All for Joomla All for Webmasters
Carol Davila, părintele medicinei românești

Carol Davila, părintele medicinei românești

Like
20
0
Sunday, 19 November 2017
Personalitati

Sub cerul de-a pururea albastru al brunei Italii, în vechea cetate a Parmei, s-a născut în anul 1828, dintr-o familie franceză, Carol Davila. La 6 ani, el a părăsit Italia pentru a trece în Germania, unde a petrecut 4 ani, în oraşul Hamburg. La vîrsta de 10 ani, Davila a intrat în Franţa, unde avea să-şi petreacă adolescenţa şi unde trebuia să înveţe carte.

După ce şi-a terminat cursurile liceale în Limoges, oraşul natal al lui Sadi Carnot, actualul preşedinte al Republicii Franceze, tânărul Davila merse să studieze Farmacia şi Medicina în Angers, patria nemuritorului sculptor David d’Angers şi a ilustrului chimist Proust. Aici, gustul pentru studiul chimiei se născu în mintea lui Davila şi, în curând, el ajunse preparator de chimie în laboratorul facultăţii!

Când, în 1849, holera a apărut în Franţa, el a inventat o licoare antiholerică foarte cunoscută şi apreciată şi astăzi, la noi sub numele de Picăturile Iui Davila (Mixtură din: Laudanum de Sydenham, Tinctura rhei spirituosa, Tinct. Cinnamomi şi Oleum menthae). Tot cu prilejul acelei epidemii, Davila, încă student, a fost atât de activ, încât administraţia departamentului Maine-et-Loire i-a oferit în dar o bibliotecă medicală.

În anul 1852, Davila şi-a prezentat, la facultatea din Paris, teza sa de doctorat. Cam tot pe atunci, principele Ştirbei i-a cerut guvernului francez să-i trimită un doctor priceput, căruia să-i poată încredinţa alcătuirea unui corp medical în Muntenia. Medicina românească era împărţită în două tabere: de o parte erau babele doftoroaie cu „apă neîncepută”, cu „cărbuni stinşi”, cu „plumb turnat”, cu „ceară topită”, cu descântece, cu unsori, cu trasul, cu farmece, cu sălciile şi cu lipitorile, alcătuiau adevăratul serviciu sanitar. Alecsandri în Mama Angheluşa a imortalizat tipul doftoroaiei.

Şi, în codexul acestui corp, lipitorile constituiau cel mai desăvârşit agent terapeutic. „Era timpul, spunea dl. Ionescu-Gion în strălucita sa conferinţă, (Doftoriei – meşteşug practicat în trecut, în Ţările Române – Rev. Nouă. An. IV, N° 11-12.) când lipitorile erau de rigoare pentru cei mai mulţi, primăvara pentru reînnoirea sângelui şi „se cultivau ca un articol de consumaţie pentru ţară şi pentru export, pe o scară ce azi nu se mai cunoaşte”.

De altă parte, erau felcerii, un fel de sub-chirurgi, veniţi de peste munţi, şarlatani ambulanţi cu spiţăria pe două roţi, scoteau măsele, luau sânge şi băgau lumea în sperieţi, arzând şi tăind; iar, în mijlocul acestei harababuri, doctorii, adevăraţii doctori, nişte rara avis, încercau sfioşi opera deşteptării din întuneric a turmei cuvântătore. Găsim printre ei pe dl. Nicolae Creţulescu, autor al unei Anatomii şi, azi, ministru la Paris, pe răposatul Anas, Fëtu, distins botanist, pe Gussi, G.Polyzu, Cihac, Steege, Iuliu Barasch etc.

Dar, mâna de fier care să adune aceste elemente folositoare într-un singur mănunchi lipsea. Este momentul când, la cererea prinţului Ştirbei, Facultatea din Paris, consultată, îl trimite pe Davila.

„Niciodată, spunea dr. Istrati, alegerea nu a fost mai fericită, căci niciodată un om nu va putea să producă mai mult, să iubească mai adânc ţara în care a fost trimis.” (C. Istrati: Davila, 63 pag. Bucureşti, 1885).

În ziua de 13 martie 1853, Davila debarcă la Giurgiu. Un mare savant a spus că medicina şi-a schimbat faţa o dată cu apariţia lui Pasteur, am putea şi noi zice că istoria medicinei române se împarte în medicina dinaintea lui Davila şi medicina de după Davila.
* * *
Sosit în ţară, Davila este numit, imediat, medic-şef al Armatei. Spitalul militar din Mihai-Vodă era în plină epidemie de tifos şi Davila s-a pus pe lucru. Starea igienică era mizerabilă, iar medicii lipseau. Davila propune înfiinţarea unei şcoli de medicină, şi, după proiectul depus de el, şcola se deschide, provizoriu, în ziua de 4 decembrie 1854, cu 60 de elevi recrutaţi în tot felul şi de pretutindeni; iar, la 6 martie 1856, prinţul decretează înfiinţarea celei dintâi şcoli române de medicină:

„Ca prim ajutor pentru această şcoală nouă – o înzestrăm cu un capital de 240 mii de lei… Director al acestei şcoli îl numim pe Ober-Stab doctorul Davila, care va fi şi membru al comitetului de inspecţie, împreună cu protomedicul Gussi şi sub preşedinţia d-lui Năsturel Herăscu «mădularul Eforiei spitalelor».”

În acelaşi an, Davila înfiinţează Grădina botanică de la Cotroceni şi Şcoala de farmacie, iar în anul următor, înfiinţează Şcoala veterinară şi „Societatea medicală şi ştiinţifică din Bucureşti”. Către sfârşitul aceluiaşi an, Şcoala de medicină din Bucureşti se dezvoltase atât de mult, încât guvernul francez a recunoscut-o ca egală a şcolilor preparatoare de medicină şi farmacie din Imperiu.

În anul 1860, Davila a reuşit să înfiinţeze, din ceea ce a putut aduna din donaţiile către orfani ale mitropolitului Filaret, un azil, care a găsit o înaltă şi binevoitoare protecţie în persoana Doamnei Elena Cuza şi o mamă iubitoare şi neobosită în Ana Davila, născută Racoviţă. Este Azilul Elena-Doamna.

Împreună cu doctorul Libiez, Davila a pus temelia Muzeului de anatomie şi, împreună cu dr. Bernath-Lendway, l-a înfiinţat pe cel de chimie. Ca director general al Serviciului sanitar civil, el a deschis mai multe spitale în Basarabia, şi de aici încolo pînă la 1870, s-a ocupat cu propăşirea instituţiilor pe care le crease, precum şi cu înfiinţarea de diferite societăţi ştiinţifice. Iar, cînd izbucni războiul franco-german, Davila s-a dus să-şi pună cultura şi priceperea sa în serviciul ambulanţei franceze.

„După 4 luni de devotament şi osteneală, spune dr. Istrati, s-a îmbolnăvit de dizenterie epidemică şi a rămas 12 zile în pat, într-un han de la Neunkirchen.”

De acum înainte, viaţa lui Davila a curs dulce şi veşnic activă, împărţită între multiplele sale ocupaţii: cursul de chimie de la facultate, direcţiunea azilului şi dirijarea serviciului ambulanţelor militare, al cărui general era încă din anul 1860.

Conferinţele şi cursurile speciale erau ocupaţii de predilecţie pentru el şi Bucureştii ţin minte încă cursul de chimie experimentală, făcut, în special, pentru sexul frumos, în anii 1873-74. În timpul războiului pentru neatârnare, ambulanţele noastre au excelat şi aceasta, mulţumită zelului lui Davila.

„Davila este pretutindeni unde am trebuinţă de dînsul” – scria Regele Carol, anunţînd Reginei luarea Plevnei. La doar 46 de ani, Davila s-a îmbolnăvit de o insuficienţă aortică şi, în ziua de 26 august 1884, a murit.
* * *
Astfel a fost Davila, întemeietorul Corpului Medical Român.

Şcolile pe care dânsul le-a proiectat şi făcut au ajuns astăzi puternice focare de cultură. Armata pe care a iubit-o şi a îngrijit-o ne-a adus independenţa şi prestigiul naţional. Câţi tineri savanţi de astăzi nu-i datorează cultura lor lui Davila, care le-a înlesnit studiile în străinătate? Cîte femei românce de astăzi n-au primit creştere şi învăţătură în azilul întemeiat de el?

Nemuritorul doctor Obedenaru ne zugrăveşte în Ghimpele, din 12 mai 1868, portretele a 26 de doctori, în fruntea cărora îl găsim pe cel al lui Davila:

„A tout seigneur tout honneur. Să începem cu generalul. Ca şi de Napoleon s-au spus de doctorul Davila cele mai bune şi cele mai rele. Prin aceasta chiar inamicii săi probează că dânsul este un spirit superior. Corectitudinea şi precizia personificate. Născut pentru a comanda; dacă n-ar fi medic, ar fi un general însemnat. Ziarele satirice au reputaţie de a fi uşoare (sic), încât nu vom fi crezuţi nici acum, când vorbim serios. Cu toate acestea, ne menţinem dizertaţia”.

Creionul psiholog al lui Obedenaru ni-l arată pe Davila întreg: inteligent, cult şi energic. Din acesta pricină, chiar Davila a avut şi duşmani mulţi, pigmei individioşi care nu vor să priceapă că non licet omnibus adire Corinthum.

Îl acuzau că e linguşitor al Palatului, că e jidan venetic, ignorant şi tot soiul de invective care, fără a-l micşora pe Davila, îi amăreau însă bătrâneţile, cele atât de scump câştigate. Sub titlul de Dulcamare citesc în Ghimpele, din 20 aprilie 1869, versurile următoare, puse în gura lui Davila:

„Eram dupe cum se dice, un mic felcer ce puneam
Lipitori şi luam sînge, după ordinul ce-l primeam
………………………………………………………………….
Căci eu sînt precum se spune, d-un pur sânge jidovesc;
Îmi iubesc a mea năciune, cu ăst merit mă fălesc!“

Iar, în Ghimpele, din 5 iunie, acelaşi an, sub titlul Davis magnus:

„Picături de holeră, invenţie făimoasă,
De a ei descoperire dreptul mi-am însuşit,
Şi mulţi cu mintea slabă crezură astă farsă,
Luîndu-mă pe mine drept mare iscusit!!!“
* * *
Davila, Esculapul nostru, unul dintre cei mai zeloşi luminători ai românismului, rămâne săpat în slove aurite pe frontispiciul renaşterii noastre. Francez prin obârşie, italian prin naştere, el a fost român toată viaţa sa.

Revista Nouă a ţinut ca pe o sfântă datorie să consacre lui Davila un loc de onoare în Panteonul ei – între Constantin Caracaşi şi Mihail Obedenaru.

ŞTEF. CRUCEANU
(Revista Nouă nr. 6-7, Anul V, Bucureşti, 15 sept-15 oct. 1892)

facebook-profile-picture

Stefan Damian

1492 posts | 0 comments

Comentarii

Public News FM

Public News FM

Scroll Up