Țițeiul mondial, sursa unor lupte pentru supremația energetică

0 138

Nimeni nu-și poate imagina cum ar arăta viața în secolul vitezei fără petrol și produsele care derivă din prelucrarea sa. Practic, ar însemna să ne închipuim o lume fără mașini, fără avioane, fără construcții, fără tot ce este din plastic și chiar fără o parte dintre medicamente.

Cercetările de specialitate au stabilit că petrolul — supranumit în mod justificat și „aurul negru”, pentru calitățile și avantajele ce le oferă — s-a impus printr-o continuă și remarcabilă diversificare a utilizării lui în cursul istoriei, scrie Gheorghe Buzatu în cartea sa „O istorie a petrolului românesc”.

În ultimul secol, petrolul a devenit prezent pretutindeni și este un produs extrem de căutat, absolut necesar desfășurării vieții economice moderne, un factor important al politicii internaționale și indispensabil în vreme de război, provocând dese și aprinse conflicte diplomatice și economice, bătălii „reci” sau „calde”, tensiuni și suspiciuni între state și națiuni.

Pe plan mondial, notează Buzatu, o adevărată problemă a petrolului s-a ivit la confluența secolelor al XIX-lea și al XX-lea, când s-a trecut pentru prima dată la utilizarea derivatelor obținute din extragerea „aurului negru” drept combustibili.

„În a doua jumătate a veacului trecut, singur lampantul — produs obținut din distilarea petrolului sau țițeiului — era solicitat cel mai adesea pe piață, el servind prin excelență la iluminat. Celelalte subproduse petroliere mult folosite și cerute astăzi (păcura sau mazutul, esența sau benzina, uleiurile minerale, parafina ș.a.) erau prea puțin cunoscute ori nu-și găsiseră o întrebuințare largă. Mai mult chiar, către anul 1900, chiar lampantul a început să fie concurat serios de lampa cu gaz, astfel încât s-a avut în vedere la un moment dat reducerea producției de țiței, și așa destul de neînsemnată pe atunci”, se arată în lucrarea citată.

Până în urmă cu aproximativ 100-150 de ani, când s-au identificat calitățile specifice ale petrolului — pentru început la iluminat și încălzire, apoi aceea de combustibil ideal—, produsul a avut „prea multe utilizări” însă „niciuna hotărâtoare”. O dată înregistrat saltul din urmă, petrolul a fost „proclamat” fără reținere rege al economiei moderne, devenind, în jurul anului 1900, baza „primei industrii” a lumii, potrivit autorilor Jacques de Launay și Jean-Michel Charlier, în „Istoria secretă a petrolului. 1859-1984”, lucrare menționată de Buzatu în cartea sa.

Interesul pentru petrol a crescut brusc o dată cu inventarea motorului cu combustie internă în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. După cum se știe, în anul 1897, Diesel a brevetat motorul ce-i poartă de atunci numele și care funcționa exclusiv pe bază de păcură. În curând, acest tip de motor a căpătat o largă utilizare în industrie, căi ferate, marina comercială și militară.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, grație perfecționării continue a motoarelor cu explozie acționând cu esențe, cunosc o intensă dezvoltare automobilismul și aviația. Cărbunele, combustibilul solid care în a doua jumătate a veacului al XX-lea a contribuit substanțial la prosperitatea economică a Marii Britanii, Germaniei și Statelor Unite ale Americii, a început să fie concurat serios de produsele petroliere.

Între factorii producători de energie în lume, detronarea cărbunelui de către combustibilul lichid — adică de către petrol — a fost de-a dreptul spectaculoasă. Deja în anul 1930 peste 26% din energia mondială era furnizată de petrol, în vreme ce astăzi proporția respectivă s-a dublat.

Această ascensiune rapidă s-a datorat indiscutabil avantajelor multiple pe care le-a prezentat din primul moment petrolul, față de cărbune, ca producător de energie: randament superior (1 kg țiței = 1,7 kg cărbune); extracție mai ușoară; lesne de transportat (prin conducte) și în timp scurt, cu minim de pierderi; emisii reduse de dioxid de carbon.

Apoi petrolul și-a dezvăluit curând și o nouă întrebuințare — aceea de materie primă. Pe acest ultim tărâm s-au realizat, în ultimele decenii mai ales, importante progrese, astfel că petrolul a ajuns să fie deopotrivă apreciat astăzi ca un prețios izvor de energie și ca o importantă materie primă servind la prelucrarea celor mai diverse produse (cauciuc, solvenți, explozibili, detergenți, bitum, mase plastice, fire și fibre sintetice, îngrășăminte chimice, uleiuri, medicamente și multe altele).

Larga utilizare pe care a căpătat-o petrolul la începutul secolului al XX-lea a avut drept rezultat creșterea rapidă a cererii mondiale de combustibil lichid. Acest lucru a determinat, la rândul său, sporirea în adevărate salturi a producției de țiței. Astfel, în timp ce între 1857 și 1900 producția mondială anuală de țiței brut a urcat de la 275 tone la 22,3 milioane tone, în 1921 ea atinsese deja 104,9 milioane tone, pentru ca în anul 1927 să se cifreze la 172,8 milioane tone. Sporul înregistrat față de 1900 reprezenta, așadar, 500% în 1921 și circa 1.000% în 1927.

„În decursul a numai câteva decenii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, petrolul s-a transformat într-unul din elementele fundamentale ale vieții economice moderne. El a devenit — după expresia fericită a lui Anton Zischka — „sângele economiei”. Potrivit opiniei lui Cesare Alimenti, petrolul constituie în zilele noastre „cheia de boltă” pentru industrie, transporturi și prima condiție pentru apărarea națională a statelor. De asemenea, un cunoscut specialist român în materie de combustibili arăta, în urmă cu peste patru decenii, că petrolul prezintă „o valoare permanentă, căutată în orice vreme și de toată lumea. Fără el nu se poate concepe energia, mișcarea, fără el nu poate exista viața”. Petrolul — scria Ward în 1960, în același sens — a devenit „universal și internațional”, mai scrie Gheorghe Buzatu, aducând de partea sa argumentele altor istorici ai domeniului.

Așa că toate țările au început să-l caute frenetic în solul lor, căci el aduce independența economică și bogăția. Și țările producătoare, și cele neproducătoare de combustibil lichid s-au arătat preocupate să-și asigure cantitățile necesare unei bune desfășurări a vieții lor economice, în primul rând.

Pentru statele producătoare, problema nu prezenta dificultăți, iar unele dintre ele (Statele Unite ale Americii îndeosebi) s-au folosit de avantajul stăpânirii unor bogate rezerve de țiței pentru a-și extinde dominația lor economică și politică în diverse regiuni de pe glob, mai relatează Buzatu.

Alte state, lipsite de resurse de țiței, dar conștiente de importanța sa, au desfășurat o intensă acțiune pentru acapararea unor întinse câmpuri petrolifere în cele mai diverse puncte de pe glob. În această privință s-au remarcat, până la primul război mondial, acțiunile ofensive ale Marii Britanii și Germaniei, iar, după 1918, și acelea ale Franței, Belgiei, Olandei, Italiei și Japoniei.

Pe de altă parte, statele mici producătoare au promovat de-a lungul timpului o politică ce a evoluat necontenit, de la o indiferență aproape totală față de soarta propriilor rezerve de țiței până la adoptarea unor măsuri mai mult sau mai puțin eficace — după cazuri — pentru apărarea bogățiilor naționale de pericolul acaparării străine. În ceea ce privește statele mici lipsite de combustibil lichid, acestea nu și-au putut permite să intervină în vreun fel în politica mondială a petrolului, ele mulțumindu-se să-și procure cantitățile necesare pe baza schimburilor pur comerciale. Menționăm aici faptul că România a fost prima țară din lume cu o producție înregistrată de petrol, în anul 1857, iar acum se află în primii cinci producători din Europa.

Iată cum petrolul a căpătat un rol important în cadrul relațiilor politice și economice dintre state. „După opinia lui Berreby (Jean-Jacques Berreby în „Istoria mondială a petrolului”), începând de la 1901 încoace „politica mondială miroase a petrol”. În condițiile intensificării acțiunilor pentru retrasarea unor noi zone de influență, petrolul a devenit nu numai un obiect al disputei dintre marile puteri, ci și un mijloc indispensabil pentru atingerea țelurilor urmărite de către fiecare din părți”, mai scrie Gheorghe Buzatu.

Surprinzând tocmai această situație, Henry Bérenger, comisar al Franței pentru combustibili lichizi în timpul primului război mondial, a evidențiat, într-o notă diplomatică remisă premierului francez Clemenceau, în decembrie 1919, semnificația majoră pe care o prezintă deținerea resurselor de petrol de către fiecare dintre marile puteri în epoca modernă: „Cine va avea petrol va avea Imperiul! Imperiul mărilor prin petrolurile grele; Imperiul aerului prin esențele ușoare, continentele prin gazoline și petrolurile lampante; Imperiul lumii prin puterea financiară atașată unei materii mai prețioase, mai fermecătoare, mai dominatoare a planetei decât însuși aurul!”.

Leave A Reply

Your email address will not be published.