Cristina Stamate s-a născut la 8 februarie 1946, la București. A urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa regizorului Alexandru Finți și, mai apoi, a Sandei Manu.
După absolvirea Institutului, în anul 1967, a fost repartizată la Teatrul de stat din Arad, unde a debutat în spectacolele de revistă, bucurându-se de un succes remarcabil. A revenit, însă, la București, la Teatrul de Revistă Constantin Tănase, unde a jucat în foarte multe spectacole, printre care: „Vivat Revista”, „Hohote în Herăstrău”, „Comedie pe Titanic”, „Revista Revistelor”, „Vara nu-i ca iarna”, „Arca lui Nae și Vasile”, „Bufonii regelui”, „Dai un ban, dar face”, „Idolii femeilor”, „Nimic despre papagali”, „Poftă bună lui Tănase”, „Te aștept diseară pe Lipscani”, „Ura… și la gară” , „O seară la revistă”, „Scandal în Paradis”.
De asemenea, Cristina Stamate a jucat și în spectacole pentru Teatrul Național de Televiziune și pentru Teatrul Național Radiofonic, iar pe marele ecran, în „Secretul lui Bachus”, un film de comedie din 1984, în regia lui Geo Saizescu, menționează site-ul citat anterior.
Cristina Stamate era internată de săptămâna trecută la Spitalul Floreasca pentru investigații, după ce i se făcuse rău.
În culisele Teatrului de Revistă e mult mai amuzant când vezi fetele din balet, frumoase, zvelte, fardate şi mirosind a parfum bun cu câte un copil agăţat de fustişoarele apetisante… şi copilul e al lor, de începi să te gândeşti prin ce vrăjitorie au născut şi au rămas tot zâne cu rol de mămică. Real de data asta. Am făcut cândva pe scenă o criză de râs împreună cu o fostă colegă – Lucia Boga, de nu a înţeles nimeni din sală ce spuneam. Nu a râs nimeni din public – deşi sceneta era grozav de comică, doar noi râdeam ca proastele pe scenă. Dacă ar fi fost cineva în culise…ei, atunci s-ar fi schimbat povestea. Pentru că noi nu râdeam degeaba! O altă colegă cântăreaţă – Anca Liana (care, profitând de glumele făcute în cabină vizavi de moartea pisicii ei – tâmpenii juvenile de genul: «Ei, dacă nu murea tot mai trăia», etc. etc.), ne-a plătit-o cu vârf şi îndesat. Şi-a făcut din peria de cap o jerbă de înmormântare, din hârtie de demachiat florile din coroana mortuară şi uite aşa, despletită, îşi smulgea părul din cap jelind comic pisica. Noi o vedeam cum jeleşte… şi ţin’te râs! Nu pot să uit cum râdeam cu lacrimi şi că noi, fraierele, ne-am făcut harcea-parcea numărul în urma căruia de obicei primeam tone de aplauze şi casacade de râs.
