Odeesa, amintiri despre evenimente care au îngrozit lumea

0 154

La cinci ani după tragedia din Casa Sindicatelor, “Izvestia” s-au întâlnit cu martorii și participanții acestor evenimente

Pe 2 mai 2014, la Odessa a avut loc una dintre cele mai crâncene tragedii din istoria Ucrainei moderne. În Casa Sindicatelor, susținătorii maidanului kievit au ucis (au ars, au împușcat, au bătut până la moarte cu bâtele) 48 de activiști pro-ruși. Mulți dintre cei care au reușit să scape, au fost forțați să părăsească orașul natal — majoritatea dintre ei au plecat în Donbass. Corespondentul special al ziarului “Izvestia” s-a întâlnit cu odessiții din Donetsk și a aflat cum evenimentele de acum cinci ani au afectat viața lor.

“Îi sunau pe cei dragi și apropiați, plângeau, își luau adio”

Igor Nemodruk, liderul Mișcării civile “Frontul rezistenței din Odessa”, membru al miliției Republicii Populare Donețk:

Pe 2 mai, ca de obicei, eram în piața Kulikovo Pole (Сâmpul Kulikovo). Principala noastră greșeală în acea zi a fost subestimarea inamicului. A venit să ne ucidă. Iar noi încă speram să rezolvăm problema în mod pașnic. Și am plătit pentru asta. Construisem o baricadă șubredă. Nu am luat cu noi arme de foc. Dacă aș puteam să mă întorc, având experiența de astăzi, cu siguranță aș lua o pușcă de vânătoare și aș fi de acord pentru uz de forță letală.

După decizia de a părăsi Сâmpul Kulikovo, eu și colegul meu, la ordinul comandanților, am deschis Casa Sindicatelor și am năvălit cu toții acolo. Cel mai rău au ajuns cei care se găseau în centrul clădirii — după incendiere, nu aveau cum și unde să scape, se aruncau jos pe geamuri și erau imediat bătuți până la moarte pe sol.

Eu cu câteva zeci de oameni ne aflam în aripa dreaptă și din acest motiv am supraviețuit. Îmi amintesc cum a dispărut sentimentul timpului: cât a trecut, o oră sau două, nu era clar. Când au început incendierile, am încercat să turnăm peste ele apă din robinete, dar apoi apa a fost oprită. Pentru a nu ne sufoca, umezeam fețele cu cârpe umede. M-am rugat, cu voce tare. Oamenii îi sunau pe cei dragi și apropiați – cereau ajutor, plângeau, își luau adio.

Salvarea a venit din partea pompierilor, ei au izbutit să treacă prin mulțime, au pus scara la fereastră. Am coborât. Pe bărbați i-au înconjurat în mulțime și au început să-i bată. Îmi amintesc că în mijlocul acestei nebunii au apărut doi oameni care strigau: “Lăsați-ne, suntem medici, vă rugăm, lăsați-i în pace!” Din mulțime, poliția ne-a scos, ne-a încărcat într-o autospecială și ne-a trimis la departamentul de raion. Apoi, cu salvările, ne-au dus în spitale. De acolo, noaptea, ne-am dus pe la casele noastre.

În februarie 2015, am venit la Donetsk – pentru a continua lupta. Am înființat organizația “Frontul rezistenței din Odessa”. Unii dintre noi se luptă pe front, în prima linie, cineva în câmpul de informațional. O dată pe săptămână, transmitem programul “Aici Odessa” la postul local de radio. Cred eu oare că în Ucraina se va sfârși actualul regim? Da. Puterea însăși, prin propriile sale măsuri radicale, apropie sfârșitul său. În ceea ce privește orașul meu, odată ce presiunea va fi slăbită, oamenii din Odessa îi vor rupe în bucăți, pur și simplu, pe naționaliștii locali. Pe toți cei la care vor putea ajunge, puteți fi siguri.

“Mi-e tare dor de pământul natal”

Veaceslav Rabota, militar în armata Republicii Populare Donețk:

– Sunt originar dintr-un sat ucrainean din sudul regiunii Odessa. După școală am absolvit un liceu fluvial, m-am mutat la Ismail, unde m-am stabilit ca să lucrez în port.

În 2013, când a început maidanul kievit, am mers la Kiev să-mi vizitez copiii. Și să văd cu ochii mei, ce anume se întâmplă. M-au mirat puternic, precum îmi amintesc, două lucruri. Modul de organizare perfect al celor din maidanul kievit. Și furia lor nemaivăzută față de tot ce era rus. Eu nu accept naționalismul sub nicio formă: la noi în Basarabia locuiesc alături moldoveni, ucraineni, bulgari, găgăuzi, ruși. Și fără conflicte! M-am dus și la antimaidan și am experimentat o dezamăgire, totul era organizat din cale afără de prost. Și cel mai important — nu aveau nici o motivație.

Am luat decizia de a acționa atunci când spre sud-estul Ucrainei au pornit așa numitele trenuri și autobuze “de prietenie” cu cei din Sectorul de dreapta, “pravoseki”.

Pe 2 mai, am planificat să mergem să-i suplimentăm pe cei din Câmpul Kulikovo, am comandat trei autobuze. Dar odesiții au spus: “E prea devreme.” În aceeași zi, în Ismail a venit un grup mare de naționaliști, aproximativ 300 de persoane. Ne-am ridicat unii față de ceilalți, tensiunea creștea. Primarul a intervenit, a negociat. Am ajuns la un compromis: liderii noștri trebuie să părăsească piața. Am fost de acord, forțele erau inegale. În Casa Sindicatelor, în acel moment, oamenii deja erau arși de vii.

A doua zi ne-am simțit devastați – ce să facem, de ce să ne apucăm? Noapte după noapte la mine au început să vină oamenii mascați, să strige amenințări. Am decis: Ziua Victoriei voi sărbători în orașul meu și apoi voi pleca la Donețk. Și ceea ce este remarcabil, pe 9 mai, la Ismail, la paradă au ieșit zeci de mii de oameni — de 3-4 ori mai mulți decât în anii trecuți. Oamenii au vrut să arate că nu sunt înfrânți.

Cred că noi însăși suntem vinovați că i-am lăsat pe naționaliști să profite de putere. De îndată ce în anii 1990, în Lvov au început să-l pomenească pe Bandera, acesta trebuia să fie oprit de la bunul început, și în nici un caz să nu lase situația să evolueze. Făceau un pas și se uitau la reacția noastră – vom înghiți? Apoi făceau cel de-al doilea pas, și așa mai departe. Acum culegem roadele toleranței noastre. Cred oare că îi vom învinge? Doresc să cred. Întrebarea este – când. Mi-e dor de pământul natal. Dacă anterior credeam din tot sufletul că în viitorul apropiat mă voi întoarce la Ismail, acum nu mai este așa. Nici nu se vede nimic bun.

Alexandr Kușnareov, ofițer (în rezervă), și-a pierdut fiul în Casa Sindicatelor:

– Pe 2 mai, în Casa Sindicatelor a murit fiul meu Ghenadi, unul dintre organizatorii din Kulikovo Pole, el a avut 38 de ani. Ce a rămas pentru mine în memorie din acea zi? Era sâmbătă-duminică, week-end, cei mai mulți din activiștii din Kulikovo Pole, “kulikovți” erau plecați din oraș. Eu însumi eram în vizită la fratele meu, în Transnistria, am aflat despre tragedie doar în dimineața următoare din știri. Ziua eram deja în Odessa. În seara asta am identificat cadavrul fiului meu la morgă.

Ulterior, am fost îngrijorat de o singură întrebare – să fie găsiți și pedepsiți cei vinovați. O brigadă de investigație a sosit de la Kiev. M-am întâlnit în repetate rânduri cu ei, dar am înțeles că nu va fi nici un fel de investigație. Ne-au batjocorit deschis: “Nu avem date”, “Ce a făcut fiul dvs acolo?” Ca urmare, am încetat să mai merg la aceste întâlniri.

Noi, rudele victimelor, am început să ne adunăm în fiecare lună în apropierea zidurilor Casei sindicatelor, în a doua zi a lunii, depuneam flori, îi comemoram pe cei uciși. În aceleași zile, naționaliștii radicali veneau acolo și ne batjocoreau – se purtau ca niște bădărani nepoliticoși, spunând lucruri urâte. Sau, de exemplu, instalau o scenă și organizau un festival de cântece ucrainene.

Nu m-am liniștit, am fost activ în continuare. În biroul meu se adunau rudele victimelor, ne uitam la filme, comunicam, încercam să rămânem împreună. În cele din urmă, în cercul nostru s-a înrădăcinat un provocator, împotriva mea a fost fabricat un dosar. Pe 23 februarie 2017, am fost acuzat de răpirea unui om și de incitare la ură etnică și religioasă și trimis în custodie. Am petrecut zece luni într-un centru de detenție fără să mi se fixeze o acuzare. M-au schimbat ca prizonier de război, după care am ajuns în Donețk.

Trăiesc o viață obișnuită. Comunic cu oameni originari din Odessa. Urmăresc îndeaproape situația din țara mea și văd că tensiunea socială în Ucraina crește. Prețurile sunt în creștere, tarifele sunt foarte grele, oamenii fug de o astfel de viață în Europa, este o catastrofă. Obiectivul meu este în continuare același – de a investiga moartea oamenilor în Casa Sindicatelor și de a-i pedepsi pe cei responsabili.

“Dacă ai ridicat mâna — lovește!”

Vlad Jecev, jurnalist, participant la mitinguri din piața Kulikovo Pole:

– Sunt nativ din Odessa, cu câteva generații în urma mea. La 16 ani am început să lucrez. Întotdeauna m-am identificat cu lumea rusă. În Kulikovo Pole am venit după ce în Ucraina naționaliștii au început să ocupe clădirile administrative. Pe rețelele de socializare s-a transmis mesajul: “Toți – în apărarea Administrației regionale, spre noi vine “Sectorul de dreapta”. În acea seară, noi, odesiții, cărora le pasă, ne-am adunat, mai mult de o mie de oameni.

Principalul motiv pentru înfrângerea noastră, cred, a fost că nu am eram hotărâți. Da, toată lumea nu a fost pregătită pentru victoria maidanului kievit. Dar, cu toate acestea, în Simferopol și Donetsk, oamenii au fost în măsură să se mobilizeze și să ocupe clădiri administrative. Noi am stat și am așteptat ceva. În cele din urmă, am fost zdrobiți. Dacă ai ridicat mâna – lovește! Pe Kulikovo Pole au fost diferite grupuri – “Miliția de la Odessa”, “Miliția poporului” și altele, dar nici una dintre ele nu a îndrăznit să conducă protestul, nimeni nu era gata de măsuri decesive.

Pe 2 mai, eram la marginea orașului, am lucrat. Am aflat despre incident deja în acea seara. Forțele erau inegale. Câteva mii de naționaliști s-au adunat, cei din “kulikovți” erau 300 de persoane. Două zile mai târziu, prietenii mei și cu mine am mers la Casa Sindicatelor, am pus flori.

Cel mai frapant lucru este că clădirea nu a fost blocată sau închisă, nu s-au efectuat nici un fel de acțiuni de investigație la fața locului.

În acel moment, am început să evit adunările, întâlnirile – au introdus provocatori peste tot, prietenii mei au fost prinși și închiși în conformitate cu articolele controversate. Unii încă nu au fost eliberați nici acum.

Acum trăiesc în Donetsk, o viața civilă obișnuită. Suntem sute de oameni aici, cei din Odessa. O mulțime de tineri care nu au opțiunea de a se întoarce acasă. Și care nu se calmează și așteaptă răzbunare.

Leave A Reply

Your email address will not be published.