Atlasul Istoric – Geografic al Neamului Românesc – repere ale istoriei românilor

0 310

Atlasul Istoric – Geografic al Neamului Românesc ediție din 1920 îngrijită de Colonel Victor Șiaicariu și Profesor D.St. Contantinescu reprezintă un punct de reper pentru cunoașterea evoluției teritoriului nostru de-a lungul istoriei. Publicat în formă online de portalul dacoromanica.ro, atlasul este o carte de istorie pe care fiecare dintre cei tineri trebuie sa o răsfoiască pentru a știi cine suntem și de unde am plecat în istorie ca nație.

Dacia s-a aflat la apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deși mai restrâns ca arie geografică decât Regatul lui Burebista (82-44 î.Hr.) – cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era mai puternic și mai bine organizat. Limitele statului dac în timpul lui Burebista (82-44 î.Hr.) au fost: în nord, Carpații Păduroși; în est, Pontul Euxin; în sud, munții Balcani; în vest, Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacă erau multiple și importante: o populație numeroasă și grupată în jurul multor dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.

Dacia romană a fost o provincia romană formată după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271. Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă. De-a lungul celor 165 de ani de ocupație romană au existat și multe revolte împotriva stăpânirii în interiorul provinciei, astfel că ocupația străină nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.

Germanii au un cuvânt mai potrivit pentru a desemna invazia barbarilor: ei spun Volkerwanderung, ceea ce înseamnă „migraţia popoarelor”, fiindcă o adevărată năvălire, adică un puhoi de călăreţi care să pustiască tot locul, să prade oraşele şi satele şi să ucidă populaţia, aceasta s-a întâmplat doar la două-trei sute de ani, de pildă o dată cu venirea hunilor, a avarilor, a ungurilor la început — uneori şi cu năvala anumitor triburi germanice, ca vandalii (al căror nume a intrat în limbile moderne cu înţelesul de sălbatici care distrug numai din setea de a distruge). Dar goţii (vizigoţii şi ostrogoţii), gepizii şi alte neamuri germanice, venite din sudul Rusiei de azi, agresive şi ele, desigur, au căutat mai întâi o aşezare în teritoriul imperiului — unii se prezentau chiar ca posibili aliaţi pentru a apăra imperiul împotriva altor duşmani. Fiindcă, ştiţi ce se întâmplă cu vremea într-o ţară prea bogată, prea fericită, cum a devenit Imperiul Roman la începutul erei noastre: bărbaţii nu mai vor să facă serviciu militar; atunci aceşti germanici, mai mult sau mai puţin sălbatici, se prezentau ca eventuali aliaţi, ca ostaşi suplimentari pentru apărarea imperiului. Li s-a zis „federaţi”, adică aliaţi ai Romei, care-şi păstrau organizaţia şi căpeteniile lor. Aşa au venit şi în Dacia. Dar în urma lor veneau alţii, şi mai sălbatici, porniţi pe jaf şi distrugere, astfel încât romanii s-au gândit că Dacia, dincolo de Dunăre, era prea departe de centru, prea greu de apărat, şi că era mai bine să retragă legiunile la sud de Dunăre;  în 27l-272 d. Cr. împăratul Aurelian (al 27-lea succesor al lui Traian) a hotărât evacuarea provinciei Dacia. – Neagu Djuvara

Fiul lui Radu Negru Vodă și Marghita, Basarab I fondatorul Țării Românești a domnit în perioada 1310 – 1352. Erou al istoriei noastre, menționat în multe legende, Basarab I a fost domnitorul care prin unificarea formațiunilor politice dintre Dunăre și Carpați a întemeiat Țara Românească.

Stăpân mai întâi pe ținutul Câmpulungului și Argeșului, Basarab și-a extins treptat autoritatea asupra celorlalti feudați locali, procesul de constituire a statului încheindu-se în primul sfert al veacului al XIV-lea.

Întemeierea Țării Românești zădărnicea planurile regelui Ungariei de expansiune teritorială la sud de Carpați. Din această pricină, au izbucnit curând conflicte. La îndemnul nobililor, regele Carol Robert de Anjou a pornit o expediție în Țara Românească ca să îl alunge pe Basarab și să pună pe altcineva în locul lui.

Oștirea regelui a trecut munții pe la Severin, în luna septembrie 1330. Pentru evitarea războiului, domnitorul român a trimis soli de încredere pentru negocieri de pace. Regele maghiar a respins cu nechibzuință avantajoasele propuneri de pace și, a ignorat avertismentul  lui Basarab că, de va mai înainta îi vor fi nimicite oștirile. Dupa o străveche tactică de luptă, Basarab a pustiit locurile din calea dușmanului. Rămânând fără alimente, oastea  maghiară, ajunsă fără izbândă până prin părțile Argeșului, a primit, în cele din urmă, poruncă de intoarcere. Într-o strâmtoare din munți, la Posada o aștepta însă Basarab și oamenii lui. Astfel oștirea lui Carol Robert de Anjou a fost nimicită, zădărnicind astfel planurile regelui de expansiune teritorială.

La începutul secolului al XIV-lea, regatul maghiar trecea printr-o perioadă de criză politică, determinată de luptele interne ca urmare a stingerii dinastiei arpadiene (1301). Acest fapt a slăbit exercitarea suzeranității maghiare asupra formațiunilor politice de la sud de Carpați. La aceasta se adaugă și scăderea autorității tătarilor(de la Nordul Mării Negre) asupra acestor teritorii, ca urmare a conflictelor pe care aceștia le aveau cu cnezatele rusești și Lituania. Acestea au fost imprejurările externe favorabile unificării statelor de la sud de Carpati.

 

Este privit drept întemeietorul țării Moldovei, stat de sine stătător, cu reședința la Baia. Perioada domniei lui Bogdan I în Moldova a fost de patru ani conform Letopisețului de la Putna: „Și a domnit Bogdan, 4 ani”. Astfel, perioada domniei lui Bogdan I se presupune a fi fost între 1363 și sfârșitul lui 1367, dată oferită cu o oarecare certitudine de datarea confruntarea militară numită ”bătălia de la Codrii Plonini” de la mijlocul anului 1368, avându-i protagoniști pe nepoții lui – Petru l și Ștefan, cei care au fost feciorii lui Ștefan Voievod, cel care a fost feciorul lui Bogdan I.

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii

Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Vlad Țepeș s-a născut în orașul Sighișoara, în Transilvania în 1431, fiind mai târziu domnitor al Valahiei. Tatal sau, Vlad Dracul, a fost cavaler în Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc din Estul Europei care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman. A fost căsătorit de trei ori:întâi cu o nobilă din Transilvania-Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi și apoi cu Ilona Nelipic, verișoară a lui Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată:Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie.. Se pare că Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a neamului Drăculeștilor.

Există multe legende:una spune ca transformarea lui Vlad Tepes în Contele Dracula însetat de sânge se datoreaza faptului ca, potrivit obiceiului in acea vreme, invingatorul unei lupte isi potolea setea bând sangele celor învinși. Porecla Țepeș i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor

Mihai Viteazul  a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XlX-lea,  un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al luiNicolae Bășcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Matei Basarab, fiul marelui dregător Danciu din Brâncoveni şi al Stancăi, rudă cu familia boierilor Craiovești, a deţinut mai multe dregătorii ca cele de postelnic, paharnic (1608 – 1627) sau mare agă (1628 – 1630). A fost căsătorit cu Doamna Elena, sora cărturarului Udriște Năsturel.

Luându-şi şi el supranumele „Basarab”, ca străbunul său Neagoe („nepotul răposatului Io Băsărabă voievod”), a obţinut tronul cu ajutorul lui Abaza Mehmed, paşă de Silistra şi Oceakov, care l-a chemat „ca să vie să fie domn ţării cu voia paşii” (Istoria Ţării Româneşti), lucru care a deranjat foarte tare pe sultan, cerând tătarilor şi principelui Transilvaniei să-l alunge pe noul domn proclamat fără voia sa. Cu sprijinul majorităţii boierilor, care îl desemnaseră încă din august, domnul a înfrânt oştile cu care venea Radu Iliaş, la Plumbuita-Obileşti (20/30 – 21/31 octombrie 1632). După negocierile întreprinse de dregătorii săi la Constantinopol, primeşte firmanul de domnie (15/25 decembrie 1632) şi, după vizita sa la Constantinopol (ianuarie – februarie 1633), este confirmat de sultan (3/13 februarie), în schimbul peşcheşurilor împărţite diferiţilor dregători otomani şi a obligaţiei de a plăti tributul întreit, ridicat la 65 000 galbeni.

Dimitrie Cantemir, s-a născut în satul Silişteni din ţinutul Fălciului, fiind cel de-al doilea fiu al serdarului Constantin şi al jupânesei Ana Bantăş. La 15 iunie 1685, tatăl său, Constantin Cantemir a fost numit domn al Moldovei, cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti. Preocupat de educaţia fiilor săi, Constantin Cantemir a adus la Iaşi pe Ieremia Cacavela, un învăţat care studiase în Germania şi care cunoştea operele filosofului van Helmont.

Dimitrie a fost trimis în 1688 de tatăl său ostatec la Constantinopol, oraş în care a studiat la Academia Patriarhiei Ortodoxe cu unii dintre cei mai mari profesori greci şi turci de pe atunci. A învăţat limbile greacă, latină, slavonă, turcă, arabă şi persană şi a intrat în contact cu literaturile clasice, cu filosofia neoaristotelică, opusă misticismului ortodox şi bizantin.

La 13 martie 1693, cu două săptămâni înainte de moartea lui Constantin Cantemir, Dimitrie a fost ales domn al Moldovei. Turcii nu i-au dat confirmarea, iar în urma uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu, domn al Moldovei a fost numit Constantin Duca, ginerele acestuia. Dimitrie a fost nevoit să se întoarcă la Constantinopol pentru a-şi continua studiile.

Tudor Vladimirescu provine dintr-o familie care de două generaţii se lupta să facă avere şi să se ridice peste condiţia în care se născuse. El s-a născut în anul 1780 în comuna Vladimir, judeţul Gorj, părinţii lui fiind Constantin şi Ioana. Ajutat fiind de preotul Pîrvu Cihoiu, a învăţat să scrie şi să citească. La vârsta de doisprezece ani a fost trimis la Craiova, intrând în serviciul boierului Ioan Glogoveanu acesta a învăţat carte şi limba greacă. Ajuns la vârsta de optsprezece ani, a părăsit casa boierului şi a intrat între panduri, după obiceiul judeţului în care se născuse.

În timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost numit vătaf de plai la Cloşani. A îndeplinit această funcţie din 1806 până în 1811. În 1820, Tudor izbuteşte din nou, cu sprijinul consulului rus, să obţină vătăşia plaiului Cloşani. În viaţa civilă, Tudor se ocupă cu comerţul şi cu arendăşia de moşie. El exportă vite, cereale în Ardeal şi Ţara Ungurească. Acesta avea şi o cârciumă, la 6 km de Balta, făcută pe moşia sătenilor din Balta.

Alexandru Ioan Cuza, om politic, domn al Principatelor Unite. Deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă, figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar iredutabil. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles, la un moment dat, să preia controlul întregii vieţi politice crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

În perioada regimului autoritar s-au putut lua acele măsuri necesare modernizării, însă lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi chiar opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Treptat, societatea a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional, iar elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul.

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, domnitorul Principatelor Unite Române, primul rege al României, membru şi preşedinte de onoare al Academiei Române din 15 septembrie 1867. Sub domnia sa de 48 ani, cea mai lungă din istoria ţării, Românie şi-a cucerit Independenţa de stat, a devenit monarhie constituţională şi s-au pus bazele consolidării statului român modern. Carol I este considerat de majoritatea istoricilor cel mai mare om de stat al României, căci regimul politic pe care l-a promovat a asigurat dezvoltarea ţării noastre pe o linie democratică şi demararea unui amplu proces de modernizare a statului.

Pe plan intern, Carol I a cultivat un climat de ordine, disciplină şi rigoare, a stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi pentru formarea tinerei generaţii de intelectuali . Pe plan extern, a acţionat pentru afirmarea autonomiei şi întărirea prestigiului internaţional al statului. În timpul Războiului pentru Independenţă, Carol a avut cele mai importante merite în desfăşurarea operaţiunilor militare.

Cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituția din 1866 a introdus în ţara noastră regimul monarhiei constituţionale, care a evoluat pe o linie democratică.

Alexandru Marghiloman, om politic, jurist, lider conservator, şi-a asumat responsabilitatea formării unui Consiliu de miniştri de sacrificiu, care să semneze un armistiţiu umilitor pentru România. Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis supravieţuirea statului român, în conştiinţa publică Marghiloman a rămas cunoscut drept un „trădător de ţară”. Eforturile sale de a moderniza Partidul Conservator şi de a încerca să-l orienteze spre noile realităţi din societatea românească au fost sortite eşecului, astfel că decesul său a însemnat practic şi „decesul” conservatorismului românesc. Simpatizant al ideilor junimiste, Alexandru Marghiloman a acumulat o bogată experienţă politică. S-a remarcat îndeosebi la conducerea Ministerului de Interne, a Ministerului de Externe şi a Ministerului Justiţiei.

Iuliu Maniu, jurist, unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919. Având o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a 56 de ani, Iuliu Maniu s-a numărat printre marii oameni de stat ai ţării noastre, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei.

S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Calitatea care l-a consacrat în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste. Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.

Pentru a ilustra crezul politic a lui Iuliu Maniu este semnificativ un episod din 1946, din timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva lui Ion Antonescu. Adversari de idei, Maniu nu a ezitat să îi ia apărarea mareşalului în faţa completului de judecată, motiv pentru care se insinua că i-ar fi sprijinit politica dictatorială. La acestea, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”.

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, numit şi Ferdinand I Întregitorul, rege al României, membru şi preşedinte de onoare al Academiei Române din 16 martie 1890. În timpul domniei sale s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma agrară, Constituţia din 1923. Activitatea sa a fost puternic influenţată de Ion I.C.Brătianu, preşedinte PNL, dar regele îl considera pe acesta „zodia bună a României”, având deplină încredere în deciziile sale politice. La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru. Spre sfârşitul vieţii a fost mâhnit că a trebuit să taie „creanga putredă” din arborele dinastiei, pe fiul său cel mare Carol al ll-lea . Acesta a renunţat la prerogativele de moştenitor al Coroanei, astfel că succesor la Tronul României a fost desemnat nepotul regelui, Mihai l.

Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a fost un monarh constituţional. În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile – cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.

 

Leave A Reply

Your email address will not be published.