Motto: „În fiecare zi, vreme de trei ceasuri, Dumnezeu stă să judece întreaga lume. Când vede că lumea merită să fie distrusă pentru că predomină răul în ea, El se ridică de pe tronul justiţiei şi se aşază pe tronul îndurării.” (Talmud[1])
Când Dumnezeu (Judecătorul cel drept și nemitarnic) este judecat de oameni, pierde de fiecare dată. De ce? Simplu! Este judecat în lipsă (deși este prezent în chip nevăzut pretutindeni…) și nu i se oferă niciodată dreptul la apel!… Chiar dacă persoana care-l judecă pe Dumnezeu este de bună credință, tot este prost. De ce? Fiindcă ideea unui proces în care Judecătorul Suprem este pus în boxa acuzaților este o inepție. Precedentul menționat în Sfânta Scriptură confirmă acest fapt. Când Iisus Hristos a fost judecat, a sfârșit pe cruce! De ce? Pentru că judecătorii lui nu l-au înțeles! Nu au putut pricepe nicicum modul în care El se raporta, asuma și împlinea legea. Nu puteau înțelege cum El, Cel ce nu putea fi vădit de păcat, stătea la masă cu păcătoșii și vorbea cu desfrânatele. Nu înțelegeau de ce preferă se ierte, când legea îi cerea să pedepsească. Au încercat adeseori să-l prindă în cuvânt și să-l vădească drept călcător de lege, dar nu au reușit și au ales să-l omoare.
Așadar, judecarea lui Dumnezeu (indiferent pentru ce motiv) nu constituie o soluție. În schimb, încercarea de a înțelege cum gândește sau cum se raportează El la lume, poate determina rezolvarea dilemelor. Cum aflăm aceasta? Cercetând Scripturile! În cele ce urmează vom evidenția modul în care Iisus Hristos se raportează la oameni și cum se raportează unii dintre oameni la cei asemenea lor. Textul pe care-l vom supune analizei este preluat din Evanghelia după Ioan:
„Şi au adus la El fariseii şi cărturarii[2] pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.” (Ioan 8,2-11)
Cum judecă oamenii acest caz? Cei care au adus-o pe femeie înaintea Domnului, aplicau ad litteram prevederile legii. Moise hotărâse pedeapsa capitală pentru adulterini (atât pentru bărbații, cât și pentru femeii)[3]. Prin urmare, excesul lor de zel era lăudabil! Dar, unde era bărbatul cu care femeie săvârșise adulter? Să-l fi ucis deja? Să fi fost respectivul extrem de sprinten încât să le scape din mâini? Nu știm și, ca atare, nu ne vom hazarda să facem presupuneri! Dar faptul că ei s-au folosit de femeia respectivă pentru a-l compromite pe Iisus Hristos le vădește ipocrizia și interesele ascunse! Revenind, totuși, la întrebarea lansată la început, putem conchide că respectivii au acționat conform legii?
Cum judecă Iisus Hristos acest caz? Curios! Legiuitorul[4] refuză să aplice legea… Mântuitorul nu vrea să intre în logica viciată a acuzatorilor. Se pleacă spre pământ și în loc să ridice o piatră pentru a încuviința lapidarea femei, începe să scrie în nisip. Crezând că acum au reușit în sfârșit să-l prindă în cuvânt, acuzatorii insistă ca Domnul nostru să-și dea consimțământul pentru ucidere. Ca alte cuvinte, Dumnezeu se ferea să fie părtaș la moartea adulterinei, iar oamenii insistau să se aplice legea. Indignat de mârșăvia lor și de faptul că pentru a-și atinge interesele (compromiterea Învățătorului) fariseii și cărturarii erau capabili să sacrifice viața unei femei, Iisus Hristos îi pune la punct. Din executori judecătorești, Domnul îi pune pe aceștia în ipostaza de a fi propriii lor judecători, zicându-le: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”. Ipostaza în care au fost determinați să se vadă nu era deloc confortabilă! Așa că, simțindu-se mustrați de cuget, au lăsat pietrele jos și rușinați de cuvintele Domnului au plecat. Nu i-a mai interesat cine va aplica legea…, ci și-au dat seama că au greșit! Iată cum i-a judecat Domnul pe oamenii care erau cuprinși de dorința de a aplica legea și de a face dreptate! După ce i-a corijat pe acuzatori, Domnul se pleacă spre pământ și începe din nou să scrie. Oare Domnul nu dă dovadă aici de discreție? Iisus Hristos nu dorea să-i facă pe cei care au vrut indirect să-l compromită să se simtă prost. Mântuitorului i-a fost de ajuns să-i vadă cu au tăcut și că nu mai insistă să încuviințeze pedeapsa. Așa că, Iisus Hristos le oferă acelor posibilitatea de a înțelege ce e necesar să facă atunci când văd că semenii lor cad în păcat: să se privească pe ei înșiși și să aplice legea doar atunci când ei înșiși sunt ireproșabili în fața legii! Și dacă, totuși, se găsesc în acea stare privilegiată, Domnul le propune încă o paradigmă comportamentală! Care? O vom prezenta în cele ce urmează!
Văzând că toți cei care doreau să o ucidă pe femeie, au plecat (nu mai rămăsese nimeni prin preajmă…), Iisus Hristos se apropie de femeie și cu o voce liniștitoare o întreabă zicând: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?”. Credem că acestea erau primele cuvinte omenești pe care femeia le auzise de când fusese prinsă în adulter. Este de la sine înțeles că femeia nu beneficiase de un tratament blajin din partea acuzatorilor ei… Câte injurii, câte cuvinte urâte, câte îmbrânceli, câte lovituri primise până a ajuns în templu unde învăța Domnul, numai săraca știa… Și dintr-o dată aude aude un glas care o determină să-și ridice ochii (foarte probabil agresați de lovituri…) și să privească în jur. Stupefiată de pustietatea care-i încojura, femeia îl privește pe Judecătorul (Salvatorul) ei și răspunde: „Niciunul, Doamne (Milostivule[5])!” În consecință, Domnul îi spune că nici El nu o judecă. Câtă vreme oamenii nu-i forțează mâna lui Dumnezeu să aplice legea (așa cum vor ei), Domnul este milostiv! Ca atare, nu o pedepsește pe femeie, ci îi oferă posibilitatea de a se îndrepta, dându-i de înțeles că păcatul săvârșit de ea, nu-I este pe plac.
Iată cum judecă oamenii și cum judecă Dumnezeu? Cu ce judecător am dori să avem de-a face când greșim? Cu un om sau cu Dumnezeu-Omul? Cel din urmă nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască (cf. Ioan 3,17). El nu judecă pe nimeni și dacă, totuși, judecă, El nu judecă după trup, ci face o judecată adevărată (Ioan 8,15-16)! Astfel că, atunci când noi greșim, El se arată a fi Iubitor de oameni, „bate (a se citi judecă) cu milă și se milostivește fierbinte; pe cel (a se citi pe femeia) ce plânge îl (o) vede și aleargă ca un părinte chemând pe cel rătăcit (a se citi farisei și cărturari)” (canonul Sfântului Andrei al Cretei[6])!
Așa că, dacă îl vom căuta vreodată pe dreptul Judecător s-ar putea să nu-l găsim pe scaunul Său de judecată, ci să fie undeva prin lume oferind mângâiere celor ce sunt judecați de oameni (a se vedea citatul din Talmud)! Iar dacă vrem să beneficiem de mila Sa atunci când judecă, să merge și să facem și noi ce a făcut El…
Stelian PT
[1] Talmudul este o colecţie de legi, legende şi scrieri sapienţiale fundamentate pe tradiţia orală care a circulat alături de Legea revelată lui Moise şi care a fost păstrat în vederea interpretării corecte a Legii. Este alcătuit din două colecții: Talmudul Palestinian şi cel Babilonian.
[2] Cărturarii erau persoane care aveau menirea de a învăța poporul legile orale și de a promulga decrete în conformitate cu Legea în prima perioadă a celui de-al doilea Templu. Ei sunt copiști și păstrătorii textelor sfinte care a condus poporul în perioada de după exilul babilonian.
[3] „De se va găsi cineva dormind cu femeie măritată, pe amândoi să-i daţi morţii: şi bărbatul, care a dormit cu femeia şi femeia. Şi aşa să stârpeşti răul din Israel.” (Deuteronom 22,22)
[4] Iisus Hristos în calitatea Sa de Dumnezeu este Cel care l-a inspirat pe Moise să legifereze pedeapsa capitală pentru adulter. În doctrina creștină, Iisus Hristos a exista înainte de întruparea Sa, ființând din veci alături de Tatăl și Duhul Sfânt, celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
[5] În scrierile rabinice mila este menţionată de fiecare dată când se face referire la calitatea de judecător a lui Dumnezeu, între cele două existând o tensiune veşnică. Pentru a sublinia legătura dintre cele două atribute, rabinii au susţinut că numele de Elohim (tradus în românește prin Dumnezeu) şi cel de Yahwe (tradus în românește prin Domnul – de unde derivă vocativul Doamne) exprimă cele două tendinţe: Elohim îl desemnează pe Dumnezeu în ipostaza de judecător nemitarnic, iar Tetragrama (YHWH) în cea de îndelung milostiv.
[6] Un set de cântări penitențiale folosite în cultul Bisericii Ortodoxe în perioada Postului Mare, înainte de sărbătoarea pascală.
