3 iulie 1863: Naşterea unei naţiuni

0 16

Statele Unite ale Americii nu s-au format definitiv decât după Războiul civil, al cărui moment de cotitură l-a reprezentat Bătălia de la Gettysburg.

Statele Unite şi-au declarat independenţa la 4 iulie 1776, ceea ce nu înseamnă că au şi devenit de atunci o naţiune. Hârtiile – chiar şi cele prin care oameni bine-intenţionaţi se angajează cu „viaţa, averea şi onoarea” să abandoneze o guvernare în favoarea uneia noi – nu fac naţiuni. Naţiunile nu încep pur şi simplu să existe odată declarate, ci apar încetul cu încetul din experienţele comune – bune şi rele – ale mai multor generaţii.

Statele Unite au devenit o naţiune abia după aproape 100 de ani de la declaraţie, după ce alţi bărbaţi la fel de bine intenţionaţi şi-au pus în joc vieţile, averile şi onoarea pentru a abandona o guvernare în favoarea alteia noi. Cu diferenţa importantă că de această dată era vorba de oameni angajaţi într-o luptă împotriva tot unor americani ca ei, dar care acum le deveniseră duşmani într-un vast război civil ce avea să coste aproape la fel de multe vieţi ca toate celelalte războaie ale SUA la un loc şi care, graţie logicii sinuoase a războiului, a creat naţiunea pe care Părinţii Fondatori nu reuşiseră să o creeze.

Războiul Civil a conturat caracterul naţional al Americii în moduri care nu puteau fi prevăzute. Dacă apariţia în America de Nord a unei puteri dominante pe plan mondial a fost o consecinţă a unei geografii avantajoase, faptul că această putere au fost tocmai Statele Unite ale Americii nu a fost ceva predeterminat. Puterea este predictibilă, nu şi caracterul naţional. Ascensiunea SUA era previzibilă, naşterea naţiunii americane, la Gettysburg, nu a fost.

Pentru a înţelege cum a fost posibil acest lucru, trebuie să începem de la Războiul Civil. Nu a fost un război pe care Sudul să-l poată câştiga pur şi simplu prin forţa armelor. Nordul avea soldaţi mai mulţi, arme mai multe şi mai bune şi o capacitate industrială mai mare. Singura şansă a Sudului de a obţine victoria era de a prelungi conflictul suficient de mult cât să determine Uniunea să cedeze şi să forţeze astfel Washingtonul să negocieze libertatea pentru Sud, cu menţinerea intactă a sclaviei.

Mai 1863. Lucrurile stăteau prost pentru Confederaţie (statele sudice). Generalul Ulysses S. Grant asedia oraşul Vicksburg şi victoria sa părea inevitabilă. Or, controlul Uniunii (statele nordice) asupra oraşului ar fi însemnat tăierea în jumătate a Confederaţiei şi predarea fluviului Mississippi în mâinile Nordului. Confederaţia mai avea o singură speranţă: Armata din Virginia de Nord, care reuşise nu o dată să înfrângă, chiar umilitor, Armata unionistă a Potomacului, şi care era condusă de generalul Robert E. Lee.

Lee a decis să-şi desfăşoare armata, întărită corespunzător, în mod ofensiv în teritoriul Uniunii. Mai încercase acest lucru şi în 1862, doar pentru a fi respins în Bătălia de la Antietam/Sharpsburg. Lee a crezut atunci că a eşuat pentru că generalul George McClellan, care comanda forţele unioniste, îi interceptase ordinele de acţiune.

În mai anul următor, ofensiva sa asupra Nordului a ţinut atât de strategie, cât şi de orgoliu. Lee nu l-ar fi putut convinge pe preşedintele Confederaţiei sau pe ministrul său de război să-i susţină planul, dacă ar fi fost lipsit de sens din punct de vedere strategic. Lee era conştient că nu poate păstra pentru totdeauna controlul asupra Virginiei. Armata sa înregistra prea multe pierderi. Confederaţia avea nevoie de ceva mai mult ca să poată obţine pacea în propriii termeni şi mai mult, cum proviziile Confederaţiei se epuizau rapid, avea nevoie de o soluţie rapidă. Dar mai importantă era situaţia de la Vicksburg. Lee nu putea salva Vicksburgul şi nu-i putea smulge lui Grant o victorie anticipată. Singura sa opţiune era de a eclipsa victoria Uniunii la Vicksburg cu o victorie proprie de anvergură.

Strategia sa era disperată, dar, dacă ar fi reuşit, ar fi schimbat soarta războiului. Înfrângerea Uniunii în terenul propriu i-ar fi asigurat Confederaţiei atât de necesarul prestigiu internaţional, recunoaşterea din partea Marii Britanii sau chiar intervenţia Franţei. Ar fi zdrobit moralul Uniunii şi încrederea în Abraham Lincoln, care urmărea să fie reales şi nu susţinea încetarea ostilităţilor cu Sudul. Deplasarea Armatei Virginiei de Nord în Pennsylvania a fost o manevră îndrăzneaţă, dar nu avea altă opţiune. Soarta nu-i ajută pe cei îndrăzneţi; soarta potrivnică şi lipsa de putere fac necesară îndrăzneala.

Astfel că Lee şi-a condus pentru a doua oară soldaţii către nord şi pentru a doua oară planurile sale au derapat. Soldaţii Uniunii şi cei ai Confederaţiei s-au întâlnit timp de trei zile, începând din 1 iulie 1863, la Gettysburg, pentru a lupta şi a muri în ceea ce avea să devină cea mai importantă bătălie a Războiului Civil. Confederaţia trebuia să lupte şi să câştige ca să supravieţuiască. Gettysburg urma să decidă soarta proiectului lansat la 4 iulie 1776.

Cei care au luptat la Gettysburg au ajuns acolo aduşi de forţe pe care nu le puteau controla. Constituţia SUA, ratificată în 1788, a băgat sub preş divizarea inerentă Nord-Sud a celor 13 colonii iniţiale. Acum, industrializarea ameninţa modul de viaţă al Sudului, iar Nordul era ameninţat de secesiune. Dar dacă războiul în sine nu putea fi evitat, Bătălia de la Gettysburg nu a putut fi anticipată. Rezultatul ei a fost decis de o greşeală unică, făcută de cea mai strălucitoare minte militară a războiului, adică generalul Lee. Dacă Lee ar fi făcut altă alegere, Statele Unite ar fi putut fi cu totul altfel. A fost unul din rarele momente ale istoriei în care forţele care creionează contururile civilizaţiei umane iau o pauză, lăsând această muncă pe seama oamenilor pe care de regulă îi controlează.

Posibilul şi Imposibilul

Greşeala fatală a lui Lee a fost să ordone Şarja lui Pickett, numit astfel după unul dintre generalii care conduceau trupele. În cea de-a treia zi a bătăliei, Lee a ordonat ca 15.000 de oameni să mărşăluiască mai bine de un kilometru, fără aproape nicio acoperire, şi să ia cu asalt o poziţie solid înarmată şi bine apărată a Uniunii de-a lungul colinelor Cemetery Ridge. Puţini au ajuns la destinaţie. O treime dintre soldaţii confederaţi au fost fie ucişi, fie capturaţi. Procentajul general al victimelor a fost de peste 50%, iar în rândul ofiţerilor de peste 80%. Lee a ordonat atacul în pofida tuturor circumstanţelor care arătau că va eşua.

Aşa că de ce a ordonat, totuşi, Lee, acest atac, neputând să-i punem la îndoială inteligenţa? Cei care studiază istoria nu pot da un răspuns la această întrebare, aşa cum nu pot nici să o ignore.

Decizia poate fi explicată, dar doar într-o anumită măsură. Bătălia începuse la 1 iulie, mai devreme decât avea în vedere Lee, pe un teren pe care nu el îl alesese. Conform ordinelor sale, bătălia nu putea începe decât după regruparea completă a forţelor confederate. Dar soldaţii Confederaţiei au întâlnit şi atacat soldaţi ai Uniunii – despre care nu au ştiut că sunt acolo – chiar în oraşul Gettysburg.

Confederaţii nu aveau cum să ştie de prezenţa unioniştilor pentru că însuşi Lee nu avea informaţii, pentru care depindea de general-maior Jeb Stuart, comandantul cavaleriei şi cu care pierduse contactul din 25 iunie, acesta rămânând temporar izolat dincolo de Armata Potomacului după un raid asupra lanţului logistic al Uniunii. Deşi raidul a avut succes, până când Stuart a reuşit să se întoarcă, Bătălia de la Gettysburg începuse deja. Întârzierea lui Stuart nu explică, fireşte, Şarja lui Pickett, dar ne ajută să înţelegem de ce Lee a renunţat la una din cele mai importante părţi ale planului său de invazie: să aleagă câmpul de bătălie în propriii săi termeni.

Şi totuşi, Confederaţia a fost pe punctul de a câştiga. Prima zi de lupte a fost marcată nu de superioritatea Uniunii, ci de o greşeală a Confederaţiei. Dick Ewell, noul comandant al Corpului al Doilea al Armatei Virginiei de Nord, învinsese forţele unioniste în apropiere de Culp’s Hill şi dispunea de forţele necesare – ca să nu mai vorbim de considerentele strategice – pentru a obţine o victorie în acest punct strategic, dar a amânat un atac pentru că – lipsit fiind de experienţă – a interpretat greşit ordinele lui Lee. Dacă nu l-ar fi amânat, Gettysburg ar fi putut fi doar o confruntare minoră pe calea spre o bătălie de anvergură în altă parte, probabil pe un teren la alegerea lui Lee.

Victoria le-a fluturat sub ochi confederaţilor şi în cea de-a doua zi, în pofida formidabilei poziţii defensive a Uniunii. Generalul James Longstreet – comandantul cel mai de încredere şi cel mai experimentat al lui Lee – îl sfătuise pe acesta să plece din Gettysburg după prima zi a luptelor şi să se poziţioneze între Washington şi forţele Uniunii, obligând astfel Uniunea să preia ofensiva. Câţiva factori însă au concurat însă împotriva plecării. Lee nu avea prea multe informaţii despre forţele Uniunii şi în orice caz nu ar fi iniţiat o astfel de manevră fără cavalerie, care avea să se alăture contingentului principal abia peste 24 de ore. În plus, în prima zi aproape câştigase. Forţele sale erau bine aprovizionate, iar armata Uniunii, sub noua conducere a generalului George Meade, ezita. Practic, nici nu funcţiona măcar la deplina capacitate. Lee a decis, nu lipsit de sens, să continue luptele în sudul Pennsylvaniei.

Nu lipsea mult ca decizia sa să fie cea corectă. Longstreet însuşi – sceptic în privinţa atacului de la 2 iulie – a mărturisit într-o epistolă privată că a permis continuarea ofensivei mai mult decât ar fi trebuit tocmai pentru că trupele sale înregistrau succese. Dacă nu ar fi avut loc contraatacurile eroice de ultim moment al coloneilor unionişti Patrick O’Rourke şi Joshua Lawrence Chamberlain, forţele lui Longstreet ar fi putut foarte bine să ocupe platoul strategic Little Round Top. La un moment dat, trupele Confederaţiei reuşiseră să deschidă o breşă în liniile Uniunii, la Cemetery Ridge, dar nu şi-au permis să o traverseze, cu efectivele de care dispuneau. Din poziţia lui Lee de pe câmpul de luptă, Confederaţia aproape câştigase. Singurul lucru care îi lipsea armatei sale era, spunea el, o „acţiune bine concertată”.

Poate că aşa se explică de ce Lee a fost tentat să meargă mai departe, în pofida sfaturilor apropiaţilor săi – Longstreet şi Ewell recomandaseră prudenţă – şi împotriva tuturor factorilor care indicau că Şarja lui Pickett va eşua. Dar nu se explică de ce a ordonat un atac echivalent cu o misiune sinucigaşă. Nu se explică de ce Lee nu a observat epuizarea rezervelor de muniţie pentru susţinerea atacului. Nu se explică ambiguitatea ordinelor pe care le-a dat în noaptea dinaintea atacului şi nici de ce Ewell a lansat asaltul cu mult înainte ca generalul George Pickett să se instaleze pe poziţii. Nu se explică de ce a desfăşurat Lee forţele de cavalerie ale lui Stuart, abia revenite la restul contingentului şi complet epuizate, pentru a ataca ariergarda Uniunii, în loc să le trimită să culeagă informaţii proaspete (ar fi putut afla astfel că unioniştii primiseră întăriri). Şi nu se explică de ce Lee, care era suficient de inteligent pentru a înţelege direcţia în care se îndreptau lucrurile, nu a anulat atacul.

Până la urmă, există o singură explicaţie pentru acţiunile lui Lee, iar pentru cei dintre noi care mai cred – ca Hegel – că „celor care privesc lumea în mod raţional lumea le prezintă un aspect raţional”, nu este un răspuns satisfăcător. Lee a fost pur şi simplu orbit de patimile sale. A văzut ceea ce a vrut să vadă, nu ceea ce era de fapt în faţa lui, şi nu s-ar fi răzgândit oricât de bine informat ar fi fost. Era entuziast pentru că se afla pe teritoriul inamicului. Ştia că viitorul Virginiei – al ţării sale – depinde de succesul invaziei. A desconsiderat trupele Uniunii, la fel de mult cum le admira pe ale sale. Ajunseseră atât de departe şi erau atât de aproape de victorie încât credea că nu mai pot fi descurajate. Până la urmă, nici nu au fost descurajate – au fost înfrânte.

Dacă acceptăm că Şarja lui Pickett a fost lipsită de raţiune, întrebarea care se pune nu este de ce a procedat Lee aşa cum a procedat, ci de ce un general atât de priceput şi disciplinat ca Lee s-a complăcut să-şi facă iluzii în cel mai important moment al carierei sale militare. Răspunsul simplu este că Lee era om şi oamenii fac greşeli. Dar Confederaţia nu-şi putea permite să facă greşelile pe care le-a făcut Lee la Gettysburg, dacă voia să câştige Războiul Civil. Cu o marjă de eroare atât de limitată, Sudul – în afara unui concurs perfect de împrejurări – nu putea decât piardă. Şi nici perfecţiunea nu ar fi fost poate suficientă pentru a înfrânge soarta.

A prezice istoria e uşor, fireşte, şi inutil de spus că înfrângerea sudului era previzibilă. Totuşi, la 3 iulie 2017, cu o zi înainte de cea de-a 241-a aniversare a SUA (articolul a fost publicat iniţial în iulie anul trecut, n.red.), merită reflectat o clipă la faptul că, în 1863, o greşeală a unui om a jucat un rol semnificativ în definirea unei naţiuni ce avea să devină cea mai puternică din lume.

Articol scris de Jacob L.Shapiro

Leave A Reply

Your email address will not be published.

free stats