Petre Țuțea, o viață chinuită în haine de român autentic

0 239

Fără Dumnezeu omul rămîne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Si el rămâne așa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Cînd, unde si în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur și nu e un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.

Studiile secundare le-a început la Gimnaziul ”Dinicu Golescu” din Câmpulung, finalizându-le mai târziu, din cauza războiului, la Liceul ”George Barițiu” din Cluj (1920-1923). A frecventat apoi Facultatea de Drept a Universității din Cluj (1923-1926), unde, în 1929, și-a susținut și doctoratul în drept administrativ, potrivit ”Dicționarului general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2009).

O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor. Eu când discut cu un ateu e ca si cum aș discuta cu ușa. Între un credincios și un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creștin e viu.

A fost, pe rând, funcționar la judecătoria din Pui (județul Hunedoara), referent în Ministerul Comerțului și Industriei, atașat la Legația Economică Română din Berlin (1933-1934), unde a audiat cursuri de politologie la Universitatea ”Friedrich Wilhelm”, șef de secție în Ministerul Economiei Naționale (1936-1939), șef de secție, apoi director în Ministerul Comerțului Exterior (1940-1941), șef de secție în Ministerul Apărării Naționale (1941-1944), director de studii în Ministerul Economiei Naționale (1944-1948).

Debutează în 1929 cu un pamflet în ”Chemarea tinerimii române”, organul clujean al Partidului Național Român, unde va publica numeroase texte, până în 1932, folosind și pseudonimul Observator.

După ce vine la București, scrie, în 1932-1933, la săptămânalul ”Stânga”, subintitulat ”Linia generală a vremii”, unde iscălește cu pseudonimul P. Boteanu, alături de Petre Pandrea, Sorin Pavel, Mircea Grigorescu, Petru Comarnescu ș.a. În 1935 publică, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu și Petre Ercuță, ”Manifestul revoluției naționale”.

Țăranul este omul absolut. I-am spus eu părintelui Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiți? Popă, zic. Si unde aveți parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

În 1938 își începe colaborarea la ”Cuvântul”, în care va figura cu articole prolegionare, se arată, de asemenea, în ”Dicționarul general al literaturii române”. Pentru acestea, ca și pentru funcțiile avute în perioada guvernării de extremă dreapta, a fost închis în 1948, fără proces, la Ocnele Mari, apoi la Jilava. A fost eliberat în 1953, dar arestat din nou în 1956, sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale. Este condamnat la zece ani de închisoare, însă în urma unui nou proces, din 1959, primește sentința de optsprezece ani de muncă silnică. A fost eliberat în urma amnistiei generale din august 1964, trăind până la sfârșitul vieții din ajutor social.

A ști la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mântuitor. E mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găiești decât Platon. Ideea morții absolute stă la baza smintelii moderne.

A elaborat numeroase proiecte, eseuri și dialoguri filosofice, teologice și antropologice, majoritatea rămase în manuscris. Până în 1989 a semnat sporadic texte de mici dimensiuni, cu precădere în revistele ”Familia” și ”Tribuna”. După 1989 este descoperit de media, acordă numeroase interviuri, fiind realizate, de asemenea, mai multe documentare. Opera sa a fost editată postum. ”Mai mult decât un autor, Țuțea este un personaj. De altfel, în această ipostază a intrat în memoria publicului, prin intermediul interviurilor scrise sau televizate în perioada imediat postdecembristă, acest gânditor care înainte era cunoscut doar de un cerc restrâns de admiratori (…)”, se mai arată în ”Dicționarul general al literaturii române”.

Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Și folosind știința ca peria de dinți. Tot ce spune știința să nu-i lase cu gura căscată și tot ce spune un popă de la Cucuieții din Deal să considere adevăr ritualic. Am făcut o mărturisire într-o curte cu șase sute de inși, în închisoarea de la Aiud. Fraților, am zis, dacă murim toți aici, în haine vărgate si în lanțuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!

Dintre cărțile publicate amintim: ”Manifestul revoluției naționale” (în colaborare) (Sighișoara, 1935; București, 1998); ”Bătrânețea și alte texte filosofice” (București, 1992); ”Mircea Eliade” (Oradea, 1992); ”Între Dumnezeu și neamul meu” (București, 1992); ”Omul — Tratat de antropologie creștină” (I-II, Iași, 1992-1993); ”Philosophia perennis” (București, 1992); ”Proiectul de tratat. Eros” (Brașov-Chișinău, 1992); ”Reflecții religioase asupra cunoașterii” (București, 1992); ”Lumea ca teatru. Teatrul seminar” (București, 1993); ”321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” (București, Ed. Humanitas, 1993); ”Neliniști metafizice” (București, 1994); ”Filosofia nuanțelor” (Iași, 1995); ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” (ediția a II-a, București, Ed. Humanitas, 2000); ”Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie economică” (București, 2000); ”Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea” (Norcross, SUA, 2000).

Un sfânt poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sunt sfinții. A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect.

Cele 322 de ”vorbe memorabile” ale lui Petre Țuțea au fost ”culese” din interviurile apărute în presă după 1989 și diverse înregistrări video sau audio, din care câteva ale unor conversații private, se arată într-o notă la cea de-a doua ediție a volumului ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” (Ed. Humanitas, 2000). ”Multe din fragmentele selectate pentru volumul de față se regăsesc de altfel în ‘Între Dumnezeu și neamul meu’ (Petre Țuțea, Fundația Anastasia, București, 1992) și ‘Jurnal cu Petre Țuțea’, de Radu Preda (Ed. Humanitas, București, 1992), ele însele cărți bazate pe reproducerea de interviuri (prima), respectiv înregistrarea la magnetofon a unor conversații private (cea de-a doua)”, se mai precizează în nota amintită.

”Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este că suferința rămâne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”. Despre un alt mare filosof român Petre Țuțea spunea: ”Eu m-aș întâlni cu Cioran în neliniștile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui” (”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, Ed. Humanitas, 2000).

„Nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest. N-am nimic comun cu mine în trecut. Ştiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră… Trăiesc ca să scap de amintirile greţoase care punctează existenţa mea… Ca să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe anumite laturi… şi neomenesc – mă situez în principiul actualităţii.”

”Avea atâta indescriptibil farmec, încât după câteva ceasuri de conversație (…) îți venea să-l părăsești brusc, copleșit, și să alergi să notezi totul, să nu se piardă atâta frumusețe și profunzime a gândului, dar și strălucire a exprimărilor”, spune despre Petre Țuțea scriitorul Ion Papuc într-o postfață la volumul ”Bătrânețea și alte texte filosofice” (Petre Țuțea, Editura Viitorul Românesc, București, 1992). ”Prietenul meu, filosoful, a fost o personalitate de vaste cuprinderi, la el atitudinile solemne alternând mereu cu mari izbucniri de veselie. Lumea era pentru el lucrarea gravă a lui Dumnezeu, dar și spectacol al nimicniciei omului”, arată, de asemenea, Ion Papuc.

Textul pentru care Petre Țuțea a avut cel mai mult de suferit. El spunea atunci că România a ajuns un câmp de interese pentru marile puteri și că banul le-a luat mințile conducătorilor noștri.

Rostul nostru

Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele Iui: banul occidental şi naţionalismul român

Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice: să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai diferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Traian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: „Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma”.

Într-un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii.

Nu, pentru că nu e statul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu.

Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne sugă mai bine.

Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă”.

Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de sfat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare.

Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

 

Leave A Reply

Your email address will not be published.