlův most Sunet ascultă) este un pod istoric celebru, care traversează râul Vltava în Praga, Republica Cehă. Construcția sa a început în anul 1357, sub patronajul regelui Carol al IV-lea, și a fost terminată la începutul secolului al XV-lea. El a înlocuit vechiul pod Judith construit în perioada 1158-1172, care fusese grav avariat de o inundație în 1342. Podul cel nou a fost numit inițial Podul de Piatră (Kamenný most) sau Podul Pragăi (Pražský most), primind numele de Podul Carol abia în 1870.[2] Fiind singurul mod de traversare a râului Vltava (Moldau) până în 1841, Podul Carol a fost cea mai importantă cale de comunicație între Cetatea din Praga, Orașul Vechi și zonele adiacente. Această legătură a făcut ca orașul Praga să devină o localitate importantă pe ruta comercială între Europa de Vest și de Est.

Podul are o lungime de 515,76 metri și o lățime de aproximativ 10 metri, fiind sprijinit pe 16 arcuri apărate de bariere antigheață. El este protejat de trei turnuri, dintre care două se află pe malul din cartierul Malá Strana și cel de-al treilea pe malul Orașului Vechi. Turnul din Orașul Vechi este considerat una dintre cele mai uimitoare clădiri civile în stil gotic din lume.[de cine?] Balustradele podului sunt decorate cu 30 de sculpturi, majoritatea realizate în stil baroc în jurul anului 1700 și înlocuite în prezent cu replici.

De-a lungul istoriei sale, Podul Carol a suferit de pe urma mai multor dezastre și a fost martor la numeroase evenimente istorice. Potrivit legendelor cehe, construcția Podului Carol a început la 9 iulie 1357, ora 05:31, prima piatră fiind pusă chiar de regele Carol al IV-lea. Această dată exactă a fost foarte importantă pentru împăratului Sfântului Imperiu, deoarece el credea mult în numerologie, iar această dată specifică, care forma o punte numerică (1357 9, 7 5:31), i-ar conferi Podului Carol o ​​rezistență suplimentară. Având în vedere viața lungă a podului, convingerea împăratului are probabil o anumită greutate, deși podul a fost martor la numeroase dezastre.

O inundație din 1432 i-a avariat trei piloni. Al treilea arc (numărat dinspre Orașul Vechi) s-a prăbușit în 1496 după ce unul dintre piloni a coborât, fiind subminat de apă (reparațiile au fost terminate în anul 1503). La un an după Bătălia de la Muntele Alb, atunci când cei 27 de conducători ai revoltei anti-habsburgice au fost executați la 21 iunie 1621, turnul din Orașul Vechi a servit ca un loc de expunere a capetelor retezate ale victimelor pentru a-i descuraja pe cehi să continue rezistența armată.

La sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani în 1648, suedezii au ocupat malul vestic al Vltavei și au încercat să înainteze în Orașul Vechi, având loc lupte grele chiar pe pod. În timpul luptelor, a fost grav avariată o parte a turnului din Orașul Vechi (partea dinspre râu) și aproape toate resturile decorațiunilor gotice au trebuit să fie eliminate ulterior. La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea podul a dobândit aspectul său actual atunci când au fost amplasate pe balustrade mai multe statui baroce. În timpul marii inundații din anul 1784, cinci piloni au fost grav avariați și, deși arcele nu s-au prăbușit, traficul de pe pod a trebuit să fie restricționat pentru un timp.

În secolul al XIX-lea…

Scările originale către Insula Kampa au fost înlocuite în 1844 cu unele noi. În anul următor o altă inundație puternică a amenințat podul, dar acesta a scăpat fără pagube majore.
 În 1848, în timpul zilelor Revoluției, podul a scăpat nevătămat din canonadă, dar unele statui au fost avariate. În 1866 au fost instalați pe balustradă stâlpi de iluminat cu gaz în stil pseudo-gotic; mai târziu ei au fost înlocuiți cu stâlpi de iluminat electric.

În anii 1870 prima linie de transport public (omnibus) a trecut peste pod (ce a fost denumit oficial „Podul Carol” după 1870), fiind înlocuită mai târziu de tramvaiul cu cai. Turnurile podului au avut parte de o reconstrucție completă între anii 1874 și 1883.

În perioada 2-5 septembrie 1890 o altă inundație dezastruoasă a lovit orașul Praga și a avariat grav Podul Carol. Mii de plute, bușteni și alte materiale plutitoare care au fost luate de ape din amonte au format treptat o barieră uriașă ce s-a sprijinit de pod. Trei arce au fost rupte de presiunea mare exercitată, iar doi piloni s-au prăbușit deoarece au fost subminați de apă, în timp ce alții au fost parțial avariați. Împreună cu al cincilea pilon, au căzut în apă și două statui – cele ale Sf. Ignațiu de Loyola și Sf. Xavier, realizate de Ferdinand Brokoff. Prima dintre ele a fost înlocuită cu un grup statuar dedicat Sfinților Chiril și Metodiu, realizat de Karel Dvořák; cea de-a doua a fost înlocuită cu o replică a originalului. Lucrările de reparații au durat doi ani (podul a fost redeschis la 19 noiembrie 1892) și au costat 665.000 de coroane.

Statuia Sf. Ioan Nepomuk. La 20 martie 1393 el a fost aruncat în râul Vltava de pe Podul Carol, la cererea expresă a regelui Venceslau al Boemiei.

Din secolul al XX-lea până în prezent

La începutul secolului al XX-lea a avut loc o creștere intensă a traficului rutier pe Podul Carol. Tramvaiul cu cai a circulat pe pod până la 15 mai 1905, când a fost înlocuit cu tramvaiul electric și mai târziu, în 1908, cu autobuze.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost construită o baricadă la poarta de acces pe sub turnul din Orașul Vechi.

O reparație capitală a podului a avut loc între anii 1965 și 1978, bazată pe colaborarea între diverse institute științifice și culturale. Pilonii au fost consolidați și stabilizați, toate blocurile de piatră sparte au fost înlocuite, iar covorul asfaltic de pe pod a fost îndepărtat. Traficul de vehicule a fost interzis pe Podul Carol începând de atunci, podul rămânând accesibil doar pietonilor. Reparația a costat 50 de milioane de coroane.

În anii 1990, unii oameni au început să critice reconstrucția anterioară a podului și au propus realizarea unor lucrări de remediere. Pe la începutul noului mileniu, majoritatea experților au părut să fie de acord cu faptul că reconstrucția anterioară nu ar fi fost fără cusur, dar au respins necesitatea unor lucrări de refacere. Cu toate acestea, după inundațiile dezastruoase din 2002 (care au cauzat podului doar prejudicii minore), sprijinul pentru o reconstrucție de ansamblu a podului a crescut. S-a hotărât repararea și stabilizarea a celor doi piloni (cu numerele 8 și 9) dinspre Malá Strana. Aceștia sunt singurii piloni care nu au fost reparați după inundațiile din 1890. Reconstrucția a fost un proces gradual, pe parcursul căruia au fost închise temporar unele părți ale podului fără a-l închide în întregime. Lucrările au fost efectuate în perioada 2008-2010 și au inclus consolidarea pilonilor, construirea unui nou sistem de hidroizolație pentru a proteja podul și înlocuirea mai multor pietre din pereții podului, o chestiune controversată din cauza unei abordări neîndemânatice a echipei de restaurare. Rezultatul a fost criticat de către specialișii în conservarea monumentelor de artă din toată Europa. Zeci de „pietre” noi nu se potrivesc cu cele istorice de lângă ele.

Statuile de pe pod

Aleea celor 30 de statui și grupuri statuare baroce amplasate pe balustradă formează o combinație unică de stiluri artistice cu podul gotic de dedesubt. Majoritatea sculpturilor au fost realizate între anii 1683 și 1714. Ele îi reprezintă pe diferiți sfinți și protectori venerați în acele vremuri. Cei mai importanți sculptori ai Boemiei au contribuit la decorarea podului, printre ei fiind Matthias Braun, Jan Brokoff și fiii săi Michael Joseph și Ferdinand Maxmilian.

Printre cele mai cunoscute sculpturi sunt grupurile statuare dedicate Sfintei Lutgarda, Sfintei Cruci și Calvarului și Sf. Ioan Nepomuk. De asemenea, este binecunoscută statuia cavalerului Bruncvík, deși ea a fost realizată cu aproximativ 200 de ani mai târziu și nu se află pe aleea principală.

Începând din 1965, toate statuile au fost înlocuite pe rând de replici, iar originalele au fost expuse în lapidariumul Muzeului Național.

1493 – Începe zidirea bisericii din Borzești, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. 

Această biserică este renumită pentru legenda care spune ca este singura biserica ridicata de Ștefan cel Mare, nu pentru a comemora o victorie în luptă, ci în amintirea prietenului său din copilărie, Gheorghiță, omorât de tătari în acest loc.

Ștefan cel Mare împreună cu fiul lui Alexandru, sunt ctitorii acestei biserici construită între anii 1493-1494 în cunoscutul stil moldovenesc, ce se remarcă prin decorația plastică a fațadelor. Biserica a fost construită din piatră de râu, pe un plan dreptunghiular de dimensiuni mari, cu ziduri solide, dar fără turlă.

Biserica ce poartă hramul Adormirii Maicii Domnului, are faţadele decorate cu ceramică smălţuită şi cărămidă cu piatră, având ferestrele de la pronaos, în stil gotic târziu. Biserica impresionează și prin uşa mică dintre naos şi pronaos, care se spune că a fost făcută după înălţimea scundă a domnitorului şi ca să nu intre năvălitorii călare în sfântul lăcaș. Biserica are ornamente sobre şi autentice, iar înăuntru există o icoană care a fost scrijelită cu sabia de tătari, neputând fi însă distrusă. Catapeteasma este turnată în piatră şi păstrează pictura iniţială, iar sub masa altarului se află rădăcina stejarului de care a fost spânzurat şi ucis prietenul din copilărie a lui Ştefan cel Mare.

De altfel, legenda spune că „în copilărie, Ştefan se juca împreună cu copiii la umbra unui stejar secular. Erau împărţiţi în două cete şi se jucau, imaginându-și că l-au prins pe „hanul tătar”, adică pe Gheorghiţă , prietenul lor. Copiii îl ridică pe Gheorghiţă în stejar, ca şi cum l-ar fi spânzurat pentru faptele făcute când călca hotarele Moldovei. Însă această joacă nu durează mult, deoarece ei zăresc venind călare tătarii adevăraţi, înarmaţi cu săbii și arcuri cu săgeţi.

Copiii vor fugi de frică și îl vor lăsa pe Gherghiţă atârnând acolo de crengile stejarului, iar tătarii văzându-l, îl ucid trăgând cu săgeţi el. Ştefan a jurat atunci că se va răzbuna și 30 de ani mai târziu, îl va prinde la Nistru, pe fiul hanului tătar, şi-l va judeca la Borzeşti, pedepsindu-l cu aceeaşi moarte pe care tătarii o dăduse prietenului său. Apoi Ștefan va porunci să se taie stejarul şi să se ridice o biserică, care va avea masa altarului pe locul unde fusese omorât prietenul sau’’.

1877 – S–a desfășurat prima ediție a Campionatului de tenis de la Wimbledon.

Turneul de tenis de la Wimbledon (The Championships, Wimbledon) este cel mai vechi și mai prestigios dintre cele 4 turnee de Mare Șlem (turneele de prim rang din circuitele de tenis masculin, ATP și feminin, WTA), fiind singurul dintre cele patru care se desfășoară pe aceeași suprafață ca la început, iarba. Este găzduit de All England Lawn Tennis and Croquet Club din Londra, în Marea Britanie. Este al treilea ca ordine pe parcursul anului, dupa Australian Open și Roland Garros. Prima ediție a avut loc în 1877.

Turneul de tenis de la Wimbledon este cel mai vechi și mai prestigios dintre cele patru turnee de Mare Șlem, fiind singurul care se desfășoară pe aceeași suprafață ca la început, iarba.

Primul campionat de tenis real

În 1868, a fost fondat All England Club, pe o pajişte din afara Londrei. Iniţial, clubul a fost întemeiat pentru a promova crichetul, însă popularitatea în creştere a tenisului a determinat că acesta să fie introdus printre serviciile clubului.

În 1877, All England Club a publicat un anunţ în revista săptămânală de sport „The Field”: „All England Croquet and Lawn Tennis Club, Wimbledon, propune să organizeze o întâlnire pe câmp deschisă tuturor amatorilor, Luni, 9 Iulie, şi în zilele următoare. Taxa de intrare, un pound, un shilling.”

Dr. Henry Jones, responsabil pentru reguli…

Astfel, All English Club a cumpărat un trofeu de 25 de guinee şi a stabilit reguli formale pentru tenis: a hotărât că terenul urma să aibă 23,7 metri lungime şi 8,2 metri lăţime, a adaptat metoda de punctare a tenisului real în funcţie de modul de citire a ceasului (15,30, 40, joc), a stabilit că primul care va câştiga şase jocuri câştigă un set şi a permis serverului un fault. Aceste decizii, care erau în mare parte munca unui membru al clubului, Dr. Henry Jones, au intrat în corpul de reguli moderne ale jocului de tenis.

22 de bărbaţi s-au înscris în turneu, însă numai 21 au venit pe 9 iulie pentru prima zi de joc. Cei 11 supravieţuitori au fost reduşi la şase în ziua următoare, iar apoi la trei. Semifinalele au fost organizate pe 12 iulie, însă, apoi, turneul a fost suspendat pentru a lăsa liberă scena sportivă din Londra pentru meciul de crichet dintre Eton şi Harrow, care a avut loc vineri şi sâmbătă.

Finala a durat 48 de minute: Gore l-a învins pe Marshall

Aşadar, finala a fost programată luni, 16 iulie, dar a fost amânat din cauza ploii, ceea ce avea să devină un eveniment obişnuit în cadrul turneelor de la Wimbledon. A fost reprogramat la 19 iulie, când 200 de spectatori au plătit un shilling pentru a-i vedea concurând pe William Marshall şi W. Spencer Gore. Finala, care a durat numai 48 de minute, tânărul Gore, în vârstă de 27 de ani, a dominat cu un joc cu voleu puternic, învingându-l pe Marshall cu 6-1, 6-2, 6-4. Totuşi, la cel de-al doilea turneu de la Wimbledon, din 1878, Gore a pierdut titlul când jocul său încâlcit a întâlnit o nouă lovitură dezvoltată de oponentul său, Frank Hadow: lobul.

Campionatul de la Wimbledon cucereşte rapid lumea

În 1884, a fost introdus şi turneul de Individual Feminin la Wimbledon, iar Maud Watson a câştigat primul campionat. În acel an, campionatul naţional dublu masculin a fost organizat pentru prima dată la Wimbledon, după ce fusese ţinut în ultimii ani la Oxford.

Probele de dublu mixt şi dublu feminin au fost inaugurate în 1913

La începutul anilor 1900, Wimbledon a trecut de la statutul de campionat naţional la cel mondial, iar în 1922, All England Lawn Tennis and Croquet Club s-a mutat pe un stadion mai mare pe Church Road. În anii 1950, mulţi jucători de tenis cunoscuţi au devenit profesionişti, în timp ce Wimbledon se străduia să rămână un turneu pentru amatori. Cu toate acestea, în 1968, Wimbledon a acceptat şi jucătorii profesionişti şi, rapid, şi-a recăpătat faima de cel mai mare turneu mondial de tenis.

Campionatul, singurul mare eveniment de tenis încă ţinut pe iarbă, este organizat anual la sfârşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie.

Desfășurare

Turneul se desfășoară pe parcursul a două săptămâni, la finalul lunii iunie și începutul lunii iulie. Principalele arene ale complexului All England Lawn Tennis and Croquet Club sunt Terenul Central, cu o capacitate de 15.000 de locuri și Terenul numărul 1 cu aproximativ 11 mii de locuri. Din anul 2009, Terenul Central este dotat cu acoperiș retractabil și instalație de nocturnă, meciurile putând avea loc și pe ploaie, sau pe căldură extremă. Acoperișul se închide/deschide în aproximativ 10 minute. În partea de sud a arenei centrale se află Loja Regală.

Trofee și premii

Campionul în turneul de simplu masculin primește o cupă din argint cu o înălțime de aproximativ 47 de centimetri și un diametru de 19 centimetri. Trofeul se acordă începând cu anul 1887 și poartă inscripția The All England Lawn Tennis Club Single Handed Champion of the World (Campionul lumii la All England Lawn Tennis Club). În competiția feminină, învingătoarea primește un platou de argint cu un diametru de 48 de centimetri și care este decorat cu figuri mitologice. Alte cupe de argint sunt acordate în celelalte concursuri. Trofeele sunt de obicei oferite de Președintele Clubului, Ducele de Kent.

Premii în bani sunt acordate din 1968, când li s-a permis și jucătorilor profesioniști să participe. Până în 2007, fondul de premiere era mai mare în concursul masculin decât în cel feminin, dar din acel an au fost acordate aceleași premii atât la băieți, cât și la fete.

1902 – Oamenii de știință germani izolează acidul barbituric, substanță ce va sta la baza somniferelor.

În 1902, pe 9 iulie, oamenii de ştiinţă germani au izolat pentru prima dată acidul barbituric, substanţă ce va sta la baza somniferelor şi va deveni o speranţă pentru persoanele care sufereau de insomnii. În 1903, chimistul german Emil Fischer şi colaboratorul său Joseph von Mering au modificat o clasă de medicamente sintetizată în 1864 într-un mod care le-a făcut să fie active ca sedative şi hipnotice. Fischer şi Mering au susţinut că noul medicament, barbitalul, era un sedativ. Era mai bun decât o mulţime de alte sedative care fuseseră sintetizate până atunci, prin gustul care nu mai era neplăcut, prin mai puţine efecte secundare, prin acţiunea la nivel terapeutic care avea loc fără ajungerea la o doză toxică. Barbituricele de azi acţionează pe sistemul nervos central, având un spectru larg de reacţii, de la o uşoară sedare şi până la anestezie. De asemenea pot fi folosite ca anxiolitice, hipnotice şi anticonvulsive. Nu abuzaţi însă de aceste medicamente care pot crea dependenţă.

1956 – S-a născut actorul american de film Tom Hanks

Thomas „Tom” Jeffrey Hanks (n. 9 iulie 1956) este un actor, regizor şi producător de film american, câştigător a două premii Oscar pentru cel mai bun actor (Philadelphia, 1994, Forrest Gump, 1995). El şi-a început cariera ca actor de comedie înainte de a obţine succese notabile ca actor dramatic.La ora actuală, Hanks este listat ca fiind nr. 1 în topul actorilor cu cele mai mari încasări atât în SUA – 3,3 miliarde dolari – cât şi în lume – aproape 6 miliarde $.Thomas J. Hanks s-a născut pe 9 iulie 1956 în Concord, California. Părinții Amos și Janet Hanks l-au dat la școala din Oakland, California, tot aici urmând și liceul.

Încă din timpul liceului, pe când învăța la Skyline, i-a placut baseball-ul si drama.S-a inscris in clubul Thespian si a câștigat premiul pentru cel mai bun actor în „South Pacific”. Dupa terminarea colegiului, el a încercat să obțina un rol în piesa lui Shakespeare.

Îl obtine pe cel al lui Callimaco în „The Mandrake”.Ia legătura cu o agenție din Los Angeles, care îi aranjeaza sa joace in primul sau film „He Knows You’re Alone”. În 1980 Tom obține de la televiziunea ABC un contract de 50 de mii de dolari și sansa să joace în „Bosom Buddies”.

Alte seriale în care a jucat sunt: „Happy Days”, „Family Ties”, „The Love Boat” si „Taxi”. Ron Howard îi ofera sansa să joace în noul sau film „Splash”. În 1984 obține un nou succes o dată cu filmul „Bachelor Party”.Un an mai târziu joacă în „The Man With One Red Shoe”, „Volunteers” si „The Money Pit”. În 1986 lui Tom i se oferă șansa sa joace într-un film foarte apropiat lui de suflet – „Nothing In Common”. „Every Time We Say Goodbye” reprezintă un film de succes și se numară printre cele care îi vor aduce mulți bani.

Un an mai târziu filmeaza „Dragnet”, iar la sfârșitul anului o cere in casatorie pe Rita Wilson. Un mare succes obține cu filmul „Big”, cu încasări de 100 de milioane de dolari numai în America. Următoarele filme nu-i aduc succesul mult așteptat – „The Bonfire Of Vanities”, „A League Of Their Own”.În 1994 Tom câștigă Oscarul pentru cel mai bun actor, cu filmul „Philadelphia”.

În același an filmează „Forrest Gump”, „Toy Story” și „Apollo 13”.Un an mai tarziu obtine acelasi premiu, de data aceasta pentru „Forrest Gump”. În 1996 apare ca regizor, cât și ca scenarist al filmului „That Thing You Do”. În 1997, Tom călătorește prin Europa pentru a filma „Saving Private Ryan”, film care îi aduce cea de-a patra nominalizare la Oscar (doi ani mai târziu). În anii care urmeaza îl regăsim în roluri precum cele din „You’ve Got Mail” (1998), alături de Meg Ryan si in „The Green Mile” si „Toy Story 2”. Indiferent de proiectele în care este implicat putem fi siguri ca rezultatul muncii sale va reprezenta un succes.

Thomas Jeffrey Hanks este unicul actor din a doua jumătate a secolului XX castigator a doua premii Oscar consecutive.Tatăl său Mefford Hanks, lucra ca ajutor se scenarist la teatru, iar mama, Janet Marylyn era infirmieră într-un spital. Perechea a avut trei copii, Sandra Hanks, Lawrence Hanks si Thomas Hanks. Tom a studiat în „Skyline High School” din Oakland, California si apoi la Universitatea de Arte Frumoase din Oakland.

În 1979 familia sa s-a mutat la New York, unde a a debutat în filmul “He knows You Are Alone “ (1981), unde a avut un rol secundar. Doi ani mai tarziu, prietenul tatalui sau, Neal Israel, l-a chemat pe Tom și l-a întrebat cat este de interesat este de cinema și i-a oferit rolul principal în noul său film. În 1988 Tom se căsătorește cu Rita Wilson și se muta definitiv în Los Ángeles. Adevărata cariera cinematografica a lui Tom a început atunci când a câștigat primul sau Óscar pentru cel mai bun actor în filmul Philadelphia în 1993.

Tom a atins din nou culmile, jucand in Forrest Gump (1994) reusind sa castige al doilea Óscar pentru cel mai bun actor al anului, ceea ce l-a transformat in singurul actor , din a doua jumatate a secolului XX care a castigat consecutive doua premii Oscar, în anul 1998 a fost nominalizat din nou la Osacar pentru rolul din Saving Private Ryan și a mai fost nominalizat în anul 2000 pentru Cast Away.A mai jucat în filme ca Catch Me If You Can (2002) si The Terminal (2004). Ultimul rol a fost cel al profesorului Robert Langdon în The Da Vinci Code in 2006.

Tom Hanks traieste in resedinta sa din Los Ángeles cu soția sa actuala, Rita Wilson si cu doi din cei patru copii pe care îi are: Colin Hanks, de asemenea actor, născut în 1977 si Truman Theodore nascut in 1995.Hanks este unul din cei mai bine platiti actori din Hollywood. Onorariul pentru ultimele filme în care a jucat este de aproape 20 milioane de dolari. A intrat in Guinness pentru ca a jucat in opt filme ce au avut incasari mai mari de 100 milioane de dolari . S-a casatorit cu actrita Rita Wilson, pe care a cunoscut-o în timpul turnarii filmului Punchline (1988). Cu ea are doi copii Chester și Truman si mai are încă doi copii, Colin si Elizabeth, din căsătoria precedentă a actorului cu Samantha Lewes, 1978-1987.

1958 – Cel mai mare val tsunami din istorie a avut 524 de metri înălţime şi a omorât 2 pescari

Incredibilul val a lovit Alaska, cu o viteză de 150 de km/oră, în zona numită Lituya Bay, în seara de 9 iulie 1958.

Lituya Bay este situată în apropierea Golfului Alaska, la aproximativ 400 de kilometri de localitatea Juneau. Zona, destul de activă şi din punctul de vedere al cutremurelor, este renumită pentru valurile gigantice ce se formează în urma unor astfel de evenimente telurice. În ultimii 150 de ani, ea a fost lovită de cinci astfel de megavaluri tsunami, printer care şi unul care a măsurat 150 de metri înălţime, în 27 octombrie 1936. Dar ce s-a petrecut în seara de 9 iulie 1958 a depăşit orice închipuire. La scurtă vreme după producerea unui cutremur cu magnitudinea de 8,3 grade pe scara Richter, în jurul orei 22.15, un frison uriaş a cuprins oceanul, iar din adâncul lui s-a înălţat cel mai mare tsunami cunoscut în istorie. Înălţimea lui, calculată ulterior ştiinţific, a fost, în punctul său de apogeu, de 524 de metri.

Din fericire, zona nefiind populată, valul gigantic nu a provocat victime omeneşti, cu excepţia a doi pescari ce se aflau într-o barcă înghiţită de incredibila ridicare de apă. Alte două bărci cu pescari au scăpat în mod miraculous, ele reuşind să „escaladeze” giganticul val. Unul dintre supravieţuitori, Howard Ulrich, avea să povestească ulterior că a auzit un zgomot înfiorător apoi, în momentul în care a privit oceanul a rămas încremenit la vederea valului ce, practic, acoperea cerul. Toto ce a mai putut murmura către băiatul său de 8 ani cu care era în barcă a fost: „Fiule, e timpul să ne rugăm”. Printr-o incredibilă şansă ei au supravieţuit teribilei întâmplări.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats