Palate şi Case Domneşti în Bucureşti

0 88

Când, în 1812, Ţara Românească a fost „fericită” cu domnia nouă a lui Ion Gheorghe Caragea, proaspătul domnitor s-a aşezat în Curtea Nouă de la Mihai Vodă. Erau acolo, mai la deal de vechea mânăstire, case mari ridicate cu vreo 25 de ani în urmă de Al. Ipsilanti, căci vechea curte domnească se dărâmase. Datorită, însă, uneia dintre multele nenorociri ale acestei domnii, palatul a ars într-o zi a anului 1819 şi familia domnească a trebuit să-şi caute un adăpost în oraş.

Una dintre casele cele mai arătoase era proprietatea banului Dumitrache Ghica, de pe Podul Mogoşoaiei. Acolo a poftit Caragea să se mute şi i s-a făcut pe voie. Banul, om bogat, avea destule alte case în oraş în care să se poată aşeza. Casa aceasta a slujit de palat domnesc vreme de vreo 20 de ani. Ea se găsea, după cum am spus, pe Podul Mogoşoaiei, ocupând locul dintre imobilul fost Resch şi strada Edgar Quinet, înglobînd deci clădirile de pe marginea pasajului Victoriei, Teatrul Comedia şi Capșa. La faţă, spre Podul Mogoşoaiei, aşezarea era mărginită de un zid lung, în care se deschidea principala intrare în curte.

În fund, curtea se întindea până pe uliţa numită azi a Academiei şi, mai de mult, a şcolii, două nume care spun acelaşi lucru, căci ducea la şcoala sau academia de la Sf. Sava. În mijlocul curţii era „palatul”, adică un şir de case mari cu două rânduri, ce începeau de la Podul Mogoşoaiei şi mergeau până la uliţa şcolii. Erau clădite bătrâneşte, cam otova, şi aveau drept unică podoabă un chioşc turcesc la stradă, la rândul de sus. În acel chioşc (un geamlâc deasupra Podului Mogoşoaiei) îi plăcea lui Vodă Caragea să stea şi să se uite la trecători, când îşi sorbea cafeaua şi îşi fuma ciubucul.. Boierimea care forfotea pe pod, în caleştile luxoase, ştia că sus, după perdele, ispitea ochiul invidios al lui Vodă. De prea multe ori bogăţia caleştilor, podoabele boierilor şi ale slujitorilor, lungimea şi luxul alaiului erau nemărturisite sfidări la adresa fanariotului…

Pe partea dreaptă a curţii, în lung, se înşirau măruntele odăi ale slujitorilor: idiclii, neferii şi iciolanii, adică servitorii, oştenii şi copiii de casă. Tocmai în fund se găseau grajdurile, unde se ţineau caii şi numeroasele trăsuri. Cât era ziua de mare, forfota curţii nu se mai sfârşea. Umblau încoace şi încolo, stîrnind praful sau frământând noroiul, slujitorii domniei sau ai boierilor cu treburi la curte şi, pe deasupra, o întreagă lume măruntă: pehlivani şi măscărici, simigii şi bragagii, salepgii şi alunari, şerbetgii şi masalagii.

În patriarhala ei incomoditate, casa lui Dumitrache Ghica mulţumea pretenţiile de moment ale domnului. Avea acolo tot ce-i trebuia; numai biserica îi lipsea. Să-şi construiască una nu avea timp, căci amintirea darurilor de domnie nouă se spulbera repede pe ţărmurile încântătoare ale Bosforului. Fiece nouă zi de la Dumnezeu putea fi ultima zi de domnie. Nu de clădit case şi biserici le ardea vremelnicilor stăpânitori, ci de strâns cât mai mult şi cât mai repede, ca să îndestuleze pe urmă zilele negre ale maziliei.

Dar cum Măria Sa nu putea să rămână nici fără biserică, s-a uitat împrejur să vadă care sfânt lăcaş era mai aproape. Și a găsit dincolo de fundul curţii, peste uliţă, vechea biserică Dintr-o Zi, pe care cu un veac şi jumătate mai înainte o ridicase evlavioasa doamnă Marica a lui Constantin Brâncoveanu. Dar ca să ajungă acolo, Vodă a trebuit să-şi plimbe domneştile lui picioare printre slujitorii de toată mâna, prin praf şi noroi, printre grajduri şi grămezi de bălegar. Şi atunci, fară a sta mult pe gânduri, a poruncit să i se facă o punte, ridicată sus pe bârne, care să-l ducă de acasă şi până la biserică.

Pornind de la rândul de sus al caselor sale, unde avea locuinţa, fiindcă rândul de jos era întocmit numai pentru canţelarii, vodă trecea gânditor, petrecând boabele mătăniilor printre degete, pe puntea acoperită deasupra şi în părţi, ca printr-un coridor, până la biserică. Acolo, pătrundea nu prin uşa din faţă, ca toată lumea, ci printr-o parte, prin zidul dintre miazăzi, drept în cafasul de deasupra intrării, unde, în mod obişnuit, stă corul. Acolo pusese să se aştearnă covoare şi să se aducă scaune poleite de acasă.

Puntea făcută de Caragea nu era însă o noutate pentru bucureştenii noştri. Cu câteva zeci de ani mai înainte, Nicolae Mavrocordat pusese să se facă altă punte, cu mult mai întinsă, între Mânăstirea Văcăreşti, ctitoria sa, unde obişnuia să se odihnească vara, şi foişorul de la biserica cu acelaşi nume, unde-şi avea doamna Smaragda casă de priveală. Puntea trecea pe deasupra luncii Dâmboviţei, pe bârne de lemn, care s-au prăpădit toate…

După Caragea, Alexandru Suţu, care a locuit ca domn în aceleaşi case ale banului Ghica, se folosea de o punte asemănătoare spre a lega de astă dată reşedinţa domnească de localul divanului. Acesta funcţiona în casa Slătineanu, de pe locul actualului restaurant Capșa. Comunicaţia se făcea printr-un lung coridor de scînduri, învelit, ale cărui ferestre răspundeau în curtea domnească. Constantin Aricescu apucase încă în fiinţă searbăda construcţie de scânduri şi menţionează că acolo fusese vorba cândva să fie omorât Suţu de unul dintre eterişti.

Dar fricos, văzându-1 cum vine, bătrân, cu barba albă şi mare, cu toată măreţia voivodală pe el, eteristul şi-a pierdut cumpătul şi a fugit ruşinat… Se înţelege că asemenea mizerabile înjghebări de lemn nu puteau să dureze. După Grigore Ghica şi ocupaţia rusească, a urmat la tron Alexandru Ghica. Amândoi fraţii au locuit ca domni în acelaşi palat, casa veche a Banului, în care locuia şi Caragea. Dar Alexandru Ghica şi-a schimbat mai pe urmă reşedinţa în casele ce aveau să fie cândva palat regal, în casele lui Golescu.

Nu-l vedem însă pe elegantul şi ambiţiosul Alecu Ghica lăsându-se să fie purtat de subţiori până la biserică. El ieşea călare, voiniceşte, mergea în caleaşcă şi de multe ori pe jos. Tot aşa se ducea şi la biserică, dar nu la biserica Dintr-o Zi, ci numai la Sărindar. Puntea lui Caragea s-a prăbuşit şi s-a desfăcut singură, ca un lucru rămas tară rost…

Pentru cine mai are curiozitate şi interes pentru vestigiile trecutului, este uşor să observe şi astăzi urma acelei punţi (astăzi nu se mai vede nici o urmă a acelei punţi – n.red). Căci dacă va privi biserica Dintr-o Zi, de peste drum, din gura pasajului Victoriei, va vedea cum pe partea dinspre miazăzi a bisericii – spre Institutul de Arhitectură aşadar – brâul ce înconjoară biserica e întrerupt la oarecare înălţime deasupra pavajului. Acolo se vede perfect urma unei uşi zidite.

Pe dinăuntru acea uşă răspunde, cum am spus, în cafasul bisericii, adică în balconul interior unde cîntă corul. Astăzi, uşa din zid pare aşezată cam jos. Altădată, însă, era cu totul altfel. Nivelul oraşului s-a ridicat simţitor şi biserica parcă a intrat în pămînt. De unde odinioară trebuia să sui două sau trei trepte ca să intri în biserică, astăzi trebuie să le cobori. Preotul George Negulescu de la Biserica Batişte, fost prin 1915 paroh al bisericii Dintr-o Zi, povesteşte cum a găsit încă în fiinţă urmele podoabelor de altădată, când biserica era a curţii domneşti. Cafasul avea o balustradă de zid, formată din 3 ieşituri care aminteau lojile vechiului nostru Teatru Naţional, înăuntru era tapetat cu catifea roşie, iar pe jos era aşternut un covor de aceeaşi culoare.

Îngropată în pământ şi roasă de igrasie, bătrâna biserică a rămas în mijlocul străzii ca un unchiaş de la ţară, zăpăcit de goana automobilelor şi de vuietul oraşului. Aşa cum arată, lipsită de cochetăria Stavropoleosului sau de podoabele Creţulescului, trebuie să recunoaştem că nu are o înfăţişare prea atrăgătoare. Dar ea trebuie evocată aşa cum era în noaptea călduţă şi parfumată de primăvară, când silueta fină a şiretului fanariot se lăsa purtată de subţiori prin lungul coridor aşternut cu covoare scumpe, în timp ce glasul clopotelor zbuciuma văzduhul şi cele patru turnuri de alături, din ograda Cornescului, trăsneau cu vuiet mare, vestind bucuria sărbătorilor mult necăjiţilor şi răbdătorilor noştri străbunici!

NICOLAE VĂTĂMANU

Leave A Reply

Your email address will not be published.