Hanul lui Manuc, istorie și teatru

0 395

I-a fost dat pitorescului Han al lui Manuc din centrul urbei Bucureștiului să aibă o viață cam tot atât de plină de evenimente și schimbări ca și a faimosului său stăpân Emanuil (Manuc) Mirzaianț-Bei, care l-a construit în anul 1808. Astfel, în anii 1861 și 1862 hanului, sub presiunea modei oțelurilor i se schimbă numele în ”Hotel Dacia”. Așa cum am amintit și viața lui Manuc-bei a fost plină de evenimente și chiar de primejdii, mai ales după Pacea de la București care după îndelungi tratative între parlamentari turci și ruși, s-a semnat aici, în acest han, la 16 mai 1812.

În acest răstimp Napoleon se afla în fața Dresdei și cu o armată de aproape 600.000 de oameni se îndrepta spre frontierele Rusiei. Pacea de la București i-a stricat împăratului francez toate socotelile, eliminând pericolul pentru ruși de a avea cel de-al doilea front cu turcii. Diplomația franceză, în fața unui astfel de eșec, arăta Porții otomane greșeala făcută, și Poarta, cum era firesc căuta vinovații. Mai întâi au căzut capetele dragomanului Dumitrache Moruzi și al fratelui său Panaiotache. Nici capul lui Manuc nu stătea prea sigur pe umeri pentru că până și lui Telleyrand, ministrul de externe al lui Napoleon i se adusese la cunoștință de activitatea lui ”Manoucci”, cum îl numeau francezii pe hangiu; activitate, într-adevăr, nu prea favorabilă francezilor, care aveau un cuvând de spus, la Constantinopol, urechilor vizirului.

Și un capugiu era întotdeauna gata de drum să ia capul, fie chiar și lui Manuc, mare dragoman turc și el. Manuc știa toate aacestea, de aceea și fuga lui pentru a-și salva viața era justificată. Știm acum pe ce fond istoric își desfășura existența hanul, de atunci și până mai târziu. Căci și după moartea lui Manuc în anul 1817, viitorul ”oțel” va avea o viață agitată. Este suficient să citești, în special, cel de-al doilea volum din ”Bucureștii de altădată” al lui Constantin Bacalbașa ca să afli ce i-au auzit urechile bietului han în utlimile decenii ale secoului al XIX – lea când opoziția adunată aici, indiferent de nuanța politică , nu avea decât un vis: să dărâme guvernul împroșcându-l cu tot fel de vorbe. Am putea spune că ”Dacia” era un al doilea parlament al țării, unde se vorbea fără jenă, doar-doar va cădea ”infamul guvern”.

(Actorul Constantin Nottara)

Dar ”Dacia” nu era numai sală de întruniri politice, ci și teatru și grădină de vară. Cum arăta o aflăm din amintirile lui Constantin Nottara: ”Cam în dreptul Pieței de Flori, la câțiva pași de vestitul magazin La Balon se afla pe vremuri vestita Dacia, cunoscută prin întrunirile publice care se țineau acolo. Uneori, la răstimpuri se juca teatru în hardughia aceea, scobită în pântecul hotelului. Vara se juca la grădină adică într-o curte medie pavată cu bolovani pe sub care musteau sosurile picante care se prelingeau din cuhniile restaurantului vecin, accentele patetice ale actorilor amestecându-se cu comenziile chelnerilor și bătăile de clești ale gratargiilor”.

Da, într-adevăr, ”se juca și teatru” la Dacia. Aici au dat spectacole, între alții actorii Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Ana Popescu – Manolescu. Ne vom opri asupra celor trei pentru că de numele lor se leagă o activitate care a făcut epocă în teatrul românesc. Și pentru că dramaticele întâmplări ale vieții lor, având ca punct de răscruce hanul, sporesc romantica aură a acestui așezământ care numai de întâmplări dramatice nu a dus lipsă.

(Actrița Aristizza Romanescu)

Despre Grigore Manolescu se știe că a fost mezinul unei familii cu 5 copii și că pasiunea pentru teatru l-a determinat să o părăsească, pentru a nu o face de rușine. Tatăl său s-a adresat chiar procuraturii (parchetului) pentru a-l obliga pe fiul său să abandoneze cariera teatrală. Tânărul Manolescu a fost însă consecvent hotărârii sale. Dar, o piedică neașteptată pe drumul spre teatru îi este pusă de Ștefan Vellescu, profesor la Conservator care nu-l vedea destul de înzestrat pentru această carieră din cauza unor neajunsuri fizice. Mai târziu, profesorul Vellescu și-a schimbat părerea descoperind în tânărul Manolescu reale calități artistice. După absolvirea Conservatorului, Grigore Manolescu ajunge actor la Teatrul Național.

Avea numai 17 ani. Activitatea sa teatrală s-a aflat în atenția lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Ghica, I.L.Caragiale și Macedonki. Din corespondența lui Vasile Alecsandri către Aristizza Romanescu aflăm că bardul de la Mircești îi avea în vedere pe Grigore Manolescu și Aristizza spre a juca în piesa sa ”Fântâna Blanduziei”. Mai mult, Vasile Alecsandri s-a dus personal la ”Dacia” să-l determine pe Manolescu să se întoarcă la Teatrul Național, când supărat, acesta îl părăsise. Mihai Eminescu îl aprecia și el chiar dacă în cronicile sale teatrale îl și critica uneori. Ion Ghica, în calitatea sa de director al Teatrului Național din București l-a ajutat să plece în străinătate împreună cu Aristizza Romanescu, pentru studii; mai târziu, pe când era ministru plenipotențiar al României la Londra, Ghica l-a ajutat să vadă Anglia și cu această ocazie și pe marii interpreți englezi, între care celebrul Booth. La Londra, Manolescu a plecat înspțit de Anicuța Popescu-Manolescu, tânăra lui soție.. Caragiale și Macedonski au scris și ei despre actorul Grigore Manolescu.

Manolescu, așa cum am spus, părăsise Teatrul Național, plecând la ”Dacia”, respectiv Hanul lui Manuc. Este un moment important și tebuie să ne întoarcem la el. Supărarea lui a venit de la o observație făcută de el lui Ștefan Iulian (alt mare artist din acele timpuri), în calitatea pe care o avea de director de scenă. Reacția lui Iulian a fost nelalocul ei și Grigore Manolescu s-a plâns conducerii instituției. Nefiind sprijinit a părăsit Teatrul Național. La Dacia a reuși să își înființeze propria trupă de teatru unde figura și Anicuța Popescu care l-a ajutat și material în activitatea lui de aici. Cum s-au apropiat cei doi? Între piesele prezentate la Dacia a fost și Dama cu camelii a lui Al.Dumas – fiul. În însemnările ei, Anicuța Popescu povestește că Manolescu, în rolul lui Armand era superb. ”La finele spectacolului, când am intrat în cabină Manolescu m-a oprit să mă dezbrac. Se uita la mine, îmi săruta mâninile și a plâns o oră fiind de față mai mulți camarazi care veniseră să mă felicite și care îl rugau să se oprească”.

Era clar, Grigore Manolescu se îndrăgostise de frumoasa lui parteneră din Dama cu camelii, spectacol care se juca cu casa închisă, lucru foarte rar la acea vreme. Cu toate acestea timpul petrecut la ”Dacia” s-a încheiat prost sub aspect financiar. Manolescu era mână spartă cheltuind mult mai mult decât îi permitea punga. Dar dragostea le învinge pe toate. Să-i dăm din nou cuvântul Anicuței Popescu partenera lui din Dama cu camelii dar și de viață pentru că între timp să căsătoriseră. ”Nu am simțit nici durere și nici remușcare din ceea ce am făcut. Eram tineri, fericiți. Cui mă întreba pe mine ce-am făcut îi răspundeam că nu regret, că Manolescu nu m-a luat pentru bani și eu nu m-am măritat să ma despart”. Și totuși, un nor plutea deasupra acestei dragoste aparent atât de senine și fără griji. Norul avea și un nume: Aristizza Romanescu. De fapt Aristizza l-a avut partenere de scenă pe Manolescu înaintea Anicuței. Au fost împreună, cum am mai spus, pentru studii la Paris. Dar să nu ne grăbim…

Un istoric al Bucureștilor, mai puțin citat în lucrările mai noi despre trecutul capitalei, Victor Bilciurescu povestește în cartea sa ”București și bucureșteni de ieri și de azi” referitor la Hanul lui Manuc, că tot aici, la Dacia, Grigore Manolescu, ocupând o odaie în hotel, până ce nu murise tatăl său, îmrepună cu prima lui soție, Anicuța Popescu, care avea angajament la Teatrul Național, a avut durerea să afle fiind în oraș că soția lui se aruncase de la etaj în stradă, de unde a fost ridicată în stare foarte gravă, trebuind să zacă o jumătate de an, aflând că Grigore al ei avea slăbiciune pentru o altă o artistă. Cuprins de remușcări, Manolescu a vegheat la patul ei zile și nopți în care a avut vreme să studieze Hamlet pe care l-a jucat la Teatrul Național. Aflăm deci că după Dama cu camelii, prezentată la Hanul lui Manuc, o altă piesă, plămădită de Manolescu aici, dar jucată la Național fost Hamlet, Prințul Danemarcei. Tot Anicuța ne spune : ”Ne închideam în casă cu dicționarele pe birou. Eu citeam franțuzește iar Manolescu scria românește cu o repeziciune extraordinară”.

Trebuie spus că alegerea repertoriului i se datora și Anicuței Popescu, care avea o mare pasiune pentru cultură. Dar în cazul Hamlet, acesta era un vis mai vechi al lui Manolescu. Zece ani l-a purtat în el cu întrebările pe care le ridică în mod firesc interpretarea acestei piese de rezistență pentru cariera unui artist. Anicuța ne spune că, după fiecare spectacol, Manolescu studia din nou textul până la 3-4 dimineața. Își cizela rolul în continuu. În rolul Ofeliei era distribuită Artizza Romanescu care, în ”Amintirile ei” confirmă că Manolescu a studiat Hamlet timp de 10 ani și că ea, știind de revenirea la Național a pregătit rolul Ofeliei. Hamletul lui Manolescu a făcut epocă. Cu el, artistul a avut curajul să plece la Viena, pentru a juca la celebrul ”Karlitheater”. Dacă ne gândim bine a fost un act temerar, de puternică vionță pentru afirmarea teatrului românesc. Un Hamlet precum și alte piese jucate în limba română și încă pe speze propii..Și unde? La Viena cu gusturile ei rafinate de capitală a artelor. Și cum? Aproape fără nici o publicitate. Doar ici-colo câte un mic afiș pe străzi. Cum poți trezi astfel interesul marelui public? Nu-i de mirare că primul spectacol cu Hamlet s-a jucat în fața unei săli aproape goale. Cu toate acestea, Manolescu a avut o creație magistrală și nu s-a lăsat descurajat.

(Trupa de teatru condusă de G.Manolescu în turneu la Viena)

Seară de seară însă numărul spectatorilor creștea Și poate că s-ar fi ajuns la săli arhipline cu mai multă publicitate mai ales că Manolescu, în rolul lui Hamlet, apărea ”de o rară frumusețte bărbătească, cu o privirea în stare să hipnotizeze, așa erau ochii lui negri capabili să împărtășească furia, bunătatea sau amorul”. Jocul Artistizzei Romanescu în rolul Ofeliei nu a fost o reușită. Era dezamăgită de prezența redusă a spectatorilor. În schimb, în piesele următoare, în Blanduzia de exemplu, s-a spus de către criticii vienezi că un glas ca al ei nu s-a mai auzit. Cu toate acestea, Manolescu a decis întoarcerea în țară a trupei sale din care lipsea încă din anul 1888, Anicuța Popescu. Dar nu numai din trupă dar și din viața lui în care intrase Aristizza romanescu…Destinul ei avea să fie însă unul trist. Așa cum ea însăși mărturisea: ”La anul 1888 odată cu începerea divorțului meu, m-au urmărit toate nenorocirile, mi s-a zdrobit cariera fără să pot culege nimic din anii copilăriei și ai tinereței mele”.

Cea mai credincioasă pare a fi mizeria care o urmează pas cu pas. E greu de crezut că în anii apăsătoarei singurătăți să nu-și fi amintit de clipele când împreună cu Manolescu, repetau vorbele spuse de Ofelia: ”Știm cine suntem, dar nu știm ce putem deveni”. S-a stins din viață în sărăcie și singurătate în anul 1912. Grigore Manolescu și Aristizza Romanescu au mers un timp împreună. Deși grav bolnav, el continuă să joace. Voința destinului a vrut ca ultimul său spectacol să fie Dama cu camelii, piesă jucată pe vremuri alături de frumoasă Anicuța Popescu, la Hanul lui Manuc.. Acum, în rolul lui Margueritei Gautier era Aristizza Romanescu, care are și greaua misiune de a-l purta pe Manolescu pe drumurile Europei în căutarea sănătății. Ea știe bine că boala lui este incurabilă și totuși îl duce Viena, apoi la Paris unde este operat la 13 iulie 1892 dar moare în ziua următoare.. Avea doar 35 de ani. Este adus în țară și inmormântat punându-i-se sub căpătâi tragedia Hamlet, potrivit ultimei lui dorințe. Opera, ne amintim, a fost tradusă la Hanul lui Manuc, împreună cu Anicuța Popescu, în frumoșii ani ai începutului.

Din vechiul trio mai rămăsese doar Aristizza, pentru a dobândi prin muncă banii necesari acoperirii cheltuielilor făcute cu boala și moartea lui Grigore Manolescu și pentru a-și jeli propria soartă. Pentru cele 306 roluri jucate în cei 30 de ani de teatru, societatea pe care o slujise cu dăruire i-a acordat suma de 194 de lei pensie și 100 de lei drept compensație din cutia milei..apoi tăcerea a învăluit-o și pe ea.

Leave A Reply

Your email address will not be published.