9 iunie, ✝ Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

0 28

Chiril, marele învăţător al Bisericii, s-a născut în 378, la Mahalla, în Egipt. Era fiul unui părinte nobil și credincios. Tatăl său era dinTheodosiou. Mama sa era originară din orașul politeist Memphis, străvechea capitală. Bunicii după mamă ai Sfântului erau creștini. Aceştia au murit, lăsând în urmă pe fiul adolescent Teofil și pe sora sa mai tânără (mama lui Chiril). În 362/363, în timpul domniei împăratului Iulian, Teofil avea în jur de 16 sau 17 ani. El și-a luat sora mai mică și a părăsit Memphisul, ducându-se în Alexandria. Teofil s-a înrolat în catehumenat. A intrat în atenţia Arhiepiscopului Atanasie.

Marele Arhiepiscop nu numai că i-a botezat pe cei doi orfani, dar i-a și luat sub protecţia sa. Copila a fost încredinţată unei comunităţi de fecioare, unde a rămas până ce a atins vârsta măritișului și s-a căsătorit cu tatăl lui Chiril. Cât despre inteligentul Teofil, Atanasie l-a luat în casa sa. Sub supravegherea lui Atanasie, Teofil și-a încheiat studiile și a intrat în rândul clerului. În ultimii trei ani ai Sfântului Atanasie, Teofil i-a slujit ca secretar. Avansând pe treptele ierarhice, într-un târziu, Teofil a urcat pe tronul Sfântului Marcu, pe 20 iulie 385. Nepotul său, micul Chiril, avea doar șapte ani, dar era pregătit pentru școală. Trebuie să amintim şi faptul că Chiril avea mai multe surori; pe una dintre ele o chema Isidora.

Teofil l-a chemat pe fiul surorii sale, Chiril al nostru, la Alexandria, pentru ca să înainteze cu studiile și să-l iniţieze în treburile Bisericii. Chiril a intrat sub tutela unchiului său de la vârsta de 12 ani. A primit o educaţie liberală, devenind foarte priceput și apreciat în filosofie și virtute. Era deplin versat în cărţile grecești și latinești. Încheindu-și școala primară, adolescentul Chiril și-a continuat studiile gimnaziale cu un grămătic.

Programul materiilor cuprindea: studiul detaliat al literaturii clasice, incluzând și matematicile, muzica și astronomia. După această perioadă, a studiat retorica și filologia, așa cum o demonstrează greaca sa atică elaborată cu care își împodobește discursurile. Dar, în afara studiilor profane, el era dedicat și învăţăturii duhovnicești. După studierea gramaticii și a retoricii la școala din Alexandria, sub faimosul exeget Didim cel Orb (†. 398), a început ciclul de studii avansate în dogma creștină. Stăpânea foarte bine Sfânta Scriptură. A dobândit o cunoaștere profundă a tradiţiei Bisericii primare, fiind el însuși un tutore al unei asemenea moșteniri. A fost printre primii care au iniţiat metoda teologică creștină de a cita scriitori patristici anteriori. Își dedica mare parte din timp cititului și meditaţiei la cele dumnezeiești.

Sfântul Chiril la muntele Nitria

Timp de cinci ani Chiril a locuit în muntele Nitria, unde a practicat asceza și s-a curăţitde patimi. În cartea intitulată Everghetinos, este dată următoarea povestire despre ava Chiril: „Un frate, fiind bântuit de gândurile curviei, a întrebat pe ava Chiril, zicând: «Ce să fac, părinte?». şi i-a răspuns Sfântul Chiril: «Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, este dovedit că le faci pe dânsele, și nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlinește cele ce-l sfătuiesc gândurile, cum va fi supărat de dânsele?». şi a zis bătrânul Chiril către fratele: «Nu cumva obișnuiești să vorbești cu femeile?». şi a răspuns fratele: «Nu, dar gândurile mele sunt vechi și noi, adică sunt amintiri care mă supără și idoli ai gândurilor». şi i-a zis Sfântul: «Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, și străduiește-te mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înţelegi amintirile cele vechi, iar prin cele vii, vorbele cele de faţă».

Sfântul Chiril ca arhidiacon

Unchiul său, Teofil, intuind gradul de înţelepciune și virtute al nepotului, a decis să-l introducă în clerul Bisericii. A fost sfinţit arhidiacon. Prin urmare, Sfântul a fost sădit în pășunea Bisericii lui Hristos ca un preafrumos și foarte parfumat crin, loc în care a înflorit prin curăţie și toate celelalte virtuţi. El revărsa către toţi credincioșii dulce mirositorul parfum al înţelepciunii dumnezeiești.

Sfântul Chiril ca papă şi patriarh

Când a adormit Teofil pe 15 octombrie 412, tot clerul și poporul, după trei zile de deliberări, cu o singură voce l-au socotit vrednic de scaunul episcopal pe Chiril, care era în vârstă de treizeci și patru de ani. El a fost alegerea lor bine cumpănită pentru noul patriarh al Alexandriei. Însă administraţia Bizanţului a încercat să împiedice alegerea lui Chiril. Aceasta îl sprijinea pe arhidiaconul Timotei, în timp ce Chiril se baza pe sprijinul larg al Bisericii locale. În ciuda faptului că Timotei era susţinut de garnizoana locală, cel ales a fost Chiril. Pe data de 18 octombrie 412, Sfântul Chiril a fost sfinţit patriarh. Socrate Scolasticul scrie în Istoria bisericească: „O crâncenă luptă s-a ivit în privinţa numirii succesorului: unii doreau să-l așeze pe scaunul arhiepiscopal pe Timotei arhidiaconul; alţii îl doreau pe Chiril, care era nepotul lui Teofil.

Izbucnind o revoltă în rândul poporului din această cauză, Abundantius, comandantul armatei din Egipt, s-a alăturat lui Timotei. Cu toate acestea, au triumfat susţinătorii lui Chiril. Așadar, în a treia zi de la moartea lui Teofil, Chiril a devenit episcop, beneficiind de o susţinere mai mare decât avusese unchiul său vreodată. Începând de atunci, tronul episcopal al Alexandriei și-a depășit limitele îndatoririlor sacerdotale: și-a asumat administrarea treburilor lumești”.

Imediat după înscăunare, Chiril, urmând linia unchiului său, i-a alungat din Alexandria pe supărătorii eretici și schismatici novaţieni. Teofil însuși evacuase templul lui Mithra și a dezvăluit misteriile sale sângeroase. Statuia lui Serapis a fost și ea distrusă cu un topor, iar fortăreaţa păgânilor disperaţi a fost ocupată cu forţa. Adeseori, partizanii idolatriei din Alexandria săvârșeau atacuri violente asupra cartierelor creștine, capturând creștini și supunându-i la torturi dacă nu vroiau să sacrifice. Astfel, Chiril a închis clădirea novaţienilor, le-a confiscat tezaurul nelegiuit și l-a deposedat de proprietăţi pe episcopul lor, Teopempt.

Novaţienii pot fi asemănaţi cu fariseii. şi ei se dădeau pilde de conduită și se intitulau cei puri și drepţi. În mod ostentativ, purtau veșminte albe care reprezentau puritatea vieţii lor. Printre preceptele lor eretice, era și dogma potrivit căreia dacă cineva a căzut într-un păcat de moarte, un astfel de om nu ar trebui să mai vină la biserică. Ei susţineau că un păcat de moarte nu poate fi iertat decât printr-un botez nou. Nu permiteau a doua căsătorie, considerând-o adulter. De asemenea, săvârșeau din nou botezul celor care părăseau Ortodoxia și doreau să se alăture sectei lor.

Ereticul Novaţian

Numele de novaţian derivă de la Novaţian şNovatianosţ (m. 257/258), conducătorul schismei lor, un fost preot din Roma, din timpul domniei lui Decius (249-251). După moar-tea martirică a Papei Fabian în 250, Novaţian a jinduit la tronul arhieresc al Romei.

A fost rănit mortal de invidie atunci când a fost ales Cornelius în 251. Unul dintre impedimen-tele candidaturii lui Novaţian era faptul că în tinereţe, când se lepădase de credinţă, el pri-mise doar un botez clinic, care nu i-a fost confirmat mai târziu. Deși aceasta era una dintre principalele acuzaţii la adresa lui aduse de Cornelius, Novaţian a reușit totuși să fie primit în rândul clericilor. Atât de mare a fost dezamăgirea lui Novaţian că nu a fost făcut Papă, încât s-a desprins de Biserica cea adevărată și a devenit dușman al lui Cornelius și al credin-cioșilor. Apoi, s-a alăturat partidului rigorist, care condamna atitudinea binevoitoare arătată faţă de acei creștini care făcuseră compromisuri cu păgânismul.

Alianţa lui Novaţian cu această facţiune a dus la înălţarea lui ca pretendent la episcopia Romei. Fericitul Papă Cornelius adoptase politica reprimirii celor căzuţi, dar care se pocăiseră, la sânul Bisericii. Erau creștini care, din cauza fricii și a caznelor, se lepădaseră de Hristos în timpul persecuţiei lui Decius. Dar simţind remușcare și regretând această lepădare, ei cereau să fie reprimiţi în Biserică, precum Însuși Hristos îl reprimise pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, dar s-a pocăit cu lacrimi fierbinţi.

Pe de altă parte, Novaţian, acest schismatic mândru, nu doar că a refuzat să-i reprimească pe lepădaţii care se pocăiau, dar, totodată, îl critica pe Cornelius. Novaţian îl acuza că se află în comuniune și este prieten cu idolatrii. Am redat astfel câteva dintre ori-ginile fatale ale schismei și ereziei sale, care s-a răspândit în întreg imperiul.

Moaştele Sfinţilor doctori fără de arginţi Chir şi Ioan

După ce Patriarhul Chiril i-a alungat pe novaţieni, a chemat ajutorul lui Dumnezeu pentru a alunga demonii care își făcuseră sălaș la Canopis, care se afla la câteva mile distanţă de Alexandria. În apropiere de Canopis, era o așezare numită Menuthis (Manouthis),locul unui altar păgân din vechime. Locuitorii din jurul lui Menuthis erau neliniștiţi din cauza mulţimii de spirite necurate care împânzeau locul. De multe ori, când era încă în viaţă, Patriarhul Teofil se referea la Menuthis exprimându-și îndoita dorinţă: de a curăţa locul de demoni și de a ridica un lăcaș în cinstea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu și-a putut concretiza intenţia, fiindcă a întâmpinat multe obstacole.

Sfântul Chiril, succesorul cel de trei ori binecuvântat, a preluat proiectul lui pe cont propriu. şi el, la rândul său, era conștient de influenţa puternică pe care încă o avea păgâ-nismul asupra poporului de rând, în special vrăjile cultului zeiţei Isis. Cu râvnă înfocată, el L-a rugat pe Dumnezeu să-şi reverse ajutorul și puterea dumnezeiască pentru a alunga spiritele necurate. Prin urmare, un înger al Domnului i-a apărut într-o viziune. El i-a spus patriarhului să ducă în acel loc cinstitele moaște ale Sfinţilor doctori fără de arginţi Chir și Ioan și, prin prezenţa acestora, puterea demonilor asupra acelui loc va fi îndepărtată. Sfântul bărbat nu a ezitat, ci a ascultat imediat de porunca îngerului. Numaidecât s-a pus pe treabă; a mutat moaștele Sfinţilor la Menuthis.

A construit o sfântă biserică în cinstea lor. Așa cum am spus mai sus, exista la Menuthis un mare templu al lui Isis, unde se săvâr-șeau slujbe idolești celor devotaţi. După ce Sfântul Chiril a adus moaștele în micuţa bi-serică din apropiere – o, minune! – duhurile necurate au părăsit acel loc.

Drept urmare, acel loc a devenit o fântână care izvora lucrări de vindecare prin puterea și revărsarea dumneze-iescului har încredinţat Sfinţilor fără de arginţi. Mai mult, Chiril a compus rugăciuni de vindecare pentru a împiedica pe creștini să cadă în înșelare și să caute tămăduire la păgâni. Templul păgân de la Menuthis fusese un loc în care se aflau vindecători. Așadar, în acest nou altar creștin, Chiril a adus monahi. Era scopul patriarhului ca Biserica nu doar să supli-nească lipsa celor oferite de păgâni, ci să dăruiască ceva mult mai bun. Această atitudine a avut o mare influenţă asupra strategiei misionare creștine.

Evreii din Alexandria şi prefectul Oreste

Prin harul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt a alungat demonii cei nevăzuţi și inteligi-bili din teritoriul său și s-a îngrijit de expulzarea dușmanilor vizibili și trupești ai lui Hristos și ai Bisericii Sale. Încă din ziua fondării orașului de către Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), evreii se așezaseră în acest loc. Cu timpul au devenit numeroși. Aveau o adevărată istorie de atacuri ascunse și pe faţă îndreptate împotriva comunităţii creștine. Neîmpăcatul lor resentiment faţă de Hristos și faţă de creștini i-a incitat la săvârșirea mul-tor tulburări și violenţe în oraș, care au dus la vărsări de sânge și chiar crime. Mai întâi, Chiril a hotărât să invite la el adunarea bătrânilor de frunte ai comunităţii iudaice.

Procedând astfel, el i-a sfătuit să-și împiedice oamenii de la comiterea faptelor rele și să adopte o judecată sănătoasă. Prea pătimași pentru chibzuinţă, acei membri de trei ori blestemaţi ai adunării s-au arătat încăpăţânaţi. În loc să fie deșteptaţi de avertizarea sinceră a patriar-hului, ei s-au simţit iritaţi de recomandarea sa și situaţia s-a agravat. Ascultaţi cum au de-generat lucrurile.

În Alexandria se afla o biserică uriașă și foarte frumoasă, construită de Patriarhul Ale-xandru (313-328). Lăcașul era cunoscut sub numele de Biserica lui Alexandru. Cei mai josnici dintre iudei, extrem de nestăpâniţi, au pus la cale să provoace haos în sânul co-munităţii creștine și într-o noapte, s-au înarmat. Îndemnaţi de demoni, ei s-au răspândit în oraș și au pornit să ridice străzile unde locuiau creștinii, strigând tare: „Biserica lui Ale-xandru arde!”. Auzind aceasta, creștinii s-au grăbit să stingă flăcările. Evreii le-au întins o cursă, așteptându-i pentru a-i ucide – unii au fost uciși cu sabia, alţii împunși de suliţe, alţii, tăiaţi de cuţite sau omorâţi cu tot felul de arme; astfel, în nebunia din acea noapte, mulţi creștini și-au pierdut viaţa.

Socrate Scolasticul descrie acel masacru nocturn: „Iudeii au convenit ca fiecare dintre ei să poarte pe deget un inel făcut din scoarţă de palmier, pentru a se recunoaște între dânșii. Au stabilit să săvârșească în timpul nopţii un atac împotriva creștinilor.

Prin urmare, au trimis oameni pe străzi care să strige cum că biserica numită după Alexandru era cuprinsă de flăcări. Astfel, mulţi creștini, auzind aceasta, s-au năpustit afară; unii se grăbeau într-o direcţie, alţii, într-alta, cuprinși de o mare neliniște, dornici de a salva biserica. Iudeii au nă-vălit asupra lor, ucigându-i, căci ei se recunoșteau deja unii pe alţii datorită inelelor. În zori, autorii acestei atrocităţi nu au putut fi tăinuiţi”.

Dimineaţa, când Sfântul Chiril a aflat despre îngrozitoarea faptă din acea noapte, a jelit cu amar. A cerut lui Oreste, prefectul orașului, pedepsirea evreilor. Deși prefectul era creștin,totuși avea dușmănie împotriva Sfântului. El nu a dat nici o pedeapsă, ba chiar i-a și ajutat pe evrei să-și acopere crimele. Dumnezeiescul Chiril, plin de sfântă râvnă, a luat cu sine o mulţime uriașă de creștini și a pătruns în cartierul unde locuiau evreii. Împreună au alungat pe mulţi dintre aceștia din Alexandria.

Casele lor au fost dărâmate, iar sinagoga a fost incendiată. Mulţimea i-a izgonit pe evrei afară din oraș, iar unii chiar le-au jefuit bunu-rile. Astfel, evreii care locuiseră în oraș încă din timpul lui Alexandru Macedon au fost alungaţi din el, deposedaţi de orice bunuri și răspândiţi în toate zările. După ce prefectul a aflat despre ceea ce s-a întâmplat, a fost cuprins de mânie împotriva patriarhului. Din acel moment, Oreste a început să le facă rău rudelor și prietenilor Sfântului.

Socrate consemnează: „Oreste era plin de o mare indignare în privinţa acestor lucruri și a fost peste măsură de mâhnit că un oraș de o asemenea întindere a fost părăsit deodată de o mare parte din populaţia sa. Prin urmare, a comunicat întreaga problemă împăratului. Chiril a scris și el împăratului, descriind purtarea strigătoare la cer a iudeilor.

Între timp, Chiril a trimis anumite persoane la Oreste pentru a media o posibilă împăcare; căci acest lucru îl îndemnaseră și oamenii să facă. Atunci când Oreste a refuzat să asculte de sfaturile prietenești, Chiril a crezut că respectul faţă de religie îl va face pe Oreste să renunţe la duşmănie. Însă când nici aceasta nu a avut vreun efect împăciuitor asupra prefectului, ci a insistat într-o neîmpăcată ostilitate faţă de episcop, s-a petrecut următorul fapt”.

Unul dintre cei prigoniţi de Oreste era grămăticul Hierax, un om cinstit și respectabil,pe care autorităţile l-au bătut fără de milă și l-au abandonat în amfiteatru. Socrate Scolasticul vorbește despre acest incident și de uşurătatea populaţiei Alexandriei:

„Publicul alexandrin este foarte bucuros de zarvă, mai mult decât oricare alţi oameni. Oricând apare vreun pretext, populaţia izbucnește în cele mai intolerabile excese; căci nicodată nu pune capăt turbulenţei sale fără să verse sânge. S-a întâmplat de data asta că a apărut o nemulţumire în rândul poporului. Nu era ceva de importanţă, ci un rău care devenise popular în aproape toate orașele, și anume, plăcerea pentru dansuri. Așadar, fiindcă evreilor le era interzis lucrul în sabat, ei și-au petrecut timpul nu prin ascultarea legii lui Moise, ci prin distracţii specifice teatrului. Dansatoarele au adunat lume multă în jurul lor și, inevitabil, dezordinea s-a produs.

Deși controlul asupra mulţimii a fost în bună măsură menţinut de prefectul Alexandriei, Oreste, evreii au continuat să se opună acestor măsuri. şi deși ei erau mereu potrivnici creștinilor, au fost stârniţi la o mai mare ostilitate împotriva lor din cauza dansatoarelor. Oreste a făcut public în teatru un edict referitor la frecventarea spectacolelor. Oreste privea de mult timp cu nemulţumire puterea crescândă a episcopilor, fiindcă aceștia încălcau autoritatea încredinţată lor de împărat.

Drept urmare, Oreste a poruncit ca Hierax ((un ucenic râvnitor al Sfântului Chiril), care era atunci prezent în teatru, să fie arestat deoarece evreii îl acuzau că ar fi incitat la răz-vrătire. Oreste l-a supus la cazne pe Hierax în mod public, chiar în teatru. Chiril, după ce a fost informat despre aceasta, a trimis după conducătorului iudeilor. I-a ameninţat cu cele mai severe măsuri dacă nu se vor opri din molestarea creștinilor. Populaţia evreiască, la auzul acestor ameninţări, în loc să pună capăt violenţelor, a devenit mai furioasă. Au pus la cale comploturi pentru exterminarea creștinilor.”

Astfel, de atunci a apărut o mare animozitate între Sfânt și prefect: arunci când Sfântul lua apărarea creștinilor, prefectul îi ajuta pe evrei. Drept rezultat, amândoi au trimis scrisori, care se refereau la această chestiune, împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), așteptând hotărârea împărătească. Între timp, o altă tulburare publică s-a petrecut în Alexandria, care a provocat morţi și o mare revoltă. Faptele s-au petrecut după cum urmează.

Filosoafa Hypatia

În acea vreme trăia o fecioară frumoasă și înţeleaptă, pe nume Hypatia, care preda filo-sofia neoplatonică în Alexandria. Ea era fiica lui Teonas filosoful, de la care învăţase filosofie încă din anii copilăriei. A progresat atât de mult, încât i-a depășit în înţelepciune pe toţi filosofii acelui timp, după cum se atestă în scrierile înţeleptului Sinesie, Episcopul din Cirene, care îi laudă erudiţia, deși ea nu se număra printre creștini. Își păstrase fecioria neîntinată și nu dorea să se căsătorească, pentru a se ocupa în principal de cărţile de filosofie, fără să fie distrasă de alte lucruri. Așadar, veneau studenţi serioși și oameni de prestigiu din numeroase părţi pentru a o vedea și auzi pe filosoafa Hypatia. Într-adevăr, atât clerul, cât și conducătorii și poporul o cinsteau pe aceasta.

Ascultau cu dragoste sfaturile ei folositoare și mustrările. Socrate Scolasticul comentează: „Urmând școlilor lui Platon și Plotin, ea explica principiile filosofiei auditorilor săi, dintre care mulţi veniseră de departe pentru a-i asculta învăţăturile. Datorită stăpânirii de sine și felului de viaţă liniștit pe care le dobândise ca urmare a cultivării minţii, ea nu de puţine ori apărea în public în prezenţa magistra-ţilor. Nu se simţea timorată nici în faţa unei adunări de bărbaţi. Fiindcă toţi bărbaţii, datorită extraordinarei sale demnităţi și virtuţi, o admirau și mai mult”.

Acum, ea nutrea dorinţa de a-i împăca pe patriarh și pe prefect. Cu smerenie și umi-linţă, s-a dus să vorbească cu fiecare în parte. Patriarhul încercase și în alte dăţi să se împace cu Oreste. Prefectul, fiind nestăpânit și purtând ranchiună, a refuzat chiar și numai să audă de împăcare. Însă Hypatia, hotărâtă și netemătoare, a grăit cuvinte înţelepte și chibzuite, care l-au convins pe Oreste să se împace.

Aceasta a fost, așadar, relaţia Hypatiei cu Patriarhul Chiril și prefectul Oreste. Însă, pe când se întorcea acasă în trăsura sa, niște răzvrătiţi, care nu doreau pacea obţinută dintre patriarh și prefect, s-au năpustit deodată asupra ei și au răsturnat trăsura, trăgând-o afară pe Hypatia. Socrate Scolasticul scrie că ea „a căzut victimă geloziei politice care a triumfat în acea vreme. Fiindcă avusese numeroase discuţii cu Oreste, a fost calomniată în rândul populaţiei creștine cum că ea încerca să-l împiedice pe Oreste de la o împăcare cu episcopul. În consecinţă, unii dintre ei, înfierbântaţi de o cruntă râvnă habotnică (conducătorul lor fiind un anume Petru), i-au întins o cursă pe când se întorcea acasă. Au tras-o afară din trăsură și au dus-o în biserica numită Caesareum”.

Cuprinși de duşmănie lipsită de orice temei raţional, mișeii i-au smuls veșmintele și au lovit-o barbar și inuman cu ţigle, provocându-i moartea. Dar ei nu s-au mulţumit cu diavoleasca faptă. O, iată barbaria și lipsa lor de milă! Pierzându-și minţile, ei i-au luat trupul și l-au tăiat în bucăţi. Apoi, i-au ars membrele într-un loc numit Kynaro (Cinaron). Când această faptă a ajuns la cunoștinţa alexandrinilor, cu toţii au jelit-o, și mai mult decât toţi, studenţii și filosofii. Zvonul alarmant a fost răspândit peste tot, provocând o mare disensiune între ale-xandrini, Biserică și patriarh. Nimic nu poate fi mai străin spiritului creștinismului decât în-găduirea masacrelor, a luptelor sau a faptelor de acest gen. Aceasta s-a petrecut în luna martie, în timpul Postului Mare, în al patrulea an din episcopatul lui Chiril, sub al zecelea consulat al lui Honorius și în al șaselea al lui Teodosie. Era anul 415.

Monahul Amonius şi prefectul Oreste

Vestea despre această dezordine de neiertat a ajuns și la Nitria, un loc populat de monahi. Cinci sute dintre ei, cuprinși de râvnă, au intrat în Alexandria pentru a-l ajuta și sprijini pe patriarh. În timp ce se aflau în drum spre cetate, ei s-au întâlnit cu prefectul care stătea în trăsură. Imediat monahii au adresat acestuia invective și epitete jignitoare, numindu-l pe Oreste elin păgân și idolatru. Oreste a presupus că această ambuscadă fusese pregătită de Chiril. Răspunzând abuzurilor lor, Oreste a zis: „Eu sunt creștin. Am fost botezat de Atikos, Episcopul Constantinopolului”.

Cu toate acestea, monahii nu au dat atenţie vorbelor sale. Unul dintre ei, pe nume Amonius, a aruncat cu o piatră în Oreste. A lovit capul acestuia cu putere și l-a umplut de sânge pe prefect. Toate gărzile, cu câteva excepţii, au luat-o la fugă. Unii s-au aruncat în mulţime, fugind într-o direcţie sau alta, te-mându-se să nu fie uciși cu pietrele. În acest timp, populaţia din Alexandria a alergat în apărarea guvernatorului Oreste, alungându-i pe călugări. Mulţimea l-a prins pe Amonius și l-a înfăţișat lui Oreste. Adus în faţa scaunului de judecată, a fost pe loc condamnat la pe-deapsă publică, în interiorul orașului. Gravitatea rănilor a provocat moartea monahului.

Nu a trecut mult timp și Oreste a făcut un raport împăratului despre cele petrecute. Când Patriarhul Chiril a aflat de această crimă, s-a întristat și a trimis să fie ridicat trupul mona-hului pe care l-a îngropat cu cinstea cuvenită. Chiril a făcut ca trupul acestuia să fie depus într-o biserică anume. De vreme ce a fost îngropat cu cinste, animozitatea dintre Chiril și Oreste nu a slăbit. De asemenea, patriarhul a trimis raportul său către împărat. În scurt timp, neîncrederea a izbucnit ca urmare a unei alte întâmplări.

Evreii răstignesc un băiat creştin

Toate aceste împrejurări au dat încredere iudeilor, care fuseseră expulzaţi din Alexandria de către sfântul bărbat. În noua lor așezare, ei au construit o altă sinagogă. Aceste crime, atât de pline de ură faţă de Hristos și Dumnezeu, au încurajat următoarea faptă nelegiuită făcută pentru a batjocori și rușina pe Hristos și pe creștini. Dar fapta lor pizmașă a atras asupra lor pedeapsa meritată.

Într-un loc numit Inmestar, așezat între Chalcis și Antiohia Siriei, evreii se amuzau în timpul unui eveniment sportiv. Se complăceau în beţie și în tot felul de fapte necugetate. Îl batjocoreau într-una pe Hristos și pe creștini. Pentru a insulta Crucea și pe creștini, au pus mâna pe un băiat creștin. După ce au înălţat o cruce, copilul a fost dezbrăcat de haine și răstignit gol pe cruce. Ei nu l-au bătut în cuie, ci l-au legat cu frân-ghii.

După ce l-au supus batjocurii și după ce l-au scuipat în faţă – așa cum făcuseră și părinţii lor Domnului nostru, l-au bătut atât de tare încât a murit în mâinile lor. Într-adevăr, acel fericit copil a devenit un părtaș și imitator al Patimii Domnului. Nu a trecut mult timp până ce au aflat toţi de acest incident șocant, care a provocat un conflict violent între evrei și creș-tini. Patriarhul Chiril a trimis un raport împăratului. Deși împăratul a întârziat să acţioneze, el a judecat cu dreptate.

A poruncit guvernatorului provinciei să-i găsească și să-i pedep-sească pe făptași. Astfel, iudeii din acea așezare au plătit pentru distracţia lor nelegiuită și ticăloasă. Mai mult, prefectul Oreste a fost depus din funcţia sa. Prin urmare, tulbură-rile și scandalurile menţionate mai sus s-au potolit. Sfântul, într-un chip plăcut lui Dum-nezeu, ca un păstor adevărat, a continuat să-și conducă turma cugetătoare cu chibzuinţă. Pentru scurtă vreme, Biserica a rămas în pace și netulburată.

Patriarhul Nestorie al Constantinopolului

Apoi, diavolul, dușmanul păcii, al adevărului și a tot ceea ce este bine, nu a lăsat pen-tru mult timp ca Sfântul sau restul creștinilor să se bucure în pace. O controversă violentă și de amploare a fost stârnită în 428, din cauza ereziei blasfemiatorului și necucernicului Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, urmașul lui Sisinie I (426/427). Era necesar ca dumnezeiescul Chiril să apere credinţa împotriva lui Nestorie, care venise din Antiohia. La început, Nestorie părea devotat Ortodoxiei și neurzind nimic împotriva credinţei. Dar, în inima sa, acest nefericit era un eretic.

Nestorie și școala antiohiană batjocoreau titlul de Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu”. Ei îl considerau drept un compromis făcut mitologiei păgâne și o blasfemie la adresa Dumnezeirii. Preferau expresia Hristotokos, adică „Născătoare de Hristos”. Cuvântul Theotokos a devenit astfel o piatră de încercare pentru hristologia ortodoxă.

Această erezie a fost propovăduită mai întâi de cei de un cuget cu Nestorie: cei mai importanţi, Episcopul Dorotei, care a locuit împreună cu Nestorie, și preotul Anastasie. Ei au fost primii care au semănat seminţele ereziei ca neghină în grâu. Încetul cu încetul, amă-nunte ale teologiei lor au fost dezvăluite. În timpul unei sărbători, în marea biserică din Constantinopol, Episcopul Dorotei vorbea poporului. Fără să roșească, el a rostit această blasfemie, spunând: „Cel care o va numi pe Maria drept Theotokos să fie anatema”. În acest timp, părintele Anastasie predica mulţimii,afirmând: „Să nu o numim pe Maria Thetokos, fiindcă Maria a fost o femeie din neamul omenesc, dintr-un trup de bărbat.

Deci cum a putut ea să dea naștere lui Dumnezeu?” Când au ajuns la urechea popo-rului alexandrin, aceste cuvinte au stârnit tulburare. Oamenii erau și uimiţi, și mâhniţi. Într-adevăr, chiar și foștii lor Patriarhi, Alexandru (†. 328) și succesorul său, Atanasie cel Mare (cca 296-373), s-au referit la Fecioara Maria cu titlul de Theotokos. Astfel, dorind să fie mai lămuriţi în privinţa acestui subiect, ei au înaintat problema Patriarhului Nestorie. Atunci, acest om lumesc, viclean și cu minte de iudeu, nu și-a mai putut ascunde otrava ereziei în inima sa. El și-a vărsat credinţa greșită pentru a-și atinge întunecatul scop. A rostit deschis blasfemia la adresa lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, spunând: „Eu nu vreau să-L numesc Dumnezeu pe Cel care a fost conceput în pântece de femeie și a lo-cuit acolo un anumit număr de zile și de luni, până ce a trebuit să fie născut.

Nici nu vreau să numesc vreo femeie Theotokos, pe cea care a dat naștere unui Om cu același trup și fire ca a noastră”. S-a născut o dispută mare în tot Constantinopolul. Numirea a născut întrebarea dacă termenul synaphia, însemnând „legătură” ori „adunare”, sau termenul enosis, însemnând „unire”, ar fi mai potrivit pentru a descrie natura relaţiei dintre Dumnezeirea și Omenitatea din Hristos. Nestorienii înclinau spre prima, alexandrinii spre ultima.

Din acel moment a luat naștere o mare rivalitate și dezbinare în popor. Unii erau îm-potriva ereziei lui Nestorie și i-au întors spatele, alţii erau de acord cu el și i-au primit necu-viinţa. Afișe au fost puse pe zidurile bisericilor din oraș și predici au fost rostite împotriva Patriarhului Nestorie ca defăimătoral Născătoarei de Dumnezeu – Maria.

Diviziunea aceasta nu s-a limitat doar la Constantinopol, ci s-a răspândit în întreg imperiul și a avut reper-cusiuni asupra fiecărei stări și clase sociale a ortodocșilor creștini, fiindcă Nestorie – cel închinător la om – și adepţii săi și-au scris erezia în cărţi și le-au semănat peste tot, chiar și în lăcașurile monahale din deșerturi. Omul acesta de trei ori blestemat, care și-a luat în râs mântuirea, i-a ademenit pe mulţi alţii, incluzând cler, monahi și mireni. Nestorie și-a continuat această crimă de sfâșiere a plinătăţii Bisericii, așa cum odată Arie a provocat confuzie în privinţa unităţii Bisericii. Nestorie a devenit promotorul a numeroase facţiuni.

Când a aflat de urmările îndepărtate ale ereziei, Sfântul Chiril s-a îngrijorat peste măsură. Ca rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu, având o minte împodobită cu înţelegere, s-a pregătit pentru luptă, întocmai ca atleţii înainte de a intra în arenă. El și-a asumat provocarea și a ţinut scutul ridicat pentru credinţă. Fără să primească vreo răsplată, Chiril a fost cu adevărat păstorul care s-a pregătit pe sine să alunge lupul cel gânditor (înţelegător) din mijlocul turmei sale cuvântătoare. Pentru Chiril, Fecioara Maria este podul între Dumnezeu și omenire. Ea este ghergheful prin care Duhul Sfânt a ţesut veșmântul nesfâșiat al unirii. Prin ea, Hristos, Care este și Dumnezeu, și Om, a intrat în lume fără a-i nimici fecioria.

După cum îi cerea datoria, el a trimis mai întâi o scrisoare lui Nestorie. Cuprindea sfatul înţelept, potrivit căruia el trebuia să se lepede de concepţiile sale eretice, pentru că, prin revenirea sa la credinţă, s-ar fi îndreptat toţi cei pe care i-a atras la necredinţă.

Necinstitul Nestorie a primit epistola patriarhală. El nu numai că nu a vrut să se corecteze, ci, nepă-sător faţă de mântuirea sa, s-a învârtoșat și mai mult; atât de nepăsător s-a arătat faţă de scrisoarea Sfântului, încât s-a ocupat cu și mai multă grijă de răspândirea ereziei sale cât mai departe. Mai mult, pe cei din ceata clericală sau monahală care nu erau de acord cu erezia sa îi tortura în diferite chipuri. În mândria și barbaria sa, el considera că tradiţia este un nimic. Îl considera eretic pe Sfântul Chiril și continua să semene în popor alte min-ciuni și calomnii.

Oponentul de frunte cel mai apropiat de eparhia lui Nestorie era Proclu, Episcopul Cizicului, care o cinstea pe Născătoarea de Dumnezeu. Dar un luptător mai aprig avea să răsară în persoana Patriarhului Chiril, care nu dorea să audă vreun cuvânt rostit în detrimentul Născătoarei de Dumnezeu.

Istoricul Sfântul Teofan Mărturisitorul spune: „Când Chiril a aflat de blasfemiile lui Nestorie, i-a scris învăţându-l și povăţuindu-l ca pe un frate, să se abţină de la părerile sale greșite și să se agaţe de dreapta credinţă. Dar Nestorie i-a răspuns într-un mod batjo-coritor și blasfemiator.

Atunci, Chiril i-a scris lui Celestin, Papa Romei, despre Nestorie și i-a făcut cunoscute afirmaţiile blasfemiatoare pe care i le scrisese Nestorie. Apoi, Ce-lestin i-a scris lui Nestorie, dându-i un termen limită de zece zile pentru a-și schimba părerile și pentru a se pocăi; dacă stăruia în erezia sa, el, ca preot, nu se va mai afla în comuniune cu ceilalţi. Asemenea lui Celestin, și Chiril i-a scris lui Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei, și lui Iuvenalie al Ierusalimului în privinţa lui Nestorie și a ereziei sale. Ioan i-a scris lui Nestorie, sfătuindu-l să-și abandoneze erezia, amintindu-i de afirmaţia Apostolului: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Gal. 4, 4).

Dându-și seama de încăpăţânarea lui Nestorie, Sfântul Chiril i-a scris o altă epis-tolă, una dură de data aceasta, dorind să-i ia în zeflemea erezia. El scria: „Logosul, unindu-se pe Sine Însuși, într-un mod personal mai presus de înţelegere și de cuvânt, cu trup însufleţit și cu suflet viu, a devenit om și a fost numit Fiul Omului, și aceasta nu pur și simplu ca o favoare sau voinţă, și din nou, nici printr-o simplă asumare de către sine a persoanei umane; căci în timp ce firile care au fost aduse împreună în această adevărată unitate sunt deosebite, pentru amândouă a fost un singur Hristos și Fiu. Aceasta nu înseamnă că deosebirea firilor a fost înlăturată de această unire, ci mai de-grabă dumnezeirea și firea umană, prin negrăita și negrăita lor conlucrare întru unire, se complinesc într-Unul Domn, Hristos și Fiu”.

Patriarhul a trimis scrisori clerului și curţii împărătești. Apoi a scris Papei Celestin I (422-432) și celorlalţi patriarhi despre cum Nestorie înfăţișa Logosul ca două fiinţe separate strâns legate împreună. Mai mult, el a trimis scrisori în diferite orașe și regiuni, s-a adresat episcopilor, guvernatorilor și con-ducătorilor. A scris pustnicilor și monahilor. După ce a alcătuit două tratate despre contro-versă, a trimis unul împăratului Teodosie și împărătesei Evdochia și un altul Pulcheriei, care manifesta un viu interes faţă de treburile Bisericii, și celorlalte surori ale împăratului.

Nu, cel de trei ori binecuvântat nu a fost nepăsător în privinţa datoriei sale de a scrie. În scrisorile sale, el demonstra din Sfânta Scriptură cât de stricăcioasă și vătămătoare de suflet era greșeala lui Nestorie. I-a îndemnat pe toţi să se păzească de această erezie ca de o otravă mortală. Chiril a înţeles autenticitatea trăirilor omenești ale lui Hristos. Deși Logosul şi-a asumat limitele condiţiei Sale umane, El a făcut aceasta ca pe un act de putere, care nu Îi nega dumnezeirea Sa nemărginită. Chiril folosește cuvântul „iconomic” (oikonomikos) când vorbește de viaţa/trăirea lui Hristos. Hristos face unele lucruri dum-nezeiește și altele omenește, dar niciodată intermitent. Picioarele Sale omenești au pășit pe apă. Lazăr a ascultat de omeneasca voce a lui Hristos. Unirea este precum cea dintre crin și parfumul său. „El, Care singur a fost mai vrednic decât toţi ceilalţi, şi-a pus viaţa Sa pentru noi toţi și, pentru scurtă vreme, după o anume iconomie, a îngăduit morţii să-I în-robească trupul.

Dar apoi, fiindcă El este Viaţa, a nimicit moartea, refuzând să pătimească ceva potrivnic firii Sale proprii, și a făcut aceasta pentru ca stricăciunea să fie slăbită în trupurile tuturor ca, și astfel, stăpânirea morţii să fie distrusă”. Chiar și în limitele Sale ome-nești, Logosul era recognoscibil ca Dumnezeu. „Când El vorbește despre Sine Însuși într-un fel adecvat lui Dumnezeu: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (In 14,9), ne lasă să întrevedem firea Sa dumnezeiască și de negrăit… Pe de altă parte, când, fără a dispreţui hotarele omenităţii, El le vorbește iudeilor: «Dar voi căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul Care v-am spus adevărul» (In 8,40), noi, cu toate acestea, Îl recunoaștem pe El ca Dum-nezeu Logosul, în pofida hotarelor omenităţii Sale.

Pentru că este necesar să credem că El, Care este Dumnezeu prin fire, S-a întrupat sau a devenit om însufleţit de un suflet raţional… ” Logosul dorește să transfigureze și să ridice firea umană dincolo de stricăciunea în care a fost aruncată. „Atunci când El a devenit asemenea nouă, deși a rămas ceea ce era și înainte, El nu a osândit condiţia noastră. Nu. De dragul iconomiei, El a primit, îm-preună cu limitările omenescului, toate aceste lucruri care ţin de condiţia umană. şi nu a considerat aceasta ca pe ceva nevrednic de slava sau de firea Sa; căci, chiar și așa, El este Dumnezeu și Domn a toate.” În alt loc el scrie: „El a primit ca povara noastră să fie a Lui și noi vedem în Hristos paradoxul ciudat și neîntâlnit al Stăpânului în chip de rob, al sla-vei dumnezeiești în nimicnicia omenească. Ceea ce era sub jug, în sensul de limitări ale omenescului, a fost încoronat cu cinste împărătească, și ceea ce era umil a fost înălţat la cea mai mare cinste. şi totuși, Cel Unul născut nu a devenit om doar pentru a rămâne în li-mitele golirii (kenosis). Adevărul e că Cel care era Dumnezeu prin fire a trebuit să-şi asume tot ceea ce a luat cu El prin actul golirii de Sine. În acest mod El a înnobilat firea omului în Sine Însuși, făcând-o părtașă la cinstea Sa dumnezeiască”.

Nestorie a fost declarat eretic de două sinoade: unul ţinut la Roma, iar altul la Alexandria în 430. Papa Celestin i-a cerut lui Nestorie să semneze o retractare scrisă sau să se aștepte la depunere. Patriarhul Ioan al Antiohiei s-a oferit să mijlocească, dar el îl simpatiza pe Nestorie. El l-a încurajat pe Teodoret al Cirului să scrie împotriva lui Chiril.

Între timp, Sfântul Chiril a redactat cele Douăsprezece anatematisme (Douăsprezece capitole) împotriva învăţăturii eretice a Patriarhului Nestorie. Nestorie le-a tratat cu dispreţ și s-a opus lui Chiril răspunzându-i cu douăsprezece contraanatematisme, ţintind să lovească Ortodoxia cea adevărată. Erezia lui Nestorie se răspândea în fiecare zi tot mai mult și situaţia se agrava. Certuri aspre au făcut ca schisma în Biserică să se lărgească și mulţi episcopi au fost seduși și nimiciţi de stricăciunea ereziei.

Într-un sfârșit, împăratul Teodosie cel Tânăr a pus lucrurile la punct. El a decis să pună capăt scandalurilor din Biserica lui Hristos. Venise timpul ca grâul credinţei să fie des-părţit de neghina greșelii lui Nestorie. Astfel, el a convocat un Sinod Ecumenic la Efes. Data a fost fixată pentru praznicul Cincizecimii din 431. Întâlnirea a fost rezervată doar mitro-poliţilor celor mai importante scaune.

Sfântul Teofan afirmă: „Nestorie, înţelegând că patriarhii nu vor trece peste aceasta în tăcere, de vreme ce Bisericile erau atât de tulburate, l-a convins pe împărat să trimită o scri-soare lui Chiril în care îl certa cu severitate. Deși Nestorie credea că prin aceasta îl va lovi pe Chiril, de fapt, el l-a stârnit mai mult. Uimit, Chiril i-a scris împăratului și surorilor aces-tuia despre credinţa adevărată și despre erezia lui Nestorie. Concomitent, a cerut să se ţină un sinod ecumenic pentru examinarea canonică a problemei lui Nestorie.

Prin urmare, Împăratul Teodosie a scris tuturor episcopilor de sub jurisdicţia sa să se prezinte la Efes, fără întârziere, după Paște, afirmând că cel care nu se va înfăţișa la sinodul de la Efes în sfânta zi a Cincizecimii nu va avea nici o scuză în faţa lui Dumnezeu sau a noastră. Celestin al Romei i-a cerut lui Chiril al Alexandriei să-i ţină locul în sinod, pentru că nu se putea prezenta din cauza dificilei călătorii pe mare din acea vreme”.

Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic

La Sinodul al III-lea Ecumenic, Nestorie a sosit cu șaisprezece episcopi și o escortă bineînarmată. Majoritatea episcopilor însă, împreună cu efesenii și cea mai mare parte a Con-stantinopolului, erau împotriva lui. Împăratul nu a putut participa, așa că l-a trimis pe co-mandantul trupelor de gardă, contele Candidian. Sfântul Chiril, podoaba cea mai strălucitoare a sinodului, s-a înfăţișat însoţit de cincizeci de episcopi, cu un grup de clerici de rang mai mic, împreună cu monahi, servitori, marinari, toţi sub stindardul Maicii Domnului și al Evan-ghelistului Marcu.

A participat și Arhiepiscopul Memnon al Efesului, însoţit de patru-zeci de episcopi sufragani și doisprezece episcopi din Pamfilia. Poporul din Asia Mică era în asentiment cu Patriarhul Chiril și Arhiepiscopul Memnon. Patriarhul Iuvenalie al Ie-rusalimului a sosit împreună cu cincisprezece episcopi, care s-au alăturat pe loc facţiunii lui Chiril. Patriarhul Ioan și patruzeci de episcopi sirieni au fost reţinuţi de inundaţii, foamete și de revoltele iscate de această problemă. Din cauza bolii și a neputinţei, Papa Celestin nu a putut fi prezent în persoană; i-a scris Patriarhului Chiril să-l reprezinte la întâlnirea sino-dală.

De asemenea, a mai fost reprezentat de doi episcopi și un preot, care erau de partea lui Chiril: deși ei nu s-au amestecat în dezbatere, totuși au încercat să judece între partidele care se confruntau. Așadar, păstrându-și importanţa rangului, Sfântul Chiril a deţinut locul de frunte la întâlnirea sinodală atât ca Patriarh al Alexandriei, cât și ca reprezentant al Papei. Al doilea după el venea Patriarhul Iuvenalie, iar al treilea era Memnon al Efesului.

Sfântul Teofan, în Cronografia sa, ne informează: „Ioan al Antiohiei și episcopii răsă-riteni nu au luat în seamă limita de timp stabilită. Într-a șaisprezecea zi de la termen, când Ioan încă nu venise, a sosit Nestorie. În ziua de 20 iunie, a fost convocat sinodul cu Nes-torie, Chiril și prezidat de Iuvenal.

Chiril reprezenta și pe Papa Celestin. În timp ce discutau despre Dumnezeu, Nestorie a zis cu mare îndrăzneală: Eu nu L-aș numi dumnezeiesc pe Cel care poate fi în vârstă de doi sau trei ani. şi din acest motiv sunt nevinovat de sângele vostru. Din acest moment nu mă mai întorc la voi. Spunând aceasta, el a plecat însoţit de șase episcopi care îi urmau doctrina”.

Nestorie căuta să amâne deschiderea dezbaterilor, fiindcă aștepta contingentul sirian care simpatiza cu el. Sfântul Chiril a acţionat rapid și, sprijinit fiind de episcopul Memnon, a anunţat că va deschide ședinţa sinodală pe 21 iunie, în faţa a două sute de episcopi. Nestorie și Candidian au protestat și au sesizat fericiţi posibilitatea de a pleca. Dar luni, pe 22 iunie, sinodul a fost inaugurat în biserica Sfintei Fecioare Maria. Nestorie a fost rugat pentru a doua și a treia oară să participe, dar a refuzat. Discuţiile au debutat fără el.

Socrate scrie: „Partizanii lui Chiril, așadar, au început examinarea discur-surilor publice ale lui Nestorie pe care le rostise despre subiectul în cauză. După ce au de-cis, în urma unei repetate examinări, că documentele conţin blasfemii clare la adresa Fiului lui Dumnezeu, ei l-au depus pe Nestorie”. Astfel, deţinând rolul principal, Sfântul Chiril, împreună cu ceilalţi părinţi, l-au condamnat și l-au depus pe Nestorie în absenţa episcopilor sirieni. Depunerea lui a fost afișată pe clădirile publice și proclamată de crainici. Efesenii au fost încântaţi de hotărâre și au sărbătorit. Ei nu mai strigau ca în vechime: „Mare este Artemisa efesenilor!” (Fapte 19,28), ci: „Mare este Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu!”.

Sfântul Teofan vorbește, de asemenea, despre aceste proceduri, afirmând că, după ce Nestorie a părăsit sinodul, „Partida lui Chiril s-a întrunit în ziua următoare și a trimis trei episcopi să-l cheme pe Nestorie, dar acesta a refuzat. De asemenea, când a fost chemat pentru a treia și a patra oară, el nu numai că nu a venit, ci a și poruncit ca emisarii să fie insul-taţi și batjocoriţi. Apoi, Sfântul și Ecumenicul Sinod, primind emisarii, adică episcopii care fuseseră batjocoriţi, a hotărât împotriva lui ca să fie deposedat de toată cinstea preoţească. S-a dispus ca această depunere să-i fie anunţată personal”.

O sută nouăzeci și șapte de episcopi au semnat documentul, declarându-l pe Nestorie „exclus de la cinstea episcopiei și a oricărei slujiri preoţești”. Nestorie a fost ferm înștiinţat: „Către Nestorie, noul Iuda: Află că din cauza învăţăturilor tale lipsite de evlavie și din cauza neascultării tale faţă de canoane, în ziua de 22 a lunii iunie, în conformitate cu legile Bisericii, tu ai fost depus de sfântul sinod și nu mai deţii nici un rang în Biserică”.

Câteva zile mai târziu, a sosit Patriarhul Ioan al Antiohiei cu episcopii sirieni. După cea fost informaţi despre cele petrecute, el l-a dezaprobat pe Chiril fiindcă s-a grăbit cu de-punerea lui Nestorie. Indignaţi și răniţi de propria erezie, Ioan și cei din partida lui și-au convocat propriul sinod în hanul la care trăseseră. Patruzeci și trei dintre ei au semnat un act prin care îi excomunicau pe Chiril, Memnon și pe adepţii acestora.

Sfântul Teofan adaugă: „La trei zile după depunerea lui Nestorie, Ioan, Episcopul Antiohiei, a sosit însoţit de două-zeci și șase de episcopi care, aflând de depunerea lui Nestorie, s-au separat de sfântul sinod. Ei s-au întrunit împreună cu Nestorie. Ei chiar i-au depus, așa cum credeau, atât pe Chiril, cât și pe Memnon al Efesului. Într-adevăr, Teodoret, tunând împotriva lui Chiril, fiindcă in-terpretase greșit cele Douăsprezece capitole, a vărsat otrava lui Nestorie.

Dar sfinţitul Chiril a stat curajos și a apărat aceleași Douăsprezece capitole, interpretându-le și dezvăluind comoara doctrinei Bisericii aflată în ele, făcând clare tuturor intenţiile sale cucernice. Atunci când Ioan al Antiohiei a fost chemat de sfântul sinod pentru a treia și a patra oară, iar el a refuzat, a primit verdictul potrivit căruia el și susţinătorii săi erau îndepărtaţi de la comuniunea bisericească, până când aveau să se pocăiască și să-și recunoască greșeala. Sfântul sinod a mai decis ca acele hotărâri ilegale și necanonice adoptate de răsăriteni prin care insultau pe prea- sfinţiţii conducători ai Bisericii, Chiril și Memnon, să fie lipsite de orice validitate”.

Socrate afirmă: „Atunci când lucrurile au ajuns în această confuzie, Nestorie a văzut că cearta care s-a iscat ducea la nimicirea comuniunii și în mare amar a numit-o pe Maria «Theotokos» și a strigat: «Dacă doriţi, puteţi să o numiţi Theotokos pe Maria, și astfel să se încheie orice ceartă». Dar deși el a făcut această retractare, ea nu a fost luată în seamă, căci depunerea sa nu a fost ridicată și a fost exilat în Oasis, unde a și rămas. Acesta a fost sfârșitul sinodului efesan. Aceste lucruri s-au săvârșit pe 28 iunie, sub consulatul lui Bassus și Antiochus”.

Ioan și Nestorie, așadar, au avut îndrăzneala arogantă de a trimite actele lor împăratului de la Constantinopol. Pe 29 iunie a sosit răvașul împărătesc. Nu numai că anula sinodul lui Chiril, dar interzicea și plecarea vreunui episcop. Era totodată trimis un înalt funcţionar imperial pentru a pune lucrurile în ordine.

O a doua ședinţă a fost stabilită pentru 10 iulie, la reședinţa episcopală a lui Memnon.La a cincea și a șasea ședinţă, prezidate de Chiril și legaţii papali, lucrările sinodului lui Ioan al Antiohiei nu au fost luate în consideraţie. Clerul care ţinea cu Nestorie, public sau în taină, a fost depus.

Cei depuși de Nestorie și aderenţii lor reveneau în funcţii. La înce-putul lui august a sosit trimisul imperial. Implicându-se fără informare în problemă, el nu a făcut nici o diferenţă între sinoadele lui Chiril și cele ale lui Ioan, ci și-a îndeplinit mi-siunea greșit. I-a pus în arest la domiciliu pe Chiril, Memnon și Ioan, până ce avea să pri-mească actul imperial de validare a deciziilor lor. Nestorie l-a trimis pe contele Irineu ca să-l sprijine în faţa împăratului.

Totodată, medicul patriarhului i-a încărcat cu daruri bo-gate pe cei din anturajul împăratului. Între timp, un grup de monahi – printre care chiar și ava Dalmatie, retras în pustie de patruzeci și opt de ani, – s-a ridicat în apărarea lui Chiril, cerând o întrevedere cu Teodosie. Le-a fost îngăduită intrarea, iar Teodosie a ascultat cu-vintele lor. După ce părinţii monahi i-au solicitat bunăvoinţa, împăratul i-a lăsat să plece, cerându-le sfintele lor rugăciuni. Însă în oraș au izbucnit numeroase revolte și mulţi oa-meni au fost răniţi.

Delegatul imperial, Paladie, a notat evenimentele și a trimis raportul său cancelariei imperiale. Împăratul Teodosie a studiat raportul și a luat decizia surprinzătoare de a suspenda deciziile ambelor partide! El a poruncit ca Nestorie să rămână depus, dar Chiril și Memnon la fel. A ordonat ca episcopii să plece din Efes, dorind probabil să ţină o mică anchetă ju-diciară în Constantinopol.

Împăratul l-a trimis pe contele Ioan. Episcopii au fost extrem de intimidaţi de Ioan, mai ales prin arestarea lui Nestorie, Chiril și Memnon, dar au refuzat să abandoneze lucrările în mâinile unui sinod bisericesc atât de supus controlului imperial. Ioan al Antiohiei s-a conformat deciziei imperiale, spre dezgustul mai multora din contin-gentul său. Dar cei două sute de episcopi care făceau parte din tabăra lui Chiril au refuzat să-și părăsească stăpânul. Au insistat ca el să fie eliberat, cerând ca hotărârea lor sinodală să fie recunoscută drept singura decizie legitimă și canonică.

Atunci când contele Ioan s-a înapoiat la Constantinopol, iar veștile anunţau că Nes-torie a fost depus, a izbucnit o veselie generală. Însă, în momentul în care crainicii im-periali au adăugat și faptul că Chiril și Memnon fuseseră arestaţi, iar sinodul desfiinţat, în capitală a izbucnit revolta. Chiar și împăratul a fost uimit de popularitatea și sprijinul de care se bucura Chiril.

Sfântul Chiril a fost ţinut în arest într-o casă la Efes. Audierea a durat mai multe săp-tămâni. Cu trecerea timpului, Teodosie era din ce în ce mai favorabil poziţiei adoptate de Chiril. Mai mult, aproape două sute de episcopi erau în așteptare la Efes. În acea vară, ei au locuit în condiţii precare până ce a fost eliberat Chiril. Teodosie a fost impresionat de fidelitatea lor.

Urmările sinodului efesan

Împăratul a convocat o întrunire la care au participat câte opt delegaţi din fiecare fac-ţiune. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, spune: „După ce toate chestiunile aflate în dezba-tere au fost cuprinse într-un memorandum înaintat împăratului Teodosie, au fost chemaţi la Constantinopol episcopi din ambele partide. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au fost victo-rioși episcopii de la acel sfânt sinod. Confirmându-se depunerea lui Nestorie, a fost numit ca Episcop al Constantinopolului Maximian, un prezbiter din aceeași biserică”.

Chestiunea numirii Sfintei Fecioare „Theotokos” fusese lămurită chiar înainte de în-tâlnirea convocată de împărat. Nestorie a acceptat termenul cu rezervă, deși avea să-i înșele mai târziu. Pe moment, el fu întâmpinat cu o oarecare bunăvoinţă, deși nu pe deplin ab-solvit de greșeală. Avându-se în vedere declaraţia lui, a fost exilat într-o mănăstire dincolo de porţile Antiohiei, dar nu s-a străduit să merite această păsuială. În 435 a fost decretată exilarea sa în Petra, Arabia, dar a fost dus în Egipt.

Niște barbari libieni au asaltat locul său de reședinţă și l-au luat cu ei. A fost eliberat și a ajuns în Tebaida. Prefectul din acele părţi nu l-a privit cu bunăvoinţă și a refuzat să-i acorde protecţie. A fost târât din loc în loc, slăbit de vârstă, boală și greutăţi. A murit în Tebaida de Sus unde, conform scrierilor lui Evagrie (346-399), în mormântul său, i-a fost găsită limba în stare de putreziciune și mâncată de viermi. Conform altora (Kedrynon și Nichifor), întregul său corp a putrezit de viu, cu răni urât mirositoare. Ar trebui menţionat că moartea sa a semănat foarte mult cu cea a lui Arie.

Până la sfârșit purtarea i-a fost vulgară și dusă la extrem. Când Nestorie s-a dus la toaletă, buzele sale au început să-L batjocorească pe Hristos și pe Născătoarea de Dumnezeu. Un înger al lui Dumnezeu l-a lovit, iar el și-a vărsat intestinele chiar în locul necurăţiei lui. Astfel, după cum citim în istorisirile Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului (cca 634 – cca 733), acel om a sfârșit groaznic drept pedeapsă pentru încăpăţânarea sa. Teodosie s-a întors împotriva lui Nestorie și a poruncit arderea tuturor scrierilor acestuia. Discipolii lui Nestorie, care sorbeau din apa necucerniciei sale, au fost numiţi după Simon Magul și stigmatizaţi cu numele de simonieni.

Să ne întoarcem la evenimentele din jurul întâlnirii dintre împărat și episcopii din ambele partide. Între timp, Chiril și Memnon se aflau încă în arest la domiciliu. În faţa împăratului, răscolindu-și scrierile lor, ereticii l-au acuzat pe Chiril că L-a înzestrat pe Hristos cu o umanitate exagerată. Atât de puternice au fost manevrele și înșelăciunea lor, încât împăratul și-a schimbat atitudinea în mânie împotriva Sfântului.

Împreună cu Epis-copul Memnon, Sfântul a fost întemniţat și pus în lanţuri la Efes. Unindu-se în duh, sfinţii bărbaţi nu au dat înapoi, nici nu au șovăit în credinţă. Ei au sorbit paharul amar al suferinţei și greutăţilor în timpul întemniţării lor, dar aceasta nu le-a fost spre rușine. Chiril a reușit să se întoarcă în Alexandria în toamna lui 431.

După aceasta, împăratul a făcut o investigaţie detaliată. Au fost dezvăluite acuzaţiile false, interpretările eronate și înșelăciunea ereticilor. Drept rezultat, împăratul nu a privit în urmă la deciziile sale cu satisfacţie, în special în privinţa relelor tratamente aplicate ierarhilor.

Prin urmare, fiindcă Sfântul era nevinovat, Teodosie i-a umilit pe eretici și i-a expulzat. A făcut dreptate prin reinstalarea lui Chiril și a aderenţilor acestuia, sprijinindu-i în episcopiile lor. A preamărit în elogii smerenia și răbdarea Sfântului; și nici una dintre laude nu era exagerată.

Papa Romei a fost informat despre deciziile sinodului chirilian. Împăratul i-a repus pe Memnon și pe Chiril în scaunele lor. Patriarhul Maximian nu a trăit mult. În locul său a fost instalat Proclu (cca 434-446), un apărător al Născătoarei de Dumnezeu (Theotokos). Dar controversa stăruia încă. De fapt, deplina recunoaștere a strădaniilor lui Chiril de la Si-nodul al III-lea Ecumenic de la Efes nu s-a produs până la Sinodul de la Calcedon, în 451, care a reconfirmat Crezul de la Niceea și a doua epistolă către Nestorie a Sfântului Chiril.

Distincţie pentru Sfântul Chiril

O astfel de necinste și pedeapsă a luat ereticul Nestorie, cel întocmai la gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a primit  mare cinste la al III-lea Sfânt Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care l-a compus pentru Sfântul Chiril și care se găsește în cărţile cele scrise cu mâna lui, Părinţii celui de-al III-lea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească „judecător al lumii” și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subţire ca un mandelion.

Iar numele de „judecător al lumii” arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind prin dreapta credinţă toată lumea, care era în acel timp împărţită de eresul lui Nes-torie. Giulgiul cel subţire arată subtilitatea minţii și a cugetărilor Sfântului cu care a întărit și a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta se arată împreună și o faţă a lui Hristos, și două firi ale Lui.

De asemenea, a fost numit și Papă, lucru care a in-trat în tradiţia succesorilor săi. Totodată, au adoptat obiceiul purtării a două mitre, deși nu erau două mitre distincte: era una singură, împodobită cu două vârfuri. De asemenea, i-au dăruit două epitrahile, deși nu separate, ci precum unul singur: unite la mijloc și separate jos, dând impresia că ar fi două.

Dorim să atragem atenţia că, până să adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credinţă, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală. Fiindcă a fost foarte mult nedreptăţit şi prigonit de ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutaţi de dregătorii lumești, au făcut propriul sinod și au propovăduit minciuna că dumnezeiescul Chiril este eretic și de un gând cu Apolinarie cel Tânăr, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Acest eretic I-a atribuit lui Hristos un trup uman și un suflet uman, dar nu și o minte raţională, așezând în locul acesteia Logosul dumnezeiesc.

În locul unei înţelegeri corecte a Dumnezeului-Om, dumnezeul lui Apolinarie a purtat trup, iar dumnezeul lui Nestorie era un om care L-a purtat pe Dumnezeu. Uma-nitatea lui Hristos mutilată de Apolinarie implica doar o mântuire parţială. El nu a putut înţelege că, pentru a fi un Mântuitor absolut, era necesar ca Hristos să fie nu doar un Dumnezeu deplin, ci și Om deplin. Această erezie a fost combătută de Sfinţii Atanasie, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare și Epifanie.

Apropierea dintre Alexandria şi Antiohia

Patriarhul Ioan al Antiohiei, atunci când a revenit în episcopia sa, adunându-se cu mai mulţi episcopi, l-a depus pe Chiril care revenise, la rândul lui, pe tronul patriarhal. După afișarea acestei ostilităţi, ce pași trebuiau făcuţi pentru împăcare? Fiindcă, după numirea lui Maximian pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, sirienii încă îl mai considerau pe Nestorie ca fiind pe nedrept condamnat.

Ei negau legitimitatea noului Arhiepiscop Maximian. Așadar, Roma, Alexandria și Constantinopolul nu se aflau în comuniune cu Biserica siriană. În ianuarie 432, împăratul Teodosie a iniţiat reconcilierea dintre Chiril și Ioan al Antiohiei.

Procesul a durat doi ani. În 433, apropierea dintre cei doi a fost împlinită prin schimbul de declaraţii de credinţă dintre Alexandria și Antiohia (Symbolum Ephesinum, cunoscut mai târziu drept „Formula de reunire”). Chiril a dat înapoi în ceea ce privește vocabularul, dar nu a făcut nici un pas înapoi în privinţa principiilor. Extremiștii sirieni și cei alexandrini au mers pe propriul lor drum, precum așa-zisa Biserică nestoriană (asiriană) și, respectiv, monofiziţii.

Sfântul Teofan descrie, de asemenea, ce s-a întâmplat după ce episcopii s-au înfăţișat împăratului, la Constantinopol: „Răsăritenii l-au luat pe Nestorie cu ei în răsărit. În al pa-trulea an de la depunerea lui Nestorie, Episcopul Ioan al Antiohiei, cuprins de frica de Dum-nezeu și văzând că mulţi erau rătăciţi de Nestorie, a scris împăratului, cerându-i să-l alunge din părţile răsăritene pe Nestorie.

Împăratul l-a surghiunit pe Nestorie la Oasis și a trimis instrucţiuni lui Chiril și Ioan, spunându-le să se unească fără amânare, pentru a elibera bisericile de orice dispută. Ioan s-a supus decretului și i-a scris lui Chiril o declaraţie de credinţă, acceptând mărturisirea Părinţilor de la Niceea și pe cea din 150 de la Constantinopol și acţiunile întreprinse la Efes”. Sfântul Chiril s-a arătat încântat de acest demers și a trimis o scrisoare lui Ioan și episcopilor răsăriteni, care începea astfel: „Să se facă voia Cerului, iar pământul să se bucure!”. În această scrisoare către Episcopul Ioan, Sfântul Chiril scria:

„Toată lupta noastră pentru credinţă a avut ca temei faptul că Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu. Însă, dacă noi spunem că Sfântul Trup al lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor, este din cer și nu de pe pământ, atunci cum ar mai putea fi considerată ca Maica lui Dumnezeu? Pe cine altul a purtat, dacă nu L-a născut după trup pe Emanuel?

Fericitul Prooroc Isaia nu a minţit când a spus: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel (Is. 7,14), care înseamnă Dumnezeu este cu noi. Ceea ce Sfântul Gabriel a zis Fecioarei, este, de asemenea, cu totul adevărat: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. şi iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema nu-mele Lui Iisus (Lc. 1,30-31)… căci El va mântui poporul Său de păcatele lor (Mt. 1,21).

Astfel că, atunci când spunem că Domnul nostru Iisus Hristos este din cerul cel de sus,noi nu spunem că Sfântul Său Trup a fost adus de sus, din cer. Nu, noi îl urmăm pe dum-nezeiescul Pavel, care a zis atât de limpede: «Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer» (I Cor. 15,47), și noi, de asemenea, ne amintim de Mân-tuitorul Însuși, Care a spus: «şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In 3,13), deși El a fost născut după trup din Sfânta Fecioară, așa cum am spus mai înainte.

Dumnezeu-Logosul S-a coborât de sus, din cer, «ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând» (Fil. 2,7), și a fost numit Fiul Omului, în timp ce a rămas ceea ce El era, adică Dumnezeu – pentru că El este fără de schimbare și nestri-căcios prin fire, și din această cauză El a zis că «S-a coborât din cer», și s-a înţeles acum că este una cu trupul Său și este numit «omul din cer». Același om este desăvârșit în dum-nezeire și perfect în umanitate, și noi Îl înţelegem a fi un prosopon, pentru că există «un singur Domn Iisus Hristos» (I Cor. 8,6), deși noi suntem conștienţi de diferenţa dintre firile din care s-a format negrăita unire.

Acelora care spun că a existat un amestec, sau o confuzie, sau o îmbinare între Dum-nezeu-Logosul și trup, să le fie oprite gurile de dumnezeiasca cugetare, pentru că asemenea oameni sunt cei care răspândesc astfel de calomnii despre mine, cum că eu aș fi spus aceasta. Dar departe de mine a gândi așa ceva, fiindcă eu consider că cel care ar gândi astfel, cum că există vreo umbră de schimbare în dumnezeiasca fire a Logosului, trebuie să fie com-plet nebun. Căci El rămâne ceea ce este și nu se schimbă și nici nu suferă alterarea. Mai mult, cu toţii mărturisim că dumnezeiescul Logos este nestricăcios, chiar dacă, în a Sa prea-înţeleaptă iconomie a tainei, El este văzut cum Își atribuie suferinţele ce vin odată cu trupul. Preaînţeleptul Petru spune: «fiindcă Hristos a pătimit cu trupul» (I Pt. 4, 1), și nu în firea dumnezeirii Sale de necuprins. El poartă suferinţele propriului trup printr-o iconomică asumare de Sine, așa cum am spus, pentru ca noi să credem că El este Mântuitorul tuturor, lucru care a fost prezis de vocea profetului care grăiește în locul Lui: «Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri, și faţa Mea nu am ferit-o de rușinea scuipărilor» (Is. 50,6).

Să fie Sfinţia Voastră încredinţată că noi urmăm părerile alor noștri Sfinţi Părinţi, în special pe cea a fericitului și renumitului Părinte Atanasie. Noi refuzăm să fim diferiţi faţă de ei în vreun lucru; să nu se îndoiască nimeni de aceasta. Aș fi redat multe paragrafe din Părinţi care confirmă cuvintele mele cu ale lor, dacă nu m-aș fi temut că scrisoarea ar fi putut deveni obositoare din cauza lungimii. Noi nu vom îngădui ca credinţa, sau mai degrabă Simbolul de Credinţă (Crezul niceean), care a fost formulat de Sfinţii noștri Părinţi, care s-au adunat mai înainte la Niceea, să fie modificat de cineva.

Nu ne vom permite nouă înșine și nimănui altcuiva a schimba un singur cuvânt din ceea ce s-a scris aici, sau de a păși peste vreo singură silabă; căci noi ne amintim de cel care a zis: «Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţi tăi» (Pilde 22,28). Căci cine altul a vorbit prin ei decât numai Duhul lui Dumnezeu Tatăl, Care purcede din El și totuși nu este străin Fiului în ceea ce privește firea? Cuvintele sfinţilor tâlcuitori ne confirmă acest punct de vedere, căci… dumnezeiescul Pavel scrie: «Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui» (Rom. 8,8-9).”

Ceea ce Sfântul Chiril a prezentat mai sus se află în deplin acord cu formula de mai târziu de la Calcedon. Apoi, odată ce Chiril și Ioan au căzut de acord în privinţa acele-iași mărturisiri, Bisericile lor au fost din nou unite în pace și armonie.

Răspunsul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu la erezia nestoriană

Pentru ca cititorii noștri să înţeleagă cât de respingătoare a fost erezia nestoriană pen-tru Născătoarea de Dumnezeu, vom aminti în cele ce urmează o povestire edificatoare în acest sens, povestită de Părinţii Ioan și Sofronie, în Pășunea duhovnicească: „Am mers la ava Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, și ne-a spus nouă acestea: într-una din zile am văzut în somn pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu faţa luminată și strălucitoare, îmbrăcată cu un veșmânt roșu, și împreună cu dânsa doi bărbaţi cu sfinţita cuviinţă, care stăteau în afara chiliei mele. Iar eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și că cei doi bărbaţi împreună cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfân-tul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu.

De aceea, am ieșit din chilia mea și, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Iar Născătoarea de Dumnezeu nu a voit nicidecum și fiindcă eu am rugat-o cu stăruinţă, zicând: «Să nu se întoarcă robul tău rușinat și defăimat de la tine», și alte asemenea; ea, căutând spre mine, mi-a spus: «Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmașul meu într-însa?». Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deșteptându-mă, am început să plâng și să mă mâhnesc pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci nefiind altcineva în chilia mea afară de mine singur, mă gândeam ca nu cumva să fi greșit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu și de aceea să se fi întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greșit întru ceva.

Deci, aflându-mă întru nedumerire și mâhnire, am luat o carte ca să citesc și să mă mai mângâi în supărarea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. şi ci-tind în ea, am aflat la sfârșitul cărţii a doua cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmașul Născătoarei de Dumnezeu pe care îl aveam în chilia mea. şi îndată am dat cartea înapoi aceluia care mi-o dăduse, zicându-i: «Ia-ţi car-tea, frate, că din ea mai mult m-am păgubit decât m-am folosit». Iar acela, întrebându-mă și aflând pricina acelei pagube – fiindcă i-am povestit vedenia –, s-a umplut de râvna dum-nezeiască și îndată a tăiat din carte acele două cuvinte hulitoare și le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmașul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu”.

Sfârşitul unui război între fraţi

Să ne întoarcem acum la viaţa Sfântului Chiril. Există o chestiune în privinţa căreia noi nu vom păstra tăcerea. Sfântul Chiril, cel atât de desăvârșit prieten al lui Hristos și atât de mare întru sfinţenie, avea încă și o oarecare prihană într-însul, nu din răutate și cunoștinţă, ci din oarecare prindere în minte și din necunoștinţa adevărului. Pentru că numai unul Dumnezeu este fără de păcat și singur este cu totul neprins de orice patimă. Aceasta nu s-a întâmplat din răutate sau cu bună știinţă, ci dintr-o părere preconcepută și necunoaștere a adevărului. Deși era sfânt, el, ca bărbat, putea fi supus patimii și neputinţei omenești, deși acestea erau mici într-însul. Însă și-a îndreptat greșeala într-un chip minunat. Ascultaţi: așa cum am spus mai înainte, marele Chiril era nepot al Patriarhului Teofil, vrăj-mașul Sfântului Ioan Gură de Aur. Chiril credea ca fiind adevărate acuzaţiile pe care le gră-iau dușmanii Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar el făcea aceasta nu din răutate, ci din necunoaștere, precum este scris: „Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul” (Pilde 14, 15). Din aceste motive, avea dumnezeiescul Chiril suspiciuni în privinţa preasfinţitului și dumnezeiescului Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, păstrându-le nu numai în timpul vieţii acestuia, ci și după ce s-a săvârșit. Nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnice împreună cu ale celorlalţi binecredincioși patriarhi, precum era obiceiul. În 405, Aticos, succesorul lui Arsachie ca Patriarh al Constantinopolului, a scris către dum-nezeiescul Chiril, arătând că și el a fost unul din vrăjmașii Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar, dându-și seama, ulterior,  de nevinovăţia și curăţia acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greșeala sa de mai înainte și a numărat și a pomenit numele Sfântului Ioan Gură de Aur împreună cu ale celorlalţi sfinţi. Aticos l-a rugat și l-a sfătuit frăţește pe Sfântul Chiril, să facă și el la fel. L-a îndemnat pe Chiril: „Scrie numele Sfântului Ioan Gură de Aur în pomelnice și pomenește-l”. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, fiindcă nu dorea să-și acuze unchiul, care prezidase Sinodul de la Stejar, de lângă Calcedon și care l-a condamnat pe Sfântul Ioan Gură de Aur în 403, pe baza a douăzeci și nouă de capete de acuzare, cele mai grave fiind acuzaţiile de origenism și comentariile necuvenite făcute la adresa împărătesei.

Patriarhul Aticos nu a fost singurul care l-a sfătuit pe Chiril în această privinţă; i s-a adăugat și o rudă: sfinţitul părinte Isidor Pelusiotul. El l-a sfătuit cu multă îndrăzneală și sinceritate, spunând că mânia împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur, mânie care nu se veștejise, era nu doar nedreaptă, ci și lipsită de orice raţiune. Isidor l-a mustrat pe Chril spunându-i că nu se cuvine să judece pe cineva din oameni mai înainte de a fi cercetat pricina și greșeala omului cu de-amănuntul. „Căci și Domnul Dumnezeu, cu toate că știe toate mai înainte de a se face și vede mai înainte cele ce au să fie, ca și cum ar fi de faţă, a spus: «Strigarea Sodomei și a Gomorei s-a înmulţit către Mine și păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârșesc după strigarea lor, care vine către Mine; iar de nu, să știu» (Fc. 18,20-21). Sfântul Isidor a citat aceste paragrafe Sfântului Chiril, spunând că aceasta a făcut-o Domnul, ca să ne dea pildă, să nu credem imediat cuvintele acuzatorilor, ci noi înșine să cercetăm pentru a ne confirma dacă ele sunt ade-vărate. Isidor i-a mai spus lui Chiril: „Deci și tu trebuie să socotești mai întâi și apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie. Ar trebui să știi că mulţi din cei ce au fost împreună cu tine la Sinodul din Efes te acuză pe faţă cum că te mânii cu nedrep-tate asupra nevinovatului Ioan. Motivul pentru aceasta este faptul că tu ești nepot al lui Teofil și urmezi în grabă în toate aceluia. De vreme ce Ioan a dovedit nebunia lui Teofil, izgonindu-l acesta din scaun pe Ioan cel fără de greșeală, sfânt și iubit al lui Dumnezeu. Cu toate că acum el este mort, așa faci și tu, discreditând slava celui persecutat”.

Sfântul Isidor a scris altă epistolă, către Sfântul Chiril, spunând: „Mă înfricoșează pil-dele care se află în dumnezeiasca Scriptură și mă silesc să ţi le scriu. Dacă eu îţi sunt pă-rinte –precum mă numești, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, fiindcă nu a pedepsit precum se cădea pe fiii săi, care au păcătuit. Din nou, dacă eu sunt fiul tău, precum o știu eu însumi, mă înfricoșez de pedeapsa pe care a primit-o Io-natan, fiul lui Saul; căci, putând să oprească pe tatăl lui să nu caute un vrăjitor necro-mant, nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu eu osândit, iţi zic ţie acelea care sunt spre folosul tău. Ascultă-mă, ca să nu fii osândit de Dreptul Judecător, Cel care nu caută la faţă. Alungă mânia pe care o ai asupra celui adormit și să nu tulburi Biserica celor vii, devenind o pricină de ceartă”.

Într-un alt loc al epistolei sale zice: „Mă întrebi pentru ce și cum a fost exilat Ioan. Eu nu voiesc să-ţi răspund cu de-amănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc și fac reproșuri altora. Aceasta îţi zic numai: că mulţi nelegiuiţi și-au aruncat relele seminţe cu nedreptate asupra  acelui drept. şi, în puţine cuvinte, îţi arăt starea Egiptului cu care te asemeni. Egiptul s-a lepădat de Moise și a slujit lui Faraon. Pe cei smeriţi i-a bătut cu bice; pe israelitenii care se osteneau i-a supus la munci și chinuri. Ei zideau cetăţi Egiptului și acesta n-a plătit plata lucrătorilor. Într-adevăr, Egiptul se îndeletnicea cu astfel de fapte și altele asemenea. Într-un astfel de loc s-a născut Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. Împreună cu cei de un gând cu dânsul, el a urât și l-a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu și predica-torul Domnului. Cu toate acestea, casa lui David crește și se întărește mai mult, iar casa lui Saul se micșorează și se împuţinează”.

Acesta a fost tonul scrisorilor trimise patriarhului de Sfântul Isidor. Chiril, conștienti-zându-și greșeala, a început să se îndrepte. Însă, s-a îndreptat desăvârșit atunci când a avut vedenia următoare. Odată, în timp ce dormea, Sfântul Chiril a visat că se află într-un loc frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo îi vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov și pe alţi minunaţi și slăviţi bărbaţi ai Vechiului Testament. De asemenea, vedea acolo și pe mulţi sfinţi ai harului Sfintei Evanghelii. În locul acela a văzut și o biserică minunată, a cărei frumuseţe era cu neputinţă de descris. Înăuntrul bisericii se auzea o mulţime mare care intona o preadulce cântare. Sfântul a intrat în biserică și a fost cu totul uluit de vederea celor de acolo. S-a umplut cu totul de bucurie și de dulceaţă în inima sa, căci vedea acolo și pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, înconjurată de mulţime de sfinţi îngeri și stră-lucind cu slavă negrăită. A mai văzut și pe Sfântul Ioan Gură de Aur stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu, cu mare cinste și strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu. El ţinea în mâini cartea învăţăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur mai erau și mulţi alţi bărbaţi slăviţi, care stăteau lângă el precum niște slujitori. Dar erau înarmaţi, ca și cum ar fi fost pregătiţi pentru o anumită luptă.

Dumnezeiescul Chiril, văzând acestea, a dorit să meargă să se închine Stăpânei noas-tre Născătoarei de Dumnezeu, alergând spre ea. Dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu cei ce-i slujeau, s-au ridicat împotriva lui cu mult avânt și nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar l-au și izgonit din acea biserică. Iar Sfântul Chiril era consternat și se gândea din ce motiv s-a mâniat Sfântul Ioan Gură de Aur pe el și de ce l-a izgonit din biserică. Atunci a auzit-o pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind și zicând către Sfântul Ioan să-l ierte și să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neștiinţă a gândit necuviincios împotriva lui. Dar Ioan a răspuns că nu dorea să-l ierte. Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Ioan: „Iartă-l pentru dragostea mea, căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, rușinând și înfruntând pe Nestorie, batjocoritorul meu. Chiril m-a propovăduit oamenilor ca Născătoarea de Dum-nezeu. Iartă-l, căci mult s-a ostenit pentru mine, rușinându-l pe cel ce m-a ponegrit, și pe mine Născătoare de Dumnezeu propovăduindu-mă!” Acestea auzindu-le Sfântul Ioan Gură de Aur de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit. El l-a chemat înăuntru pe Sfântul Chiril și l-a îmbrăţisat ca pe un prieten drag. Ioan l-a întâmpinat cu dragoste și l-a sărutat cu iubire frăţească și cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat cei doi sfinţi, împrietenindu-se amândoi în acea vedenie, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Când Sfântul Chiril s-a trezit, adunându-și gândurile și cercetând această vedenie, s-a pocăit foarte mult și singur s-a osândit pe sine. Se gândea că atâta vreme a ţinut ranchiună în deșert, patimă lipsită de vreo raţiune împotriva unui bărbat preasfânt atât de bineplăcut lui Dumnezeu și un asemenea prieten al Născătoarei de Dumnezeu. De îndată a adunat pe toţi episcopii Egiptului. A făcut praznic și sărbătoare în cinstea marelui Gură de Aur. A scris numele Sfântului Ioan în diptice și-l pomenea împreună cu sfinţii cei mari, iar în fiecare an îl lăuda cu cuvinte de laudă și dădea pilde din viaţa acestuia. Din acestea a fost scrisă viaţa lui, care se găsește în Hrysostomica lui Gheorghe al Alexandriei. Această pată de pe sfinţenia dumnezeiescului Chiril a fost astfel ridicată. Fericitul Chiril și-a pe-trecut restul zilelor cu o pilduitoare purtare. Conștiinciosul Chiril și-a păstorit turma cea raţională prin legi dătătoare de viaţă și a ajutat cu prisosinţă pe oricine se afla în nevoie. A povăţuit pe fiecare pe calea mântuirii. Cu mare înţelepciune și cu știinţă duhovnicească, el i-a întors din înșelăciunea diavolului pe cei rătăciţi. Dovadă a înţelepciunii și a știinţei sale este povestirea ce urmează, pe care dorim să o adăugăm aici spre îndulcirea ascultăto-rilor și apoi vom sfârși povestirea noastră.

Dreptul Melchisedec

Ava Daniil ne spune în Pateric cum că, în părţile cele mai de jos ale Egiptului, era un bătrân cuvios cu o viaţă sfântă, dar simplu și greoi la minte. În consecinţă, datorită sim-plităţii lui, gândea și zicea că „Melchisedec este fiul lui Dumnezeu”. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemându-l pe bărbatul acela și văzând că face semne și minuni și că orice cere de la Dumnezeu Domnul îi arată lui, a meșteșugit cu iscusinţă următorul plan. El a zis cu blândeţe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu și alt gând, iarăși, îmi zice că nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om și arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoială în această privinţă. Din acest motiv te-am chemat, ca să-ţi spun ca să te rogi lui Dumnezeu să-ţi descopere adevărul, ca să mi-l arăţi și mie”. Iar bătrânul, auzind aceasta, a răspuns vesel și cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, să mă rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, și orice îmi va descoperi, eu o voi arăta și preasfinţiei tale”. Deci, ducându-se bătrânul în chilia lui, s-a închis trei zile și a rugat cu căldură pe Dumnezeu ca să-i descopere adevărul în privinţa lui Melchisedec. Într-adevăr, descoperindu-i-se bătrânului adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril și i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul i-a zis: „şi de unde știi, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toţi patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toţi aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea și când a trecut Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: «Iată, acesta este Melchisedec!» Așadar, m-am încredinţat cu adevărat, stăpâne (despota)”. Atunci Sfântul Chiril, mulţumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare că bătrânul s-a vindecat de înșelare și l-a eliberat cu pace. Așadar bătrânul plecând, a mărturisit tuturor: „Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dum-nezeu”. Cu o astfel de înţelepciune și cu o astfel de iscusinţă a povăţuit Sfântul Chiril pe bătrânul cel simplu la cunoașterea adevărului.

Adormirea Sfântului Chiril

Sfântul Chiril a slujit pe scaunul Alexandriei timp de 32 de ani. El a scris multe cărţi folositoare de suflet și ortodoxe, dintre care cele mai alese sunt comorile din Glafira la Vechiul Testament. După ce a curăţit în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, apărătorul și protectorul Născătoarei de Dumnezeu și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie. Victoriosul apărător al credinţei și cel de trei ori binecuvântat se află acum în ceruri și se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii și cu apostolii, cu ierarhii și cu toţi sfinţii cei din veac, dar mai ales cu prietenul său iubit şi desăvârşit, cu Ioan Gură de Aur cel dumnezeiesc. Sfântul Chiril al Alexandriei stă înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru și înaintea Preacuratei Maicii Sale, și neîncetat roagă pe Preasfânta și Cea de o fiinţă Treime pentru toţi creștinii, ca să dobândească și ei Împărăţia cerurilor. Pe care să o dobândim și noi toţi, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Leave A Reply

Your email address will not be published.