Germania şi Rusia: Îndelungatul dans

0 132

Preşedintele rus Vladimir Putin şi cancelarul german Angela Merkel s-au întâlnit weekend-ul trecut la Meseberg, casa de oaspeţi a guvernului federal german. Aşteptările de la această întâlnire erau de ambele părţi foarte mici. Dar reuniunea a venit într-un moment în care atât germanii cât şi ruşii îşi redefinesc locul în sistemul internaţional, ceea ce pentru fiecare înseamnă de asemenea redefinirea propriei lor relaţii bilaterale. În secolul al XX-lea, transformările în relaţia ruso-germană au avut consecinţe profunde asupra Europei. Aşadar, merită să examinăm ce ar putea însemna această relaţie în prezent.

Europa contemporană îşi are originile la începuturile anilor ’90, când Uniunea Sovietică s-a destrămat şi a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, care a creat Uniunea Europeană. În urma acestor două evenimente, pentru germani interesul lor principal nu mai era apărarea Germaniei în faţa Uniunii Sovietice, şi în consecinţă principalul lor partener în acest concept de apărare, respectiv SUA, nu mai avea o importanţă centrală. În schimb, problema imediată a Germaniei a devenit reintegrarea fostei Republici Democrate Germane.

Pe termen lung, obiectivul Germaniei era transformarea Comunităţii Economice Europene în ceva care să fie mai mult decât o zonă de liber schimb şi să folosească noile instrumente ale solidarităţii în favoarea intereselor economice germane. Date fiind puţinele ameninţări strategice, Germania nu a avut în vedere o strategie coerentă de securitate, exceptând menţinerea UE, iar capacităţile ei militare, substanţiale pe vremea Războiului Rece, s-au atrofiat.

Relaţia Germaniei cu Rusia a avut în vedere în primul rând accesul la resursele energetice ruseşti. Încă de la crearea ei, Germania a avut o infrastructură industrială care depăşea mult ceea ce consumul ei intern putea susţine. Industria a permis expansiunea economiei germane şi menţinerea stabilităţii sociale. Germania imperială a fost în concurenţă cu Imperiul Britanic, vânzând bunuri Rusiei, Austro-Ungariei şi sudului Europei şi cumpărând resurse de la acestea.

Germania nazistă a încercat să creeze o structură similară, impusă prin forţă militară. Iar Germania contemporană este şi ea dependentă de importurile de resurse şi de exporturile de bunuri. Uniunea Europeană este un pilon al strategiei sale, în timp ce Rusia este un altul.

În primul deceniu după colapsul Uniunii Sovietice, Rusia nu a avut o strategie coerentă. Ca naţiune, ea era într-o stare de şoc, după ce se eliberare singură de structurile sovietice, dar fără să-şi fi construit încă un nou edificiu.

Pe de o parte, Rusia avea nevoie de relaţii economice cu restul Europei. Pe de altă parte, ea avea nevoie să-şi asigure securitatea în faţa ameninţărilor externe. La fel ca în perioada sovietică, ruşii au urmărit o strategie a profunzimii strategice. Ei au încercat crearea unei zone tampon neutre sau pro-ruse la vest – formată din statele baltice, Belarus şi Ucraina – şi la sud în Caucazul de Nord.

Pătrunderea NATO în zona tampon a Rusiei de la vest şi în Caucazul de Sud a creat o criză strategică pentru Rusia. Instalarea unui guvern pro-occidental în Ucraina în anul 2014 a fost în mod particular alarmantă. Pentru a înrăutăţi lucrurile, preţul petrolului s-a prăbuşit către sfârşitul acelui an – o evoluţie devastatoare pentru economia rusă, care încă se bazează pe exporturile de materii prime. Poziţia economică şi strategică a Rusiei părea că se deteriorează.

Fundamentele strategiei naţionale germane nu s-au deteriorat foarte mult, dar nici nu sunt atât de sigure ca înainte. Uniunea Europeană se fragmentează de-a lungul unor linii naţionale şi sociale. Ea rămâne principala piaţă de export a Germaniei, dar convingerea că această situaţie va dăinui este zdruncinată. Acum Germania are neînţelegeri cu Statele Unite, care îi cer să cheltuie mai mult pentru apărare, împreună cu solicitarea nedeclarată ca Germania să-şi asume mai multe riscuri alături de SUA. Însă germanii nu au niciun interes să se alăture SUA în Orientul Mijlociu, în Marea Chinei de Sud sau în Coreea de Nord.

Aşadar, Germania şi Rusia au amândouă probleme cu hegemonul global. Aceste probleme existau şi înaintea administraţiei Donald Trump şi merg dincolo de politică şi diplomaţie. În opinia Germaniei, Statele Unite doresc constant să o deturneze de la interesul ei primordial (care este UE) şi să creeze fricţiuni regionale – cu Rusia, de pildă. Iar în opinia Rusiei, americanii îşi extind sfera de influenţă, mai ales în estul Europei şi în statele baltice, fără niciun motiv vizibil, cu excepţia aceluia de a ameninţa securitatea Rusiei.

În acelaşi timp, Germania şi Rusia văd potenţiale beneficii în urma cooperării lor. Realizarea intereselor economice şi regionale ale Germaniei necesită petrol şi gaze naturale, ceea ce Rusia are. Dezvoltarea economică a Rusiei necesită investiţii străine şi tehnologie, ceea ce Germania are. Este ceva ce sună cunoscut.

Germania şi Rusia au mai explorat cooperarea între 1871 şi 1914. Apoi, între cele două războaie mondiale, Rusia a oferit Germaniei asistenţă militară, permiţându-i să se sustragă Tratatului de la Versailles. Între 1939 şi 1941 ele au fost legate printr-un tratat (Pactul Ribbentrop-Molotov n.red) şi au participat împreună la invadarea Poloniei. Desigur că ambele perioade s-au terminat dezastruos. În Primul Război Mondial, Germania imperială a devastat Rusia imperială. La fel, în pofida asistenţei militare (Tratatul de la Rapallo) şi a Pactului Ribbentrop-Molotov din anul 1939, Germania a invadat Rusia şi a devastat-o din nou în al Doilea Război Mondial. Forţa americană din Germania de Vest a ajutat la prevenirea unei noi vărsări de sânge în timpul Războiului Rece.

Pe scurt, istoria relaţiilor ruso-germane de după unificarea Germaniei în anul 1871 a constat din încercări de cooperare urmate de războaie catastrofale sau de situaţii apropiate războiului. Niciuna dintre cele două ţări nu a uitat acest lucru, dar tentaţia de a încerca din nou, plecând de la premisa că de data aceasta va fi altfel, este puternică.

Dar dacă istoria este consecventă, atunci Statele Unite sunt indispensabile. Ajutorul economic american şi invazia americană pe frontul de vest au permis sovieticilor să învingă Germania în al Doilea Război Mondial. Ulterior, Statele Unite sunt cele care au garantat securitatea Germaniei de Vest în timpul Războiului Rece. Şi Rusia şi Germania au fost într-adevăr salvate una de cealaltă de către americani.

Fireşte însă că dacă vremurile actuale chiar sunt diferite, atunci o înţelegere ruso-germană şi scoaterea SUA din ecuaţie ar avea sens. Însă dacă rămâne situaţia, ce a fost în timpul secolului al XX-lea, în care Rusia are nevoie de zone tampon la vest, iar Germania are nevoie să aibă sub control pieţe şi resurse, atunci niciuna dintre părţi nu are cu adevărat o bază solidă pentru cooperare. În acest caz, ar fi ca în 1939, când cele două părţi au semnat un pact despre care ştiau că cealaltă parte îl va încălca, fiecare sperând însă că ea va fi cea care îl va încălca prima, la momentul potrivit. O alianţă în care unul crede că este mai isteţ decât celălalt de obicei nu se termină bine. Dar probabil că de data aceasta va fi altfel.

George Friedman

Leave A Reply

Your email address will not be published.