Mărgelatu, magia și istoria filmului românesc

0 18

Când rostești numele lui Florin Piersic trebuie imediat să faci o pauză. Pentru că nu știi cum să cuprinzi în cuvinte tot ce înseamnă acest mare actor – talent, carismă, o carieră impresionantă, temperament, sensibilitate, putere, energie, drag de artă și de oameni.

Nu-i place să i se spună ”maestre”. Preferă să i se spună simplu, Florin. Pentru că are sufletul tânăr. Crede că maeștri pot fi numiți Alexandru Finți — pe care îl consideră părintele său spiritual—, Grigore Vasiliu Birlic, George Calboreanu, Radu Beligan și lista sa poate continua cu multe nume mari.

Născut la 27 ianuarie 1936, la Cluj, din părinți bucovineni (mama originară din Valea Seacă, tatăl — medic veterinar, originar din Corlata), Florin Piersic și-a petrecut copilăria în Corlata, Pojorâta și Cajvana, apoi în Cernăuți și, ulterior, la Cluj-Napoca, unde a urmat Liceul de băieți nr.3 (în prezent, Colegiul Național ”Emil Racoviță”).

Când vorbește despre copilărie, spune că a fost un semn al destinului său faptul că a hotărât să vină pe lume în timp ce părinții săi erau la… cinematograf.

”Pe 26 ianuarie 1936, mama și tata erau la cinematograful Central (din Cluj-Napoca — n.r.). (…) Se uitau la un film. Seara. Era ‘Tarzan’, cu Johnny Weissmuller. Și în timpul proiecției, pe la 10.00 și jumate, mama i-a a spus lui taică-meu: ‘Măi Ștefane, cred că nasc’. Asta în timp ce se uitau la film. Au dus-o la spital (…) și la ora 5.00 dimineața, fără zece, m-am născut eu. Dintr-un cinematograf am plecat să vin pe lume, ca să zic așa”.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, promoția 1957, iar spectacolul de absolvire a fost ”Peer Gynt” de Henrik Ibsen.

”Dinu Cernescu a avut ideea de a mă distribui în ‘Peer Gynt’ — spectacolul meu de absolvire a Institutului, spectacol care a rămas un model pentru generațiile următoare”, spune Florin Piersic.

La doi ani după absolvire, a debutat pe scena Teatrului Național din București obținând rolul principal în ”Discipolul diavolului”. Au urmat ”Tragedia optimistă”, ”Oameni și șoareci” sau ”Orfeu în Infern”, piese care au scos în evidență talentul și naturalețea actorului.

De-a lungul anilor a interpretat zeci de roluri pe scena Naționalului bucureștean, în piese ca ”Act venețian”, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”, ”Gaițele”, ” Idiotul”, ”Logodnicele aterizează la Paris”, “Cartea lui Ioviță”. Căldura cu care a fost înconjurat de public l-a făcut întotdeauna fericit.

”Fericirea mea este profesia mea, cea care mi-a dăruit afecțiunea publicului. ‘Băile’ mele de mulțime, fie că sunt pe o scenă de teatru sau pe un peron de gară, sunt în apele curate ale sincerității și afecțiunii reciproce. (…) Oamenii mă ajută să rămân tânăr. Mă încarc cu dragostea și iubirea oamenilor de pe stradă, care mă opresc, mă salută și vor să facă poze cu mine. Mă simt bine printre oameni și îmi iau energia de la ei”.

Mărgelatu, rolul în care publicul îl percepe cel mai adesea

Celebritatea și popularitatea actorului a venit nu doar din rolurile de pe scenă, ci și din cele de pe marele sau micul ecran, el având o bogată activitate în cinematografie, unde a jucat în peste 55 de filme. Debutul în film s-a produs cu ”Ciulinii Bărăganului”, în 1957, interpretând rolul lui Tănase. Și-a evidențiat talentul în ”Neamul Șoimăreștilor” (1965) regizat de Mircea Drăgan, apoi în filmul care l-a făcut foarte cunoscut — ”De-aș fi Harap Alb” (1965), regizat de Ion Popescu-Gopo.

Printre filmele în care marele actor a interpretat roluri cu diferite valențe — de la film de acțiune ori film istoric, la comedie sau film muzical — se numără ”Celebrul 702” (1961), ”Răscoala” (1965), ”Tunelul” (1966), ”Șapte băieți și o ștrengăriță (1967), ”Columna” (1968), ”Mihai Viteazul” (1971), ”Aventuri la Marea Neagră” (1972), ”Explozia” (1973), ”Frații Jderi” (1974), ”Un August în flăcări” (1974), ”Ștefan cel Mare — Vaslui 1475 (1975), ”Elixirul tinereții” (1975), ”Pintea (1976)”, ”Cuibul salamandrelor” (1976), ”Eu, tu și… Ovidiu” (1978), ”Regăsire” (1977), ”O lebădă iarna” (1983), ”Rămășagul” (1985), ”În fiecare zi mi-e dor de tine” (1988), ”Fix alert” (2004), ”Eminescu versus Eminem” (2005).

Rolurile sale celebre din filme rămân cele de haiduci — Anghel Șaptecai sau Grigore Pintea—, dar rolul cel mai cunoscut și îndrăgit, cu care aproape s-a confundat în conștiința publicului, este Mărgelatu din seria filmelor regizate de Doru Năstase și Gheorghe Vitanidis, în care făcea un cuplu greu de egalat cu personajul Buză, interpretat de bunul său prieten Szobi Cseh.

Chipul lui Mărgelatu cu pălăria trasă pe față, îmbrăcat în mantia lungă și neagră, ”echipat” cu arma în care suflă după ce trage, dar și nelipsitele semințe de floarea-soarelui, alcătuiesc un tablou în care aproape oricine îl regăsește pe Florin Piersic.

Dacă ar fi să aleagă un rol care i-a fost cel mai drag, în cei peste 55 de ani de carieră, i-ar fi destul de greu.

”Îmi sunt dragi toate personajele pe care le-am interpretat, în film, în teatru, părticică din mine, jertfă provizorie și singurul mijloc de a-ți apropia veșnicia clipei. Oamenii îmbătrânesc odată cu peliculele de film și când te vezi mai tânăr cu 30-40 de ani știi să-ți acorzi locul și valoarea pe care le meriți.(…) Haiduc, oțelar, rege, aviator, ofițer, inginer, țăran, medic, muncitor, etc., etc., am fost de toate în măsura în care a trebuit să aleg din copac (la mine… piersicul) creanga înflorită!”.

Știe că e un actor iubit, pentru că simte asta la tot pasul. Cum își explică? Probabil a fost darul ursitoarelor….

”Ursitoarele au avut grijă de mine. Mi-au lăsat în leagăn dragul de viață și bucuria de a trăi, iar timpul nu-mi poate atinge zâmbetul, nici de pe chip, nici din suflet, în timp ce tristețea, sosită în scurte escale în vizite de lucru, își ia repede tălpășița, plictisită de lipsa colaborării mele. (…) Cred că am devenit Florin Piersic datorită dragostei mele pentru oameni și respectului pentru profesia aleasă. Lecția iubirii și a omeniei am învățat-o mai întâi de acasă, de la părinți, din familie, iar iubirea pentru teatru n-a intrat în viața mea personală ca o străină. Avea ‘cheia casei’. Astăzi zilele mele curg printre repetiții, spectacole, filmări, drumuri prin țară și reîntoarcerea acasă, bucuria serilor petrecute cu cei dragi în micul meu univers, unde sunt împărat, unde sunt iubit, pentru că am puterea — și acasă, și pe scenă, și în fața camerelor de filmat — să fac oamenii să zâmbească, să se simtă iubiți”.

Un alt talent, muzica

Televiziunea l-a adus și în casele oamenilor care nu mergeau la teatru sau la cinematograf să-l vadă, prezentându-l nu doar în spectacole de teatru tv sau în filme, ci și în numeroase emisiuni de divertisment, în care a dovedit că poate cânta la fel de bine cum joacă.

După ce a jucat în rolul Zmeului în filmul muzical ”Rămășagul”, regizat de Ion Popescu Gopo, a fost și personaj principal în musicalul ”Corina” de Edmond Deda (după ”Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian), în ambele având-o parteneră pe Angela Similea, cu care a colaborat și în emisiuni de divertisment tv. Tot cu Angela Similea a înregistrat în duet o piesă foarte cunoscută în anii ’80, ”Nufărul alb”.

Recent, Florin Piersic a răspuns invitației lansate de Ovidiu Komornyik de a înregistra la casa de discuri a acestuia un album de autor — ”Hoinărind printre amintiri” — care cuprinde 10 piese compuse de Dan Iagnov.

Premii și distincții

De-a lungul timpului, Florin Piersic a primit titlul de ”Cetățean de Onoare” al mai multor orașe precum: Bacău, Cluj-Napoca, Caracal, Sighet, Suceava, Baia Mare, Oradea, București sau Galați.

De altfel, în Cluj-Napoca, un cinematograf poartă numele actorului. La inaugurarea acestuia, în 2011 de ziua sa, Florin Piersic spunea: ”M-am născut într-un cinematograf și acum un cinematograf îmi va purta numele. Nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât ca mama și tata să fie de față la inaugurarea cinematografului Florin Piersic”.

La 10 decembrie 2012, actorului i s-a acordat cetățenia Republicii Moldova prin decretul președintelui acestei țări, Nicolae Timofti.

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (1967) ”pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

La 30 mai 2002 a fost decorat cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, alături de alți actori, ”pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

Tată și bunic

Marele artist are o relație specială cu băieții lui, Florin jr. (din prima căsătorie, cu actrița Tatiana Iekel) și Daniel (din a doua căsătorie, cu actrița Anna Szeles): ”Florinel este un băiat deosebit. Îl iubesc enorm, are caracter. Sunt mândru de el. Și el ține la mine. Când îmi trimite câte un mesaj, întotdeauna încheie cu ‘Te iubesc, tata!’. Mi-e drag de el. Iar Daniel, care locuiește la Viena cu familia, a venit în România special de ziua mea, ca să mă vadă și să-mi ureze La mulți ani!. Sunt un soț iubit, un tată norocos, un bunic fericit, un om împlinit”, mărturisea Florin Piersic, într-un interviu.

El este bunicul Soniei (fiica lui Florin jr.) și al lui Mark Cristian (fiul lui Daniel). Din 1993, Florin Piersic este căsătorit cu Anna, originară din Cluj. Despre toate cele trei soții actorul vorbește întotdeauna cu respect și sinceritate.

”Primele două soții ale mele au fost și ele actrițe. De Tatiana Iekel m-am despărțit pentru că n-a mai mers, pur și simplu — eram foarte tânăr și buimăcit de succes, iar Aniko (Ana Szeles — n.r.) a plecat la Budapesta. (…) Am rămas cu amândouă în relații foarte bune, ne vizităm. (…) Din fericire, acum, la vârsta înțelepciunii, am norocul să reziste lângă mine o femeie cu totul specială: ce-a de-a treia soție a mea, Ani Piersic. E tot unguroaică, din Cluj, contabilă de meserie, dar cu suflet bogat și risipitor, nu ține socoteala vorbelor calde și bune, nu-și drămuiește gesturile mărunte și dragi, nici atașamentul sau fidelitatea.(…) Și acum sunt mai tot timpul plecat de acasă, dar știu că Ani mă așteaptă și e răbdătoare. Ce să fac, meseria asta n-o poți face stând la birou, în fotoliu de director. (…) Dar îmi iubesc nevasta, ea știe asta, și atunci lucrurile se simplifică mult, chiar dacă nu suntem tot timpul, zi de zi, împreună”.

Pasiunea lui? Viața!

Știe că unii spun despre el că vorbește mult, dar nu se supără, dimpotrivă, se amuză. Recunoaște că îi place să povestească, să spună bancuri, să împărtășească oamenilor crâmpeie din viața sa ori de câte ori are ocazia, convins fiind că din orice spune se poate învăța ceva. Se întristează doar când își amintește că mulți dintre cei care i-au fost colegi și prieteni nu le mai pot vorbi oamenilor, pentru că au plecat…”într-o stea”.

”Am simțul umorului și mă amuză. Vreau să le spun celor care sunt deranjați de faptul că vorbesc mult un singur lucru: bucurați-vă că mai sunt printre voi, că încă mai vorbesc, că mai am ceva de spus! Sunt atâția care s-au dus dintre noi și au tăcut… Ați vrea să vorbiți cu ei, dar nu vă mai răspund. Mi se pare plăcut să vorbesc cu oamenii, poate să spună despre mine oricine orice”.

Întrebat, în același interviu, care e marea lui pasiune, a răspuns sincer: ”Viața! Mă înnebunesc după ea!(…) Pasiunea asta îmi ocupă tot timpul”.

Leave A Reply

Your email address will not be published.