Restituiri: Duelul la români

0 282

S-a stins, în Casa de Sănătate a doctorului Antoniu, Lascăr Zamfirescu, pe care glonţul adversarului său îl nimerise drept în frunte, într-o ieşire la câmp.

Tragicul sfîrşit al acestui plăcut tânăr a impresionat adânc lumea. Prin saloane, prin cluburi, prin cafenele, şi cei care l-au cunoscut, şi cei ce nu l-au cunoscut îl plâng şi deplâng fatalitatea care pare a fi apăsat asupra acestei prea scurte existenţe. Această jalnică întâmplare a adus în convorbirea zilnică iarăşi deasupra „chestia” duelului, împotriva căruia unii cer edictarea de pedepse foarte aspre în nădejdea că, luând asemenea măsuri, s-ar vedea odată desfiinţată practica lui.

În sprijinul acestei teze, detractorii duelului după ce, mai întâi de toate, l-au declarat „stupid”, invocă două „puternice” argumente. Întâiul: că, în vremurile democratice de azi, această rămăşiţă a vremurilor feudale nu mai are nici un rost şi ne poftesc în faţa tribunalelor pentru a dobândi reparaţiile crezute în chestii de onoare. Al doilea: că duelul neavând nici o legătură cu solul, ci fiind importat din Apus, nu se poate reclama de la nici o tradiţie şi prin urmare nu merită să mai trăiască.

Democraţiile nu sunt niciodată războinice. Ele au alte preocupări. Şi, în prozaica lor goană după bunul trai, cultivarea „punctului de onoare” trece pe al 10-lea plan, tocmai pentru că depăşeşte puterea lor de înţelegere a acestui lucru. Punctul de onoare este produsul unei sensibilităţi rafinate prin învăţătură, creştere, traiul într-un mediu unde cinstea, curajul şi eleganţa morală sunt nu manifestări sporadice, ci obişnuite, atavice, reflexe. Toate aceste însuşiri nu se improvizează în câteva ceasuri.

Trebuie adesea munca adăugată a mai multor generaţii ca să poţi ajunge pînă acolo. Tocmai de aceea, spiritele „noi” le socotesc de prisos, supărătoare chiar pentru fericirea obştească – ca fiind apanajul câtorva, iar nu al tuturor – şi, grăbite să ne asigure această fericire se străduiesc să ridice lipsa de curaj civic şi înjosirea caracterelor, care sunt deja nota dominantă a regimurilor de azi, până la înălţimea unei dogme.

Dar nu cred să reuşească pe deplin. Pentru că, în această lume, vor fi în totdeauna sensibilităţi diferenţiate din multiple cauze şi oricând o zdravănă, dar democratică păruială le-ar putea „răcori” sufletul, sunt însă unele alcătuiri fizice şi morale care nu vor putea admite să spele altfel unele insulte decât prin vărsarea de sânge. Fără îndoială că duelul nu a dobândit încetăţenirea la noi decât după Zaveră, pe la 1830.

Pentru tinerii feciori de boieri, trimişi în străinătate la învăţătură de carte, a fost o adevărată revelaţie chipul Apusului de a şterge ocărurile şi limpezi reputaţiile. Şi când s-au întors în ţară, au adus odată cu „ideile noi” ale timpului – cu care au doborât „obiceiurile cele bune bătrâne ale ţărei”, după cum spunea Matei Basarab – şi această rămăşiţă a concepţiilor de mai de mult. La prima vedere s-ar fi părut că între aceste două „importuri”, exista oarecare antinomie. Dar, la urma urmei, toată viaţa nu este decât contradicţie! Şi pe atunci, întocmai ca şi azi, cea din urmă grijă a celor „de sus” era de a pune vorbele în concordanţă cu faptele.

Lumea, dornică de a rupe cu tot turcismul trecutului, nu se oprea la asemenea mici amănunte şi, repede câştigată şi de ideile cele „noi” şi de ideile cele „vechi”, le îmbrăţişa pe toate cu o deopotrivă căldură. Şi astfel duelul îşi primi, la noi, scrisorile de naturalizare.

Tot cam pe atunci, Apusul însă – mai stăpânit de logică – începuse să reacţioneze contra ieşirilor la câmp. În anul mîntuirii 1837, Casaţia franţuzească, în secţii unite, a hotărât pentru întâia dată, că duelul trebuie pedepsit după dreptul comun, în lipsa unui text special în condica penală.

Această jurisprudenţă însă nu a fost admisă de doctrină şi unul dintre cei mai de seamă comentatori de drept – Merlin – a combătut-o cu succes, arătând că faptul de a răni sau de a ucide pe cineva în duel nu constituie un delict sau o crimă; aceasta este un fapt sui-generis, cu caractere speciale şi care nu poate fi pedepsit decât pe temeiul unei legi speciale.

  1. Costică Dissescu, într-un luminos şi judicios articol publicat mai de mult în „Dreptul” este, de asemenea, de părere că duelul, ca delict este un delict privilegiat, de natură diferită de natura delictelor comune şi după ce arată cât de zadarnice au fost legiuirile din toate ţările faţă de pătrunderea în moravuri a duelului, cere o jurisdicţie specială pentru delictele contra onoarei. Evident, d-sa este cel care se apropie mai mult de adevăr. Prima „legiuire” specială de la noi, în materie, e dată de Obşteasca Adunare a Moldovei în 1841 şi întărită de către Mihai Vodă Sturdza prin oficiul Domnesc cu No. 30 din anul următor. Prin acea legiuire se pedepseau nu numai combatanţii dar şi martorii şi chiar „aducătorii chemărilor”, după cum tradusese legiuitorul cuvântul cartel traeger din condica prusacă. Sub Cuza, Consiliul de Stat, căruia Domnitorul îi trimisese, după 2 Mai 1864, condica penală deja votată de Cameră, spre revizuirea şi punerea ei în concordanţă cu noua stare a lucrurilor, suprimă din acest proiect tot ceea ce era privitor la pedepsirea martorilor.

Acest principiu al necomplicităţii s-a menţinut şi în legea din 1874 care a modificat vechile art. 258 şi 259. mărind pedeapsa. După duelul Filipescu-Lahovari s-a votat de către Cameră o nouă lege, şi mai aspră, dar care a rămas înmormântată în cartoanele Senatului. Astfel că, astăzi, tot legea din 1874 guvernează materia şi judecătorii.

Dintre toate ţările, numai Englitera a izbutit să scoată din moravuri duelul prin lege. Englezii osândesc la ştreang pe cei ce se bat şi la Hard-Labour pe martori. Simplu de tot! Dar la ei şi alte moravuri şi altă mentalitate şi ceea ce merge în ţara lor nu se potriveşte aiurea. De aceea, toate încercările făcute în Belgia, în Franţa, în Germania, în Italia şi la noi de a zădărnici duelurile prin lege au rămas zadarnice şi, afară de rare excepţii, delictul nici că se pedepseşte, atât este de intrat în moravuri.

La noi s-a bătut lumea şi se va mai bate foarte des. Dueluri cu sfîrşit tragic au fost însă puţine la număr. Unul care a rămas celebru a fost cel urmat între Iancu Racovitză şi agitatorul socialist Lassal. Ambii curtau pe frumoasa Elena Dolingen care şi deveni soţia lui Racovitză după răpunerea lui Lassal. Puţin după Unire, Baronul Barbu Bellu ucide în duel pe căpitanul Spiropol, cu care avusese un diferend.

Ceva mai încoace, duelul Sutzu-Ghika (fratele răposaţilor Emil şi Grigore) mântuit cu moartea acestuia. Apoi glonţul Iui Scarlat Vîrnav nimereşte drept în tîmplă pe Leon Ghika, la Iaşi, şi-1 lasă mort pe loc. La a 13-a sa ieşire pe teren, unchiul meu Alexandru Drugănescu – ultimul din neamul său – cade străpuns de spada lui Alecu Vidraşcu pentru a nu se mai ridica. Vin apoi duelul Filipescu-Lahovari, proaspăt încă în memoria multora, şi duelul ziariştilor Scîntec şi Prassin, la Iaşi, încheiat prin moartea celui din urmă. Acestea sunt, dacă nu mă înşeală aducerea aminte, duelurile cu sfârşit tragic de la noi.

Dueluri cu răniri grave au fost însă foarte multe. Unul din cele mai apropiate de noi a fost cel între răposatul general Lahovari şi locotenentul Niculescu care a străpuns pântecele adversarului său, punându-i zilele în primejdie.

Dar toate acestea par istorie de demult. Totuşi, aşa trăia şi murea lumea pe vremea când mai era încă respect de sine.

Leave A Reply

Your email address will not be published.