2 iulie 1919, a fost înfiinţată de către Constantin Tănase, la Bucuresti, compania “Cărăbuş”

0 33

1985 – Mihail Gorbaciov a fost ales preşedinte al Sovietului Suprem al URSS.

1976 – Vietnamul de Nord comunist a proclamat (după ocuparea Vietnamului de Sud) unirea şi formarea Republicii Socialiste Vietnam.

1964 – Președintele american Lyndon B. Johnson a promulgat Legea Drepturilor Civile, prin care s-a interzis segregarea rasială în școli, locuri publice și la angajare.

1937 – Piloţii americani Amalia Earhart şi Fred Noonan, care au încercat să zboare în jurul lumii, au fost daţi dispăruţi deasupra Oceanului Pacific.

1924 – A luat fiinţă Asociaţia Internaţională a Presei Sportive.

1908 – Au fost inaugurate Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, organizate şi conduse de Nicolae Iorga. În anul 1922 au luat denumirea de Universitatea Populară Nicolae Iorga.

Cursurile s-au desfăşurat, anual, până în 1943, apoi cu intermitenţe până în 1946, când s-a impus desfiinţarea Universităţii. Î

În iulie 1968 a fost redeschisă sub auspiciile Societăţii Ştiinţifice Istorice, dar în 1978 a fost din nou închisă.

Cursurile au fost reluate după 1990 şi continuate şi astăzi.

1919 – A fost infiinţată de către Constantin Tănase, la Bucuresti, compania “Cărăbuş”

S-a jucat in deschidere piesa de revistă “Pisica de orez”, scrisa de Constantin Solomonescu si Mircea Radulescu.In 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuş în Bucureşti, împreună cu care urma să creeze o tradiţie de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”, care functioneaza încă la adresa fostului “Cărăbuş” pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureştiului.În buna tradiţie a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetăţeanului simplu, umil si necăjit, mereu în contradicţie cu birocraţia aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrăţele, crizantemă la butonieră si bastonaş, s-a facut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori in atenţia cenzurii.Împreună cu “Cărăbuş” a făcut numeroase turnee prin ţară, şi cel puţin un turneu în Turcia. Tănase a jucat de asemenea şi la Paris. O sursă menţionează operele de caritate ale actorului – 3 şcoli primare şi o biserică.La “Cărăbuş”, Tănase lansează carierele a numeroşi artişti (exemple: Maria Tănase, Horia Şerbănescu).

1897 – Omul de ştiinţă italian Guglielmo Marconi a obţinut, la Londra, un brevet pentru inventarea radioului.

1877 – A venit pe lume Hermann Hesse, scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946, pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului.

Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.

Singurătatea spirituală a artistului și izolarea de lumea modernă sunt teme frecvente în operele lui Hesse.

Romanele sale, majoritatea psihoanalitice și simbolice, includ Peter Camenzind (1904), Unterm Rad (Sub roată) (1906), Rosshalde (1914) și Demian (1919).

Lupul de stepă (1927), unul dintre cele mai cunoscute și mai complexe romane ale sale, descrie natura duală a umanității. Aceeași temă se regăsește și în Narziss und Goldmund (Narcis și Gură de aur), 1930.

Finețea și calitatea lirică a prozei lui se regăsesc și în versurile pline de melancolie din Gedichte (Poeme) (1922) și Trost der Nacht (1929).

1849 – Pentru prima dată, Principatele Române au fost menţionate, într-un document oficial, sub numele de România, rămas definitiv după Unirea acestora (1859).

Este vorba de Proiectul de pacificare, semnat la Seghedin (Szeged), de către Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei, şi de către Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, reprezentanţii emigraţiei române.

1838 – A apărut (până la 24.II.1865, cu unele întreruperi), la Braşov, revista socială şi culturală Foaie pentru minte, inimă şi literatură, ca supliment literar al Gazetei de Transilvania (apărută în martie acelaşi an), sub conducerea lui George Bariţiu (iar din 1850, a lui Iacob Mureşianu).

Revista a sprijint lupta de emancipare politică şi culturală a românilor transilvăneni.

1504 – S-a încheiat redactarea lucrării Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, prima creaţie laică a culturii române scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare.

Ultima referire fiind despre moartea domnitorului, s-a tras concluzia că însemnările s-au încheiat la 2.07.1504.

1504 – S-a stins din viaţă Ştefan al III-lea (Ştefan cel Mare şi Sfînt), domn al Moldovei, cel care a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică.

Ştefan al III-lea, supranumit şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, fiul cel mic a lui Bogdan al II-lea (fost domn al Moldovei în anii 1449-1551) şi al Oltei (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii), nepotul lui Alexandru cel Bun, a venit la domnie la 12 aprilie 1457.

Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii Moldovei, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare şi cronicilor, a fost transformat într-un erou legendar.

El a avut susţinerea domnului din Ţara Românească, Vlad Ţepeş, şi a multor boieri din Ţara de Jos. În luptele de pe Siret, la sud-est de Suceava, lângă satul Doljeşti, Ştefan l-a înfrânt pe Petru Aron, deţinătorul tronului moldovean, unchiul şi ucigaşul tatălui său Bogdan al II-lea, care a fugit în Polonia vecină, unde a obţinut azil politic.

Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui Ştefan s-a adunat toată ţara cu preasfinţitul mitropolit Teoctist şi l-a uns pentru domnie pe Siret, unde se numeşte acel loc Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-lea – n.n.) până în ziua aceasta. Şi a luat sceptrul Ţara Moldovei. Astfel s-a început domnia lui Ştefan cel Mare.

Ştefan-Vodă a reuşit chiar de la început să scoată ţara din impasul în care se afla în rezultatul luptelor politice interne şi numai acest moment ar fi fost de ajuns ca numele lui să fie înveşnicit în istorie. El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugiţi în ţările vecine, făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai înainte din societate.

După un sfert de veac de lupte crâncene dintre grupările boiereşti pentru putere, acest pas al noului domn a jucat un rol pozitiv, o parte considerabilă a boierilor reîntorcându-se în ţară. Ca urmare, concurentul principal al lui Ştefan, Petru Aron, a rămas practic fără boieri în anturajul său şi doar cu promisiunea de ajutorare a regelui polon. Treptat, domnul a concentrat în mâinile sale întreaga putere şi toate resursele militare ale ţării.

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova deja se întindea peste toate ţinuturile de la Munţii Carpaţi răsăriteni până la râul Nistru. Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost lupta pentru independenţă. În acest context efortul de centralizare a statului şi treptata sa afirmare pe plan internaţional au fost legate indisolubil.

Printre măsurile primordiale, Ştefan-Vodă şi-a propus întărirea capacităţilor de apărare a ţării. Înţelegând că noua sa politică externă, de emancipare a Moldovei de sub tutela opresoare a marilor puteri vecine, avea să provoace împotrivirea acestora, iar pentru a înfrânge inevitabila lor reacţie era necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr şi coeziune cu politica domniei, decât cel care se aflase la dispoziţia predecesorilor săi, Ştefan a aşezat pe baze noi organizarea militară a ţării. Cetele marilor boieri şi-au pierdut treptat însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar a revenit micii boierimi, care furniza unităţile de cavalerie, şi ţărănimii din care se recruta precumpănitor pedestrimea, precum şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie.

Preluând o iniţiativă a tatălui său, care, însă, în scurta domnie a acestuia, nu a avut răgaz să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea mai largă adeziune socială posibilă în condiţiile epocii.

La chemarea domnului la oaste au venit toţi bărbaţii apţi de luptă, în special ţăranii, circa 30 de mii de persoane. S-a format astfel „oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de oşteni: călăreţi şi pedeştri. Oastea mare a lui Ştefan era o oaste de ţară, la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari).

Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost sistemul de fortificaţii. Cetăţile existente au fost întărite, dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. Ţara Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca, Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la râul Nistru, Cetatea Hotinului şi Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe râul Siret Cetatea Romanului.

La fel a acţionat Ştefan şi în direcţia consolidării bazei materiale şi instrumentului instituţional al puterii domneşti. El a dus o politică specială de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boierilor trădători. Astfel, domnul a cumpărat circa 80 de sate. Principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în această privinţă au fost biserica, unul din stâlpii puterii, şi mica boierime, care avea să devină principalul reazem militar şi politic al domniei.

S-a consolidat şi influenţa domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare s-a constatat în componenţa şi noul rol pe care l-a jucat sfatul domnesc, principalul organ de guvernământ după domnie, cu care împărţea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc s-a micşorat de la 25-30 la 15-16 persoane. Treptat, dregătorii curţii, numiţi de domn, au ocupat locuri în sfatul domnesc, alături de reprezentanţii stăpânilor de domenii, devenind forţa precumpănitoare. Astfel, a avut loc masivul transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare.

Un rol hotărâtor în sfatul domnesc a revenit pârcălabilor – comandanţi de cetăţi. Dezvoltând sistematic atribuţiile pârcălabilor, înzestrându-i cu putere militară şi administrativă în cetăţi şi în ţinuturile dependente de ei, Ştefan a instituit o reţea de putere strict dependentă de domnie şi controlată de aceasta, care a cuprins toată ţara.

În promovarea politicii interne şi externe, Ştefan-Vodă s-a sprijinit pe sfetnicii săi de la Curtea domnească. Printre cei care au ajutat, sprijinind cu tot zelul ţara şi domnia, au fost portarul de Suceava, Şendrea, iar din 1481, Luca Arbore, vistiernicul Isac, vornicul Boldur, pârcălabul Cetăţii Hotinului, Vlaicu, pârcălabii Cetăţii Albe, Hărman şi Luca, pârcălabul Orheiului, Gangur, pârcălabul Cetăţii Neamţ, Cristea Arbore şi mulţi alţii.

Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile şi în domeniul vieţii economice – ţara era stabilă şi bogată. Domnul stimula comerţul prin sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini (italieni, polonezi şi armeni) şi locali şi prin construcţia şi securitatea drumurilor, hanurilor etc.

Direcţia prioritară a comerţului internaţional prin Moldova o constituia axa Marea Neagră – Liov (Lemberg), negustorii aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase, iar din Apus, postavuri şi arme. Vămile culese aduceau mulţi bani în visteria domnească şi asigurau mijloacele materiale necesare pentru lupte, construcţii şi alte nevoi ale statului.

O atenţie aparte o acorda domnul bisericii. Mitropolitul Teoctist, până la 1477, şi după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent membri ai sfatului domnesc şi au participat activ la realizarea politicii interne şi externe a ţării.

Ştefan Vodă a construit un număr impunător de locaşe sfinte, pe care le-a înzestrat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.).

O însemnătate deosebită în activitatea politică a lui Ştefan cel Mare au avut-o legăturile dinastice. Cele trei căsătorii oficiale ale domnului au realizat parţial acest program. Prima oară domnul s-a căsătorit, la 5 iunie 1463, cu Eudochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici. Prin filiera kieveană se preconiza alăturarea de grupările şi forţele care promovau o politică fermă împotriva Poloniei Jagiellone, precum şi o apropiere politică de Moscova şi dinastia lituaniană. De asemenea, se preconiza transformarea Moldovei într-o ţară de contact a lumii ortodoxe din Balcani cu Europa, în special cu Rusia.

Dar căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia a durat doar patru ani. Ea a murit la 4 septembrie 1467 şi a fost înmormântată cu mare cinste la Probota Veche. Din prima căsătorie Ştefan i-a avut pe Elena, Petru (sau Petraşcu) şi poate pe Alexandru. Elena s-a căsătorit cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz moscovit Ivan al III-lea.

Căsătoria Elenei avea scopul de a consolida poziţia internaţională a Moldovei şi Rusiei în Europa Centrală şi cea de Sud-Est.

O nouă alianţă dinastică a lui Ştefan cel Mare s-a realizat în 1472, prin căsătoria sa cu Maria din Mangop, descendentă din familia imperială bizantină a Comnenilor. Principalul scop al noii alianţe consta în continuarea politicii de ridicare a autorităţii Moldovei în lumea creştină ortodoxă.

Maria a decedat de timpuriu, în 1477, şi a fost înmormântată cu multă cinste la mănăstirea Putna. Cu soţia a doua, Ştefan a avut doi băieţi, pe Ilie şi Bogdan, care s-au stins din viaţă la o vârstă fragedă.

În 1480, prin căsătoria cu tânăra doamnă Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, s-au continuat relaţiile tradiţionale dinastice ale Moldovei cu Ţara Românească.

În condiţiile de intensificare a expansiunii otomane, legăturile dinastice cu Ţara românească vecină întăreau poziţiile ambelor state la Dunărea de Jos. Această căsnicie a ţinut 24 de ani, până la moartea lui Ştefan cel Mare.

Cu doamna Maria Voichiţa a trăit 7 ani. A fost înmormântată la Putna, în 1511, alături de soţul ei şi de Maria de Mangop.

Din căsătoria cu Maria Voichiţa s-a născut urmaşul la tron al lui Ştefan cel Mare, Bogdan-Vlad. Numele de botez i se dăduse în amintirea bunicilor săi Bogdan al II-lea din Moldova şi Vlad Dracul din Ţara Românească. Tot din această căsătorie s-au născut şi două fiice, Ana şi Maria-Cneajna.

În perioada domniei lui Ştefan, incursiunile pretendenţilor la domnie rare şi opoziţia boierilor slabă au făcut ca domnitorul să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor, polonezi sau unguri, nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care, după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih, şi-a continuat înaintarea în inima Europei.

În politica externă, Ştefan a luat de la bun început iniţiativa în rezolvarea problemelor politice şi militare, mai cu seamă a litigiilor cu statele vecine. Acţiunile de acest fel nu au fost finalizate întotdeauna în favoarea sa. Dar, Ştefan-Vodă era la lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâra, ca văzându-l ai săi să nu se îndepărteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos se ridica deasupra biruitorului.

La începutul domniei sale, Ştefan Vodă şi-a orientat linia politicii externe spre Polonia Jagiellonă. Regele polonez şi marele cneaz lituanian, Cazimir al IV-lea, pentru a slăbi Ţara Moldovei, se străduia să profite de conflictul pentru domnie dintre Petru Aron şi Ştefan. Însă domnul moldovean n-a aşteptat dezvoltarea conflictului din partea Poloniei, ci a luat iniţiativa, efectuând în anii 1458-1459 incursiuni în părţile sudice ale Regatului Polonez. Atacurile militare rapide ale oştilor moldoveneşti asupra pământurilor poloneze l-au silit pe Cazimir să încheie un acord cu Moldova, în aprilie 1459, şi să-l expulzeze pe Petru Aron din ţară. În 1462, Ştefan Vodă a acceptat omagiul de vasalitate regelui polon care a întors Moldovei Hotinul.

Îmbunătăţirea relaţiilor cu Polonia şi stabilirea lui Petru Aron în Ungaria a înrăutăţit, în schimb, relaţiile Sucevei cu curtea regală de la Buda. Dar şi de data aceasta domnul a dat dovadă de spirit de iniţiativă.

După eşecul de a recupera Chilia de la unguri în 1462, Ştefan a întreprins un nou atac în 1465, reuşind după o zi şi o noapte să recucerească această puternică fortăreaţă.

Recâştigarea Chiliei a consolidat capacitatea de apărare a ţării la frontiera de sud. În acelaşi timp, includerea cetăţii din Delta Dunării în componenţa Moldovei a înrăutăţit relaţiile acesteia cu Ţara Românească şi curţile de la Istanbul şi Buda, precum şi cu genovezii din Caffa.

În toamna anului 1467, regele Ungariei, Matia Corvin, a hotărât să invadeze Moldova şi să o supună. O armată puternică, având un efectiv de circa 40 mii de oameni, a fost concentrată la Braşov, în primele zile ale lunii noiembrie. De aici, urmând pasul Oituz, forţele inamice, după ciocniri violente din trecătoare cu detaşamente de acoperire moldoveneşti, au trecut şi au ocupat târgurile Trotuş, Bacău şi Roman.

Ştefan, care urmărise în permanenţă acţiunile inamicului său, l-a atacat prin surprindere cu oastea sa mică (12 000 de călăreţi) la Baia, în noaptea de 14 spre 15 decembrie. Lupta s-a dat la lumina flăcărilor ce cuprinseseră o parte a localităţii. Oştenii moldoveni au cauzat pierderi grele trupelor ungare care s-au retras prin munţi în „număr foarte scăzut” şi erau urmărite de cavaleria moldovenească.

În cadrul bătăliei de la Baia, regele ungar Matei Corvin a fost rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance.

Rodul biruinţei de la Baia s-a răsfrânt curând şi în altă direcţie: i-a permis lui Ştefan să-l înlăture definitiv pe Petru Aron. În decembrie 1470, Petru Aron, care a organizat o campanie împotriva lui Ştefan Vodă, a fost înfrânt la Orbic (ţinutul Neamţ) şi, la 14 decembrie 1470, executat de domn. Puţin timp după aceasta, în ianuarie 1471, a fost executat şi un grup de mari boieri de la curte, care avuseseră legături cu ucigaşul tatălui său.

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470, Ştefan începu ostilităţile, prădând Ialomiţa şi arzând oraşul Brăilei (la 27 februarie, în marţea brânzei), dar îndată turcii au răspuns, trimiţând pe tătari în Moldova. Ştefan s-a îndreptat atunci împotriva noului duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe râul Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta a fugit la turci, iar Ştefan a pus în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Etapa a doua a domniei lui Ştefan cel Mare (1473-1486) a fost, prin conţinutul ei, etapa luptei antiotomane. În anul 1474, încordarea relaţiilor moldo-otomane a atins punctul culminant. Noile încercări de a atrage Ţara Românească de partea Moldovei au slăbit totuşi poziţiile turcilor în ţara vecină. Refuzul voievodului de a plăti tributul, de a ceda, la somaţiile sultanului, Chilia şi Cetatea Albă, au determinat Poarta să oprească acţiunile împotriva Albaniei şi să trimită contra Moldovei, în ultimele luni ale anului 1474, o armată pe care mai multe izvoare o evaluează la 100-120 mii de oşteni sub conducerea lui Hagi Soliman Hadâmbul (adică Eunucul), beilerbeiul (guvernatorul) Rumeliei.

Pericolul fiind destul de mare, Ştefan a chemat poporul în apărarea ţării. Oastea cea mare, de 40 mii de oameni, s-a adunat în scurt timp în tabăra de lângă Vaslui. Câteva pâlcuri ale oştii moldoveneşti au întâmpinat duşmanul la Dunăre, pricinuindu-i pierderi considerabile în timpul trecerii fluviului. Mai apoi, sub presiunea forţelor superioare ale inamicului, armata a bătut în retragere în adâncul ţării, pe drumul ce şerpuia prin valea râului Bârlad, conform unui plan chibzuit de marele voievod.

Pe deal, în faţa văii, au fost postaţi ostaşi pedeştri. La flancuri a fost amplasată artileria (vreo 20 de tunuri). Ştefan cu sfetnicii săi şi-au instalat corturile în spatele forţelor armate principale, nu departe de valea unde urma să aibă loc lupta decisivă.

Lupta hotărâtoare s-a dat în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475. Se lăsase o ceaţă densă, vizibilitatea era extrem de redusă şi inamicul nu se putea orienta clar. Domnul a folosit şi această împrejurare, recurgând la o stratagemă militară: după Dealul Muntenilor a fost amplasată ca rezervă călărimea (10-12 mii de oameni), iar pe malul opus al râului Bârlad a fost trimis un grup de buciumaşi şi câteva detaşamente de oşteni care au jucat un rol însemnat în toiul bătăliei.

Primii care au intrat în lunca îngustă a râului Bârlad au fost oştenii avangărzii otomane, dar focul artileriei şi săgeţile arcaşilor moldoveni i-au silit să bată în retragere şi să aştepte forţele principale. Introducând mereu forţe proaspete în luptă, turcii au înfrânt până la urmă eroica împotrivire a moldovenilor de pe prima poziţie şi au înaintat spre cea de a doua, organizată la câteva sute de metri. În acel moment de grea cumpănă, salvele de tunuri au chemat la atac oştile de rezervă de după dealurile din dreapta şi pe cele camuflate pe celălalt mal al Bârladului. Din cauza ceţei dese, otomanilor li s-au părut că sunt înconjuraţi dinspre Bârlad şi, cuprinşi de panică, au început să-şi schimbe direcţia atacului principal. Mulţi dintre ei s-au îndreptat spre podurile de peste Bârlad pentru a preveni un atac asupra flancului stâng al dispozitivelor lor. Acolo au fost întâmpinaţi de o ploaie de săgeţi ale oştenilor moldoveni şi au fost împinşi în mlaştinile adânci, unde mulţi şi-au găsit sfârşitul.

În acel moment, de sub Dealul Muntenilor, care străjuia dinspre est lunca Bârladului, au pornit la contraatac cei 10-12 mii de călăreţi moldoveni în frunte cu Ştefan, care au lovit necruţător flancul drept şi spatele forţelor principale ale inamicului. Profitând de deruta din rândurile duşmanului, s-au ridicat la atac şi pedestraşii din vale, astfel că, după câteva ore de luptă pe viaţă şi pe moarte, grosul oştii lui Suleyman paşa şi-a găsit aici sfârşitul. Resturile armatei otomane s-au retras în grabă, suferind pierderi însemnate din partea cavaleriei moldoveneşti, îndeosebi la trecerea Dunării.

Înfrângerea oştilor turceşti la Vaslui nu însemna pentru Moldova că războiul împotriva Imperiului Otoman luase sfârşit. Marele imperiu avea suficiente resurse umane, economice şi militare pentru a lupta mai departe împotriva Ţării Moldovei. Despre dorinţa sultanului de a pedepsi Moldova pentru neascultare s-a vestit la Istanbul îndată după înfrângerea de la Vaslui.

Aşteptându-se la riposta Porţii, Ştefan cel Mare a luat măsuri de întărire a sistemului de fortificaţii, o atenţie aparte acordând Chiliei şi Cetăţii Albe, primele care urmau să se opună puternicului duşman; Cetatea Hotinului, Cetatea Neamţ şi Suceava au fost consolidate şi aprovizionate ca să poată rezista unui asediu îndelungat. Totodată, voievodul a cerut ajutor de la unguri, polonezi, veneţieni. În scrisorile trimise unor conducători de state din Europa, la 25 ianuarie 1475, el îi avertiza că sultanul va veni negreşit împotriva Moldovei cu capul său şi cu toată puterea sa şi că, dacă această ţară, poartă a creştinătăţii, va fi pierdută, toată creştinătatea va fi în mare primejdie.

1504 – A urcat pe tron Bogdan al III-lea cel „orb”, fiul lui Ştefan cel Mare și al Doamnei Maria Voichița, fiind asociat la domnie încă din 1497.

Lui Bogdan al III-lea i s-a atribuit cea mai cunoscută poreclă a sa, „Orbu”, datorită cronicarului Grigore Ureche, în secolul al XVII-lea. Acesta, în letopisețul său, îl numește Bogdan vodă cel Orb și Grozav (în sensul de groaznic la înfățișare sau grozav, extraordinar în timpul luptelor).

1431 – A avut loc prima menţiune documentară a Vrancei: Varancha.

Numele Vrancea este atestat printr-un document scris în latină, datat 2 iulie 1431, în transcrierea VARANCHA.

Referindu-se la acest toponim, VARANCHA, B.P. Haşdeu a emis opinia că termenul aparţine fondului lexical de origine traco-dacică (Vran ar însemna pădure, munte).

133 – O diplomă militară a lui Hadrian, descoperită în ruinele castrului roman de la Gherla, cuprindea prima menţiune a Daciei Porolissensis.

Leave A Reply

Your email address will not be published.