29 mai 1953, britanicul Edmund Hillary şi nepalezul Tenzing Norgay au cucerit pentru prima dată Everestul

1453 – Constantinopolul a fost cucerit de turci, eveniment care a marcat sfârşitul Imperiului Bizantin.

Căderea Constantinopolului este numele sub care e cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forțele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea. Evenimentul a avut loc în ziua de marți, 29 mai 1453.

Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit și moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, dar și o victorie strategică de o importanță crucială pentru cucerirea estului mediteranean și al Balcanilor de către otomani. Constantinopolul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922. În anul 1930, după proclamarea Republicii Turcia, orașul a fost redenumit în Istanbul.

Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos şi aşezat la cumpăna lumilor, Bizanţul ortodox şi imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsăritului creştin şi constituind adevărata piatră unghiulară a întregului miracol european.

În momentul dispariţiei sale ca stat, gloria politico-militară a Imperiului Bizantin era de mult apusă. În plan teritorial, statul se reducea de fapt la oraşul Constantinopol, apărat de trei rânduri de ziduri, şi la zona în imediata vecinătate a acestuia. În cei aproape 1100 de ani de existenţă ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori. A fost cucerit numai de două ori, în timpul Cruciadei a patra din 1204 şi atunci când bizantinii l-au recucerit câteva decenii mai târziu, în 1261.

În 1453, Constantinopolul era deja înconjurat din toate părţile de otomani, cucerirea acestuia fiind principalul obiectiv al sultanului Mehmed al II-lea.

Marele asediu al Bizanţului a început în ziua de 7 aprilie 1453. Efectivelor modeste ale lui Constantin XI, Mehmed II le-a pus în faţă o forţă armată impresionantă.

Asaltul final a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii. El s-a desfăşurat în valuri succesive, iar în zorii zilei, corpul de elită al ienicerilor a reuşit să înfrângă rezistenţa apărătorilor împuţinaţi şi epuizaţi, pătrunzând în cetate printr-o portiţă lăturalnică ce fusese uitată deschisă, pare-se de nişte aliaţi genovezi.

Turcii au măcelărit populaţia, inclusiv pe cea refugiată sub cupola basilicii Sf. Sofia, şi au jefuit cetatea vreme de trei zile.

Astfel a căzut Constantinopolul, iar odată cu el şi unul dintre cele mai mari imperii dintre care a cunoscut omenirea – Imperiul Bizantin.

1880 – S-a născut Oswald Arnold Gottfried Spengler, filosof idealist (reprezentant al antiintelectualismului) și istoric german, preocupat și de matematică, știință și artă.

Opera sa cea mai cunoscută este Declinul Occidentului, publicată în 1918-1922, în care și-a elaborat concepția metafizică asupra evoluției ciclice a civilizațiilor.

Inițial, Spengler intenționa să se refere, în Declinul Occidentului, la situația Germaniei în contextul european, dar, ulterior, și-a extins cadrul cercetării. A fost inspirat de cartea lui Otto Seeck – Declinul Antichității. Deși a fost terminată în 1914, publicarea cărții a fost amânată din cauza Primului Război Mondial.

La momentul apariției, lucrarea sa a avut un mare succes, germanii simțindu-se consolați că înfrângerea suferită în urmă războiului este înregistrată ca un declin care face parte dintr-un proces istoric amplu. Cartea a avut succes și în afara Germaniei și, până în 1919, a fost tradusă în mai multe limbi.

Cartea a fost intens discutată în public și în mediul academic. Thomas Mann îl compara pe Spengler cu Schopenhauer, Max Weber îl caracteriza drept un diletant foarte ingenios și foarte școlit.

Spengler a respins explicațiile cauzale ale dezvoltării istoriei, a considerat că la baza evoluției istoriei se află un model ciclic. Astfel, a înlocuit paradigma liniară de reprezentare a istoriei universale cu cea ciclică și a negat existența unui sens general al istoriei, negând în primul rând însăși validitatea termenului de istorie generală și propunând în schimb termenul/conceptul de istorii particulare.

Practic, Spengler a înlocuit filosofia istoriei cu filosofia culturii, istoria constituindu-se din biografia mai multor culturi.

Tema centrală a cărţii Declinul Occidentului este aceea că toate culturile urmează un ciclu de dezvoltare analog evoluției organice: naștere, maturizare și moarte/declin.

Spengler a realizat, de asemenea, și analogia cu cele patru anotimpuri: primăvară (nașterea și copilăria), vară (tinerețea), toamnă (maturitatea) și iarnă (bătrânețea și moartea).

Spengler a identificat opt culturi care au propiul „stil” sau „suflet”, cultura: egipteană, clasică (civilizația greco-romană), chineză, babiloneană, indiană, arabă și cultura vestică (faustică), fiecare din acestea parcurgând un ciclu de viață identic, de câteva sute de ani.

A promovat o filosofie a vieții; a operat cu distincția introdusă de Dilthey între natură și istorie, a adoptat metoda inspirată din acest model de interpretare a lumii (a comprehensiunii), adică studiul fenomenului istoric prin angajarea trăirii acestuia cu sufletul, cu sentimentul, cu intuiția, cu mijloace care se apropie mai mult de artă decât cu cele specifice științelor naturii.

Morfologia culturii concepută de Spengler a dus la transformarea istoriei din „trecut” în „destin”, considerând că fiecare cultură este purtătoarea unei esențe a cărei revelare este inevitabilă.

Spengler a distins între ideea unei culturi (care se constituie din suma posibilităților sale interne) și fenomenul ei sensibil (imaginea istorică, realizarea ei desăvârșită). Istoria unei culturi se constituie din realizarea progresivă a posibilităților latente, în timp ce desăvârșirea acestor posibilități echivalează cu civilizația.

La baza teoriei lui Spengler stă conceperea evoluției culturii în termeni asemănători cu evoluția unui organism biologic. În concepția lui Spengler, fiecare cultură urmează logica organică a unei ființe vii, logică pe care Spengler o numește destin. Nașterea, copilăria, tinerețea, maturitatea și bătrânețea sunt stadii identificabile atât în evoluția culturii, cât și în cea a unui organism biologic, iar ciclurile naturii se pot regăsi și în evoluția fiecărei culturi.

1886 – John Pemberton a publicat prima reclama la Coca-Cola in “Atlanta Journal”.

 În aprilie 1865, Pemberton a fost rănit în Bătălia de la Columbus, Georgia, și la fel ca mulți alți veterani răniți a devenit dependent de morfină. Căutând un leac pentru dependența sa a început să facă experimente cu coca și vinuri obținute din coca, creând în cele din urmă propria sa versiune de Vin Mariani, care conținea nucă de kola și damiana și pe care l-a numit Pemberton’s French Wine Coca. O dată cu creștea îngrijorării publice privind dependența de droguri, depresia și alcoolismul în rândul veteranilor și a neurasteniei în rândul femeilor sudiste irascibile, produsul lui medical a fost promovat ca fiind foarte benefic pentru „doamne și toți cei a căror loc de muncă sedentar cauzează neurastenie, probleme ale stomacului, intestinelor și rinichilor, precum și cei care au nevoie de un fortifiant și de un agent stimulant pur.”

În 1886, atunci când Atlanta și Fulton County au adoptat o nouă legislație mai riguroasă, Pemberton s-a văzut obligat să producă o alternativă non-alcoolică a versiunii sale de French Wine Coca. Pemberton s-a bazat pe ajutorul farmacistului din Atlanta, Willis Venable pentru a testa și perfecționa noua rețetă, pe care a formulat-o folosind metoda aproximațiilor succesive. Astfel Pemberton a elaborat un set de indicații pentru prepararea sa, care în cele din urmă a inclus și amestecul de sirop cu apă carbogazoasă. Frank Mason Robinson a avut ideea ca noua formulă să se numească Coca-Cola, datorită rezonanței numelui, care era populară printre vinurile medicamentoase. Deși numele făcea referire destul de clar la cele două ingrediente principale, controversa asupra conținutului de cocaină avea să determine mai târziu The Coca-Cola Company să afirme că numele a fost „lipsit de sens, dar fantezist”. De asemenea tot Robinson a folosit fontul Spencerian pe sticlă, dar și în reclame. Pemberton a făcut de asemnea mențiuni privind efectele benefice ale produsului pe care l-a descris ca fiind „delicios, revigorant, înviorător, antrenant” și la etichetat ca un „important fortifiant pentru creier” care vindecă durerile de cap, ameliorează epuizarea și calmează nervii.

1898 – Prin testamentul lui Alfred Nobel, s-au înfiinţat prestigioasele Premii Nobel.

Premiile Nobel s-au născut din voinţa inventatorului dinamitei, savantul şi industriaşul suedez Alfred Nobel (1833 – 1896), graţie unei clauze menţionate în testamentul său redactat la Paris, în 1895, cu un an înainte de a muri, informează AFP.

Industriaşul suedez a luat decizia de a dona în fiecare an veniturile generate de imensa lui avere unor personalităţi care s-au evidenţiat în anul precedent pentru servicii aduse omenirii.

Potrivit acestui testament, aproximativ 31,5 milioane de coroane suedeze, care reprezintă în zilele noastre echivalentul a 1,7 miliarde de coroane (197 de milioane de euro), au alcătuit un capital ale cărui dividende anuale trebuie distribuite „acelora care, pe parcursul anului precedent, s-au consacrat interesului public şi binelui omenirii”.

Alfred Nobel (1833-1896) este celebru atât pentru inventarea dinamitei şi pentru alte 355 de invenţii, cât şi pentru legendarul premiu care îi poartă numele şi care se decernează anual de mai mult de 100 de ani pentru domeniile literatură, fizică, chimie, economie, medicină şi pentru pace.

A fost un chimist, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel.

Tânărul Alfred a călătorit foarte mult în Rusia, Germania, Franţa şi Statele Unite. La Paris a avut şansa de a studia în laboratorul chimistului T.J. Pelouze, renumit la acea vreme, şi unde l-a cunoscut pe italianul Ascanio Sobrero, un chimist care, cu trei ani în urmă, inventase nitroglicerina.

Foarte interesat de a o folosi în carierele tatălui său, Alfred a început elaborarea unor metode de a controla explozia nitroglicerinei, aceasta fiind o substanţă deosebit de periculoasă şi instabilă. Cercetările sale au avut însă urmări tragice, o explozie omorându-l pe fratele său Emil în 1864. Autorităţile i-au interzis experimentele în Stockholm, aşa încât s-a retras cu laboratorul pe un vas ancorat în lacul Mälaren. Aici a descoperit că prin amestecarea nitroglicerinei cu cuarţ se formează o pastă care putea fi modelată în diferite forme şi dimensiuni. În 1867 îşi brevetează invenţia sub denumirea de dinamită, pentru a cărei explozie controlată chimistul a inventat şi detonatorul bazat pe aprinderea unui fitil. Reducând substanţial costurile extracţiei de piatră din carieră şi a celor din mină, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă. A pus pe picioare propria fabrică în Krümmel, produsele nou-inventate fiind tot mai cerute la export, în Europa, America şi Australia.

Avea un imperiu de 20 de fabrici

Cu banii câştigaţi, Alfred Nobel şi-a deschis fabrici şi laboratoare în peste 20 de ţări. A continuat să inventeze tot felul de lucruri, între care mătasea sintetică, cauciucul sintetic şi pielea artificială.

Cu toate că viaţa sa profesională şi starea materială au prosperat din ce în ce mai mult, genialul om de ştiinţă şi de afaceri nu a fost niciodată căsătorit. A trăit cu o simplă florăreasă aproape 20 de ani, iar copii nu a avut.

Spre finalul vieţii, s-a gândit să facă ceva spre binele umanităţii, iar păcatul de a fi inventat ceva atât de malefic cum este dinamita să-i fie iertat. La 27 noiembrie 1895, în cadrul Clubului Suedezo-Norvegian din Paris, inventatorul a anunţat public crearea Premiului Nobel. Tot atunci şi-a citit testamentul prin care toată averea sa urma să fie transformată într-un fond de lichidităţi din care, anual, să fie răsplătite mari realizări în ştiinţă, precum şi eforturile făcute de o persoană pentru instalarea păcii pe planetă – indiferent de religia, naţionalitatea, rasa ori sexul celor ce înfăptuiseră aceste realizări.

Alfred Nobel şi-a cedat integral averea sa constând în 31.225.000 coroane suedeze, adică aproximativ 250 milioane de dolari americani la nivelul anului 2008. A murit în 1896, iar Premiul Nobel se acordă din anul 1901 aproape fără întrerupere până astăzi. El constă din: o medalie, o diplomă şi o sumă de bani, care la început a fost în valoare de 40.000 de dolari americani, apoi a crescut la 10.000.000 de coroane suedeze, iar în iunie 2012 Fundaţia Nobel a decis să reducă suma de bani la 8 milioane de coroane suedeze.

Datorită pasiunii sale pentru călătorii, Victor Hugo l-a denumit „cel mai bogat vagabond al Europei”. Cu timpul Alfred și-a deschis fabrici și laboratoare în peste 20 de țări, iar când nu călătorea lucra intens în laboratoarele sale.

În 1896 Alfred Nobel moare. Brevetase peste 355 de invenții, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială și mătasea sintetică.

Premiile Nobel au fost create de savantul și omul de afaceri suedez Alfred Nobel (1833 – 1896), inventatorul dinamitei (1867), care, în testamentul său, a întemeiat o fundație cu scopul ca veniturile imensei sale averi să fie oferite în fiecare an „sub formă de premii celor care, în anul precedent, au adus cele mai mari servicii umanității”.

1917 – S-a născut John F. Kennedy, al 35-lea președinte al Statelor Unite (d. 1963)

John Fitzgerald Kennedy (n. 29 mai 1917 – d. 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca John F. Kennedy, JFK sau „Jack Kennedy”, a fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.

Născut în 29 mai 1927, în Brookline, Boston, din părinţi cu origini irlandeze, John Fitzgerald Kennedy a devenit unul dintre emblematicii preşedinţi ai Statelor Unite. Istoria vieţii lui, atât cea oficială, cât şi cea personală par să se afle undeva la graniţa dintre adevăr şi legendă. Teoriile conspiraţiei nu mai contenesc, jurnalişti, biografi, documente de tot felul şi dezvăluiri care mai de care mai de senzaţie ale celor care l-au cunoscut sau pretind că l-au cunoscut personal captivează în continuare atenţia publicului din lumea largă.

Cel care avea să devină preşedintele Americii la 44 de ani, deşi era foarte bolnăvicios, suferind de boli grave încă din copilărie, de la vârsta de 2 ani,  între care şi afecţiuni ale coloanei vertebrale, era în schimb un optimist, un studios pasionat de lectură, de la cărţile de aventură,  până la cele de politică şi studiile de economie. Inteligent şi ambiţios, dorind să facă lucruri mari în viaţă şi visând să ajungă într-o bună zi un lider, John, unul din cei nouă copii ai lui Joseph şi Rose Kennedy, a primit o educaţie aleasă, a studiat la Harvard, absolvind în 1940.

Ambiţios şi curajos

La început, modelul lui a fost fratele său mai mare, Joe, în care tatăl lor, un ambiţios om de afaceri care îşi sporise averea prin afaceri imobiliare şi tranzacţii la bursă, dar şi din importul de whisky “în scopuri medicale”, în vremea prohibiţiei, iar în timpul celui de-al doilea război mondial devenind ambasador, îşi pusese  seranţele pentru a-l vedea pe fiul  său preşedinte al Americii. Dar soarta a făcut ca Joe să îşi piardă viaţa în război, în 1944, pe frontul european. De atunci, toate speranţele şi ambiţiile politice ale capului familiei Kennedy s-au îndreptat către fratele său mai mic. John Fitzgerald avea deja la activ fapte de arme, după ce reuşise să intre în armată cu ajutorul tatălui său care i-a falsificat fişa medicală pentru a-i ascunde trecutul medical ce nu i-ar fi permis acest lucru. Astfel a ajuns la Centrul de Informaţii navale din Washington, iar apoi a devenit comandantul-adjunct al torpilorului PT109, ce trebuia să intercepteze vasele jaoneze ce transportau trupe şi provizii în zonele deţinute de japonezi. În 1 august 1943, torpilorul care patrula în zona Insulelor Solomon a fost lovit de un distrugător nipon şi scufundat. John a reuşit să se salveze şi a scos din apă şi 10 din 12 membri ai echipajului, pe care i-a pus pe o scândură ruptă şi i-a adus astfel înot la mal. Fapta lui arămas în istorie şi a fost evocată, aşa cum îl sfătuise tatăl lui să o facă, în discursurile lui electorale de mai târziu, împreună cu împrejurările în care îşi pierduse viaţa fratele său mai mare, Joe. Iar aceste povestiri au reuşit să impresioneze electoratul.

Echipa Cambridge

În 8 noiembrie 1960, Kennedy a devenit al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, iar în 20 ianuarie 1961 era învestit în funcţie. Discursul său inaugural, care a durat 15 minute, a fost unul dintre cele mai dinamice discuri de inaugurare din istorie. Şi-a ales o echipă pe măsura sa, tânără, dinamică, de elită, bine instruită şi educată, pe care a numit-o sugestiv “Echipa Cambridge”, cu absolvenţi ai prestigioaselor universităţi Harvard şi Massachusets. În timpul mandatului s-a confruntat cu planul invaziei în Cuba “moştenit” de la predecesorul său, Eisenhower ce avea ca scop înlăturarea regimului lui Fidel Castro, care s-a soldat însă cu un eşec total, apoi cu criza rachetelor cubaneze, care risca să declanşeze Al Treilea Război Mondial.

Pe plan intern, a promis reforme sociale, de educaţie şi de sănătate publice şi s-a ocupat de programul spaţial care a înregistrat progrese rapide în scurtul său mandat. JF Kennedy a fost preocupat şi de războiul din Vietnam, dintre Nord şi Sud şi voia să instaureze acolo un guvern care să reziste influenţelor comuniste ale Sudului. La sfârşitul anului 1962, a vrut să retragă trupele americane. Nu a reuşit să îşi ducă planul la sfârşit. A luptat pentru justiţie socială şi împotriva mafiei.

Viaţă tumultoasă

Viaţa personală a lui JF Kennedy a fost la fel de tumultoasă ca si cea politică. În tinereţe, s-a îndrăgostt de o femeie măritată, periculoasă, Inga Arvad, despre care se spunea că ar fi fost spion nazist şi care era urmărită permanent de FBI. Oficial, Inga lucra ca jurnalist la ziarul Times Herald. Tatăl lui Jack reuşise până la urmă să îl despartă de ea. Apoi, JFK  s-a îndrăgostit de viitoarea lui soţie, Jaqueline Bouvier, care lucra ca fotoreporter la publicaţia The Washington Times. În 1953, Jacqueline a mers la Londra, trimisă de ziar la încoronarea reginei Elisabeta a II-a. Moment prielnic pentru a testa sentimentele iubitului ei. Când s-a întors, Jack a cerut-o în căsătorie chiar pe aeroport. Şi-au unit destinele în data de 12 septembrie 1953. Până atunci ţinuseră secretă relaţia lor.

Din dezvăluiri anterioare, dar şi din unele recente, făcute cu ocazia unei biografii actualizate a fostei Prime Doamne a Americii, Jacqueline Kennedy, reiese că viaţa cuplului Kennedy a avut suişuri şi coborâşuri. Jackie a avut multe de îndurat de pe urma aventurilor amoroase ale soţului ei, un vestit afemeiat care nu rata nicio ocazie să o înşele, dar care, pe de altă parte, era foarte iubitor şi ataşat de familie. Jacqueline a îndurat toate acestea cu stoicism şi s-a comportat ca o adevărată doamnă. De altfel, ea a fost într-adevăr o Primă Doamnă de excepţie, emblematică, adorată, servind ca model de comportament şi stil milioanelor de femei din lumea întreagă chiar şi astăzi.

Jacqueline a povestit, în biografia ei, că l-a iubit pe Jack enorm, în ciuda tuturor infidelităţilor lui, până în ultima clipă a vieţii lui. JFK a murit în braţele ei, împuşcat în cap de Lee Harvey Oswald, în timpul vizitei sale oficiale în Dallas, în ziua de 22 noiembrie 1963, la ora locală 12:30, în Piaţa Dealey. Se afla într-o maşină decapotabilă, alături de soţia lui. După ce glonţul fatal l-a nimerit, străpungându-i capul, s-a prăbuşit peste Jackie care striga disperată:”Ce ţi-au făcut!…Ce ţi-au făcut!…”

1953 – Britanicul Edmund Hillary şi nepalezul Tenzing Norgay au cucerit pentru prima dată Everestul, cel mai înalt vârf din lume (8.848 metri), aflat la graniţa dintre Nepal şi Tibet.

Evenimentul a avut loc la 29 mai 1953, cei care au atins în premieră ”sălaşul zeilor” fiind alpinistul neo-zeelandez Edmund Hillary şi şerpaşul nepalez ce-l însoţea, Tenzing Norgay.

Atingerea a ceea ce pare imposibil de atins a fost dintotdeauna una dintre marile provocări umane. Iar multă vreme, vârful Everest, cel mai înalt munte al planetei, ridicat la 8.848 de metri deasupra nivelului mării, a părut un loc inaccesibil omului. Dar în secolul XX, mai multe expediţii, mai ales britanice, s-au apropiat tot mai mult de cucerirea „sălaşului zeilor”, aflat la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Cea mai semnificativă tentativă a aparţinut alpiniştilor britanici, Geroge Mallory şi Andrew Irvine care, la 8 iunie 1924, dădeau asaltul final către vârf, alegând ruta de nord d escaladare a uriaşului din Himalaya. Din păcate, cei doi nu s-au mai întors, ei devenind victimele Everestului. 9 ani mai târziu, un piolet avea să fie găsit la altitudinea de 8.500 de metri şi abia în 1999, a fost descoperit cadavrul lui Mallory, prins în mormântul gheţurilor veşnice. Cum n-a existat vreo dovadă că moartea celor doi ar fi survenit după cucerirea vârfului, obiectivul „supunerii” Everestului a rămas neschimbat.

În 1953, o expediţie condusă de John Hunt a ajuns în Himalaya mai determinată ca oricând să atingă acel imposibil. Organizaţi pe mai multe echipe, alpiniştii au atacat vârful, prima oară, la 26 mai, prin cuplul Tom Bourdillon şi Charles Evans. Extenuaţi de efort, dar având şi probleme cu rezervele de oxigen din tuburi, ei s-au oprit însă la doar 100 de metri de vârf, preferând să se întoarcă decât să îşi găsească sfârşitul acolo. A doua încercare – care era şi ultima planificată – a aparţinut, la 29 mai, echipei formată din neo-zeelandezul Edmund Hillary şi şerpaşul nepalez Tenzing Norgay, care aveau vârsta de 34, respectiv 39 de ani, în momentul ascensiunii. La ora locală 11.30, ei deveneau primii oameni care, cu certitudine, priveau lumea de la cea mai mare înălţime existentă pe planetă.

Reuşita lor i-a transformat instantaneu în nişte celebrităţi mondiale, gloria revenindu-i mai ales reprezentantului Imperiului Britanic, Edmund Hillary. Multă vreme s-a considerat că el a fost chiar primul dintre cei doi care a atins vârful, dar, mulţi ani mai târziu, şi pe fondul unor tensiuni surevenite între cei doi foşti parteneri, Norgay a mărturisit că el fusese, de fapt, primul, dar convenise cu Hillary ca acesta să îşi atribuie întâietatea. Realizarea ar fi putut fi umbrită dacă „primul om pe Everest” ar fi fost un nepalez şi nu un vrednic supus al Majestăţşii Sale, Regina Elisabeta a II-a. Oricum, numele celor doi a fost şi va fi întotdeauna pomenit împreună când va fi vorba de cucerirea, în premieră, a celui mai înalt munte al lumii.

Situat la o altitudine de 8488 m deasupra mării, în Munții Himalaya, la granița dintre Nepal și Tibet (China), “acoperișul lumii”- cum mai este cunoscut – poartă în nepaleză numele Sagarmāthā (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (Mama universului). În anul 1856, în urma “Marelui Studiu Trigonometric” inițiat de britanici în India, s-a stabilit că este cel mai înalt vârf de pe Pământ, iar numele “Everest” i-a fost dat în anul 1865, de către Royal Geographical Society, în onoarea topografului britanic, Sir George Everest.

Primele expediții pentru cucerirea sa au fost inițiate începând cu anul 1920. O lungă serie de alpiniști a încercat abordarea vârfului dinspre partea de nord, dintre care poate cel mai important este britanicul George Mallory. Tentativele sale din 1921, 1922, 1924 s-au încheiat tragic în 8 iunie 1924. Pioletul său a fost găsit de un alt grup de alpiniști, nouă ani mai târziu, la altitudinea de 8.500 m, iar trupul său a fost descoperit sub zăpadă, de o expediție special constituită la 1 mai 1999.

La expediția din 1922, a lui George Finch, au fost utilizate pentru prima oară tuburile de oxigen. În 1933, un avion Westland Wallace, condus de marchizul de Clydesdale, a zburat peste vârful Everest într-o încercare de a plasa un steag al Regatului Unit. Zborul a fost finanțat de Lady Houston, o milionară britanică, fostă dansatoare de cabaret.

Tentativele dinspre versantul de nord au continuat până în anul 1950 când China a preluat controlul asupra Tibetului și a oprit accesul expedițiilor occidentale. Din acel moment, a început abordarea sudică, dinspre Nepal, acest traseu fiind și astăzi cel mai utilizat.

Fiecare nouă expediție a adus un plus de experiență, atât în abordarea unor trasee noi cât și în utilizarea unor echipamente mai performante, astfel încât ascensiunea britanică din 1953, condusă de John Hunt, s-a soldat, în sfârșit, cu o victorie: alpinistul Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay au ajuns pe vârful Everest la 11:30 a.m., ora locală în data de 29 mai. Vestea succesului expediției a ajuns la Londra în ziua încoronării reginei Elisabeta a II-a – 2 iunie 1953. La întoarcerea din Nepal, Hunt și Hillary au primit Ordinul Imperiului Britanic iar Tenzing a primit Medalia George. Expedițiile au continuat astfel încât până la sfârșitul sezonului de alpinism 2010, au existat 5.104 ascensiuni către vârf și aproximativ 3.142 persoane implicate. Muntele și-a luat tributul său fără milă, de-a lungul timpului, 219 persoane murind în încercarea de a-l cuceri.

Câteva date interesante

– cel mai tânăr alpinist: americanul Jordan Romero – avea 13 ani în 2010, când a ajuns pe vârf

– cel mai vârstnic alpinist: nepalezul Min Bahadur Sherchan – avea 76 de ani în 2008, când a ajuns pe vârf;

– cele mai multe ascensiuni: șerpașul nepalez Apa Sherpa – 20 de ascensiuni;

– cea mai rapidă ascensiune: alpinistul austriac Christian Stangl: 16 ore și 42 de minute pentru a parcurge cei 10 km de la Tabăra III până la vârf, fără tuburi de oxigen;

– primul alpinist roman care a atins vârful Everest, a fost inginerul Constantin Lăcătușu, în 1995, iar prima expediție românească a fost organizată în anul 2003 sub conducerea alpinistului David Neacșu.

Un alt lucru interesant este faptul că trăsnetele nu lovesc pe Everest! Sistemele NASA înregistrează numeroase trăsnete în Podișul Tibet, dar nu și în Munții Himalaya, de la 2.000 m altitudine în sus. Dar dincolo de acest fapt, supraviețuirea pe munte este extrem de dificilă. La altitudini de peste 8.000 m, temperaturile ating valori foarte scăzute, având ca rezultat degerături ale oricărei părți a corpului expuse la aer. Zăpada este înghețată și alunecarea și căderea în prăpastii constituie un pericol suplimentar. Vânturile pot fi extrem de puternice iar presiunea atmosferică este aproximativ o treime din cea de la nivelul mării. Nivelul scăzut al oxigenului disponibil în atmosferă duce la un nivel scăzut al oxigenului în sânge. Lipsa de oxigen, extenuarea, frigul extrem și pericolele ascensiunii contribuie toate la gradul de periculozitate al muntelui, Everestul fiind considerat o “zonă a morții”.

Niciunul dintre aceste pericole nu a reprezentat o barieră pentru oameni, Everestul fiind dintotdeauna o provocare iar ascensiunea sa fiind considerată și astăzi cea mai mare reușită din cariera unui alpinist. Întrebat de ce a urcat pe Everest, Edmund Hillary a răspuns simplu: „pentru ca există!”….