Despre vânzarea pământurilor ţării şi îndatorarea României

0 246

„Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Doar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai, să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles”.

„Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cum că încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat. Şi, dacă ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea Statului Român, vă vom spune asemenea care e. Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.

 „Matei Basarab răscumpăra cu bani din vistierie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi, trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se subînţelege – cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.

„Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil, poate, al organizaţiei noastre”.

„Azi, ţăranul scade pe zi ce trece, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică, am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne, mai mult sau mai puţin, de înrâuriri străine”.

„Pentru încurcarea judecăţii profanilor, se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede exprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.

„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe (;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc, din când în când, de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.

„Natura poporului, instinctele şi inclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde, oarecum, stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească.

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea, sau vulgarizate ca o marfă nouă, sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri noi de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile care sunt în germene în chiar poporul românesc”.

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea, înainte, un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui.

Astăzi, capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. – n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde, sau dă în arendă altuia moşia.

Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti – n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială – n.n.) s-a făcut (a fost făcută – n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i – n.n.) mai e a noastră.

Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul, vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui Stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sînt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină – n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.

„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este (;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminică, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bunăvoie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.

„Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli, cât şi a breslaşilor, o despoiate mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine. Am admis legiuiri străine? Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. (…) Statul e azi maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? – Bune, numai au un cusur: nu se potrivesc”.

(Mihai EMINESCU – publicistică ziarul Timpul)

 

Leave A Reply

Your email address will not be published.