Amintiri din Clujul lui Blaga

0 292

Anul universitar 1947-1948

Toamna anului 1948 se anunță lungă. Cursurile întârziau să se deschidă. Întrebări. Incetitudini. Nimeni nu știe nimic precis. Ceva se întâmplă și cu Frontul Democrat Universitar. Mă angajez ca pedagog la o școală de contabili unde mi se asigură și masa, ca să fiu primit mai apoi în colectivul redacției ”Lupta Ardealului”, Suplimentul Literar” al acestuia, săptămânal,  redactat de Ioanichie Olteanu, focalizează condeiele cele mai active ale urbei de pe Someș.

De altfel echipa redacțională e solidă, alcătuită din buni profesioniști: Francisc Păcuraru, Ioanichie, Ion Lungu, Pintilie. Și noi, câțiva, mai tineri și mai lipsiți de experiență dar nu și de entuziasm.În sfârșit, începe și anul universitar. Aparent nici o schimbare. Atât doar. Pe lângă catedra de filosofie a lui D.D. Roșca se înființează un preseminar marxist condus de Pavel Apostol, redactorul șef al ”Luptei Ardealului”, organ al Comitetului Judeațean al PCR. Apar și primele tensiuni.

Deocamdată într-o formă timidă, prudentă și argumentată asistentul combate unele puncte de vedere ale șefului de catedră. Îmi cad în mână notițele de curs. Un citat: ”Modul în care sunt interpretate schimbările în diferite etape, ale gândirii umane nu e unitar. D.D. Roșca susține că de la Thales din Milet gândirea nu a înregistrat schimbări structurale. NoiNoi afirmăm contrariul. Modificările care intervin în gândirea umană se aseamănă cu salturile, cu schimbările bruște.

Unii susțin originea biologică a schimbărilor în gândire, noi credem că schimbările în gândire sunt de natură socială. E doar începutul. Va veni și o vreme când polemica nu va mai fi ex-catedră, iar încercările de argumentare, devenite superflue vor fi înlocuite cu etichetări injurioase și excomunicări. Dar, deocamdată, audiez cu pasiune cursul despre Eminescu al lui Dumitru Popovici. Estetica literară la Liviu Rusu, Istoria filosofiei și Filosofia elină la D.D.Roșca, Istoria artelor la V. Vătășeanu, Sociologia și Etica la Gheorghe Marica și, desigur, cu sfințenie, Filosofia Culturii la Lucian Blaga.

Pulsul vieții universitare clujene bate normal…

Unele reorganizări au loc în viața studențească. Sosește la Cluj, M. Malița, apoi M.Gafița. Frontul Democrat Universitar se metamorfozează într-o nouă, mai largă și mai precis direcționată organizație de masă a studențimii. Ia ființă Uniunea Națională a Studenților din România, iar organul acesteia Studentul român va publica o pagina despre viața Centrului Universitar Cluj, redactată fără ingerințe din partea redacției centrale, la Cluj. Sunt numit redactorul responsabil al foii. Fervoarea primelor mari șantiere ale tineretului ajunge și la Cluj: Ag-ni-ta-a – Bo-tor-ca

Prima noastră deviză la Cluj devine ”Ceanu – Mare. Conducta de gaz metan: Ceanu Mare – Cluj. Plecăm în zori, uneori cu trenul, alteori în camionetă, cu cazmale și târnăcoape pe umeri, cântând câtecele revoluționare ale epocii și ne înapoiem noaptea, târziu la fel de gălăgioși și veseli. Cine cunoștea pe atunci oboseala? Entuziasmul primelor acțiuni tinerești, comune, de muncă voluntară dar apreciată, ne dădea aripi.

Iar când conducta noastră ajunge la Cluj fapta ne va fi vestită în piața publică de apariție în fața statuii lui Matei Corvinul a unei construcții metalice ridicând un cerc pe a cărui circumferință, din găuri simetric distanțate, vor țâșni, triumfătoare, flăcările metanului. Puerila metaforă a biruinței, dar cât de mândrii eram pe atunci de soarele nostru. La lumina acestui simbol al primelor izbânzi ne adunam serile să ne citim noile versuri…

Sub bolțile hrubei regale

Uneori luam cunoștiință de existența câte unui coleg din paginile ”Suplimentului”, alteori din facultate sau întâmplător. Dar ne căutam. În afară de ”Supliment” nu exista nici un loc unde să ne întâlnim, să ne cunoaștem mai bine, să schimbăm idei, experiențe, să ne cristalizăm optțiunile. Câțiva ne-am făcut obiceiul să ne găsim serile în hrubele casei de naștere a lui Matei Corvinul.

Acolo, de fapt, în jurul meselor lungi de stejar ceruite de timp, în fața unor căni de lut pline cu un vin roșu, vârtos și întunecat, ca sângele de bivcol, stimulați de tinere actrițe și studente, discutam în contradictoriu și citeam poezii până la mijlocul zorilor.

Veneau aici de regulă Letiția Papu, Ioanichie Olteanu și Grigore Beuran, Vasile Grunea, Nicolae Liu, Emil Valeriu, Nichifor Mihuță, A.E. Baconsky și Mihail Mihai (Mihai Țărfuică) prieteni nedespărțiți, colegi la Drept, Gabriel Pamfil. Uneori veneau aici și colegi maghiari: Szasz Ianos, Marki Zoltan, Bajor Andy.

Nu exista încă filiala Uniunii Scriitorilor, abiapeste un an, la începutul lui 1949, vor sosi la Cluj, Eugen Jebeleanu și Cicerone Theodorescu s-o înființeze, iar o revistă literară se proiecta, deocamdată, doar în visurile, aparent utopice, ale lui MRP.

Acolo, MRP, care se ocupa sub îngrijirea doctorului Pamfil în primul pavilion din stânga al clinicii, o odăiță cu două priciuri suprapuse (de câte ori nu-mi voi găsi, mai târziu, pe priciul de sus adăpostul clandestin dar atât de sigur?) prindeau, din vise și iluzii, un contur tot mai precis viitoarele structuri și rubrici ale publicației care, tipărită abia în decembrie 1949, va lua numele de ”Almanahul Literar”. Un eveniment nu numai afectiv care urma să fie lung comentat de noi cei câțiva prieteni ai lui MRP era întotdeauna sosirea din București a lui ”Catrinel” și a Sidoniei Drăgușanu. Căci, alături de coșurile pline cu pui fripți, brânzeturi, mere și prăjituri de casă, Sidonia venea încărcată cu ultimile întâmplări din viața intelectuală a Capitalei, cu vești din presă, din lumea scriitorilor.

Dar lipsa unui loc al nostru, al unui ”laborator”, al experiențelor și al schimburilor de idei o resimțeam cu acuitate. Și s-a născut ideea înființării, sub egida UNSR, a unui cenaclu. L-am botezat în conjucție cu comandamentele epocii: ”Poezia nouă”. Ce era și cum era această Poezie nouă, firește n-o știa nici unul din noi. Dar îi căutam sensurile. O intuiam. Ședințele le țineam într-un salon cu catifea purpurie ai Colegiului Academic. Visam că cenaclul va deveni nucleul unei viitoare grupări literare. Asta nu înseamnă că am fi părăsit o zi casa marelui rege.

Ea rămânea locul de inimă al boemei noastre. Uneori ne prezentam în șezători publice. Nu neapărat pe scena mică sau mare a Colegiului Academic. Uneori, inițiative spontane dădeau rezultate neașteptate. Poate, cea mai memorabilă șezătoare literară la care am participat a fost cea când la aprinderea soarelui de metan din Piața Libertății am citit poezii în fața brigadierilor și ai clujenilor adunați ad-hoc, până-n zori.

Anul universitar 1947-1948

Apolitic și îndrăgostit, Șefan Augustin Doinaș, proaspăt distins cu  premiul ”Eugen Lovinescu” pentru manuscrisul ”Alfabet poetic”, schimba jurăminte sub sălciile Someșului cu o tânără ucenică a lui Hipocrat. Dumitru C.Micu timid și mirat de orice, încă elev în ultima clasă de liceu, este un colaborator asiduu al ”Suplimentului Literar” . Scria pe atunci tânărul poet: ”Doamne, prin toți munții e/svon de revoluție/Gândul meu cu slabii e/Fă-mă Doamne sabie”.

Elevii sunt încă Aurel Rău, Ion Brad, Tiberiu Utan.  Ion Horea și Cornel Bozbici n-au apărut încă la Cluj dar își pregătesc intrarea triumfală. Alți colegi la litere: Mircea Zaciu, Virgil Nistor, Teofil Bușecan, Aurel Gurghianu, Victor Felea ca și Gabriel Pamfil sunt prezenți la ”Tribuna nouă”. Toți, în vinele cărora curgea poezia și credeam în ea, trebuia să ne găsim în cenaclu. Să ne cunoaștem mai bine. Să acționăm împreună. Ca o forță. Ca o tânără dar viguroasă forță sprirituală. Da, aveam aripi. Ne promisese și Blaga că va veni ”din când în când. Asta era mult. Aproape totul. Pentru că oricâte rațiuni ale poeziei noi am fi iscodit, Steaua noastră Polară se numea totuși, Lucian Blaga. Atât.

Ședință de Cenaclu

O singură dată s-a întâmplat să vină la aceiași ședință de cenaclu Lucian Blaga și Emil Isac. Primul, sobru, în costumul său închis, politicos, cu un surâs tainic pe buze, economicos în gesturi, meditativ, tăcut, aparent absent și comunicativ, prezent, atotprezent. Eram desigur, emoționați și doream ca ședința să se desfășoare la un nivel cât mai înalt. Din fericire aveau cu ei poezii noi A.E. Baconski , Mihail Mihai și Nichifor Mihuță. Ne-am mai liniștit.

Ultimul a citit Anatol Baconsky. Puțin teatral, cu o voce slabă, cu pauze savant studiate. Tolea a început cu ”Proiect liric”:

”Aș vrea un pas liniștit, o floare / Să am pe grumaz o culoare târzie / Un cântec să fie în lumini viitoare / O palmă pe-ntinderea nopții să fie

Vezi-altădată străzile se opreau îndurerate / Altădată copacii goi cerșeau păsări albastre / Nici un amurg n-a scris osanale / Numai fumul căuta ochii iubitelor noastre

Lumea era în mici și mai multe metafore sfinte / Lumea durea ca o pată neagră pe alb / Oamenii își treceau amintirile prin păr / sânii femeilor nu existau în cuvinte.

Mâine însă, mâine iubito nu vei mai plânge / Mâine și copacii vor avea felinare aprinse în ramuri / Mâine un cântec aprins va învinge / Și viața-mi va bate ca o fată la geamuri”.

Aproape fără nici o pauză Baconsky a trecut la perioadele largi din ”Semnificații hibernale”.

”Hamalii îngeri grei de arbori și de țară / În ochi mi-adus plecarea și iarna mi-o deschid / Și poate-n zdrențe poartă un suflet sau o țară / În care viața-și sapă organele pe zid”.

Încă de la primul vers, melopeea ciudată și metafora neobișnuită au focalizat atenția auditoriului, poemul fiind ascultat cu răsuflarea tăiată. Discuțiile nu s-au înfiripat imediat, ca de obicei. Lecturii i-a urmat o pauză destul de lungă. În sfârșit, cineva a început o exegeză ad-hoc, o improvizație sofisticată și pseudo-savantă despre ”teratizarea celestului”, fii laborioși și creatori ai pământului, metamorfozați în hamali devin înșiși îngeri grei ai noii conștiințe etc. O expunere greoaie și întortocheată.

Apoi o altă pauză. Deodată, slab, subțire dar clar, glasul poetului Emil Isac: Nu tot ce mișcă este talent. Poate fi și limbric…

Baconsky a îngălbenit. Ne-am privit stupefiați. Ce-l supărase pe bătrânul poet? Ce voia să spună? Cui i se adresa? Oare chiar i-au displăcut poemele într-o asemenea măsură?

Pe cât de antrenat era Blaga într-o discuție de seminar pe atât de taciturn era când se discuta despre poezie. După ce împreună cu A.E. Baconsky am înființat la finele lui 1947 Cenaclul studențesc ”Poezia nouă” al cărui secretar am devenit, n-aș putea spune că Blaga nu ar fi venit de câteva ori. Ne împărțea boabe de cafea și le romțăiam împreună, asculta un poet, maximum doi, niciodată nu rămânea până la sfârșit.

Știam cu toții că Blaga se culcă foarte devreme, că doarme mult (”în somn lucrez”), dar asculta tăcut și concentrat poemele, discuțiile noastre haotice și confuze în care căutam să punem în circulație, timid dar cu aplomb, totodată noile concepte ale esteticii marxiste. M-am întrebat adeseori de ce niciodată Blaga nu și-a exprimat vreo apreciere, de ce niciodată nu a intervenit în vreo discuție. Va fi fost cauza tocmai propria viziune care nu admite nici un fel de ingerințe, fie și sub forma unor sufestii sau observații la un poem finit?

Acum, după intervenția inopinantă a bătrânului poet clujean, Blaga își întoarse chipul parcă împietrit spre acesta rostind încet, cu o perfect simulată inocență:

Poți să știi ce e talentul?

Vorbise diplomatul.

Apoi, după o scurtă pauza. De astă dată categoric, fără replică: Este un lucru bun! Poemul era salvat.

Popa Farcaș 20

La scurt timp după ce am dat examenul de admitere la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Regele Ferdinand din Cluj, Petre Pascu mi-a propus să-l însoțesc la Blaga. Posibilitatea de a-l cunoaște, cu un ceas mai devreme (cursurile încă nu începuseră) pe viitorul meu Magistru, dar și pe Poetul ale cărui versuri erau demult ”trepte pentru templul meu”, a conținut, desigur, o surpriză nesperată, o bucurie incomensurabilă.

Am urcat în tăcere dealul din spatele Operei, fiecare din noi strângea la subsoară o mapă în care adunasem cu speranță, tot ce consideram a fi demn de atenție. Blaga mi-a întins o mână parcp imponderabilă și i-am strâns sfios degetele. Apoi ne-a poftit să ne așezăm. Cu mișcări egale, calme, s-a îndreptat spre birou. Ne-a privit cu atenție oprindu-și, pe rând, ochii pe fiecare. De sub sprâncenele puternic trasate, ca niște streșini mă fixau hipnotic, niște ochi parcă arzând, o privire percutantă. M-am înfiorat. Se pare că Blaga a înțeles emoția care mă decima, pentru că buzele retrase în sine, abia schițate pe acel chip faunesc, sculptural, în care totul era proeminent, voluntar (fruntea, nasul, bărbia) s-au destins într-un surâs blând, amical.

-Imediat vine cafeaua, beți o cafea, nu?

Nu l-am văzut atunci prima oară. L-am mai ascultat la o conferință despre Mahatma Ghandi la Colegiul Academic. Ca și la cursuri, cum aveam să-mi dau seama nu peste mult timp, Blaga nu căuta să convingă prin elopcință, prin gest, prin oratorie. Avea o voce unicordă, fără culoare, fără sublinieri, fără nuanțe, fără pauze sau ritmuri schimbate. De altfel, în aceiași manieră își va citi cursul de Filosofia gândirii, în acel an, ”Aspecte antropologice”.

Blaga citea ”alb”, el lectura pagină după pagină. Rar, foarte rar își ridica ochelarii pentru câte o scurtă paranteză sau completare la textul scris. În toată atitudinea lui se simțea o aversiune organică pentru efectele exterioare (sau, pur și simplu, nu avea vocație retorică.)Întreaga sa atenție era îndreptată spre sensuri, spre revelarea conținutului pe care avea să-l comunice. Astfel, Blaga solicita întreaga capacitate de receptare a auditoriului său. Altfel, nu putea fi urmărit.

După câteva luni, coborând dealul după o nouă vizită, Miron Radu Paraschivescu mă întreba:

  • Ai avut și tu senzația că te cațeri pe un perete de ghiață? Nu știu ce i-am răspuns dar M.R.P. a completat:
  • Când zici că ai ajuns sus, că te poți prinde mai bine, te și trezești alunecat la poalele zidului, la punctul de pornire. Și trebuie să o iei de la capăt.

Fără discuție, un sâmbure impenetrabil stătea ascuns în miezul fiecărui monolog blagian. Câteodată părea, într-adevăr, prea ascuns în sine, lipsit de orice disponibilitate față de vreo atingere. Nu atât prin tăcerile lui, opriri înfiorate în fața tainelor lumii cât prin nedefinit.

Dar atunci când i-am călcat, pentru întâia oară pragul cu toată emoția care mă încerca, și poate tocmai de aceea, Blaga mi-a lăsat impresia unui om sobru, dar neceremonios, comunicativ și amabil. Lunga sa carieră diplomatică (Varșovia, Praga, Berna, Viena, Lisabona, etc.) i-a creat deprinderea stabilirii unor contacte umane spontane, de a putea vorbi pe limba unor oameni foarte diferiți.

-De unde vii? – m-a întrebat.

I-am răspuns.

Chiar din oraș!

Cunoșteam bine concepția blagiană despre sat, acel potențial paradis primordial concentrând, ca într-un focar de lupă, toate luminile, în afara satului orice redobândire a plenitudinii și a integrității devenea incertă. Numai satul poate asigura singurul refugiu în eternitate, numai el poate favoriza starea extatică…Dar eu, produs conștient al civilizației citadine nu simțeam încă în nici un fel nevoia regresiunii. Mă simțeam pe atunci un poet al vieții urbane moderne deschis valorilor civilizatorice înnoitoare și nu era cât de puțin dispus să reinventez tradiții, să mă reapropii de vârsta de aur.

La această necesitate de regresiune voi ajunge mult mai târziu, la manifestări de o virulență de-a dreptul inexplicabile soldate cu cumpărarea unei bucăți de pământ, undeva lângă o pădure și o baltă, cu preocupări pomicole și de stupărit, de hoinăreli fără sfârșit prin păduri sau pe canalele de trestii ale bălților. Dar pe atunci, prin acei ani, consideram satul ”o etapă depășită”, secretul civilizației fiind conținut în urbanizare. Oricât aș fi vrut să nu-l decepționez pe Blaga, am răspuns cu mândrie:

-Chiar din oraș,. De la Reșița.

Nu-mi amintesc cuvintele prin care Blaga și-a exprimat regretul de a nu fi putut cunoaște satul, elogiind frumusețea peisajului și pitorescul satului bănățean. Orașul și mai ales cel viciat de industrii cum e acela din care veneam, schilodește sufletul, îl văduvește de mkister, dimensiunea unui orizont mitic numai satul o mai poate păstra. A început apoi să rememoreze scene din propria sa copilărie, de la Lancrăm…

Dintr-o dată s-a întrerupt întrebîndu-mă dacă am luat ceva cu mine. Cu vocea gâtuită de emoție am început să citesc Noapte de Octombrie, un poem de un covârșitor mimetism maiakovskian, încercând un tablou al nopții de octombrie la Smîlnîi. Trăiam atunci sub o dublă zodie: pe de o parte mă fascina Maiakovski prin patosul noului, prin forța versului său, pe de alta, în clipele de autoînțelegere, de liniște, de singurătate, de nevoie de poezie și taină reluam Blaga. Dihotomia era ireconciliabilă pentru acea vreme solicitând opțiuni tranșante.

Dar eu voi pendula încă mult timp sub astrul dublu. Pe de o parte o poezie-refugiu asimilată, mulată organic pe temperamentul și spiritul meu, o poezie fără de care nu pot exista, pe de alta, o dorință, conștient visată, ”poezie nouă” care să-mi exprime atitudinile și opțiunile social-politice atât de trălucit reprezentate de Maiakovski.

Blaga nu a comentat poemul. După ce am terminat s-a ridicat, a scos din raftul bibliotecii ”La Curțile dorului” și cu vocea abia șoptită a citit:

”Mâine bătaia va-începe din nou. Fii inimă lemn/ Când fiecare în tăcere se întreabă: care pe munte, cădea-va întâiul? – Când fiecare pe cealaltă frunte, ar vrea să citească un semn”.

-Vezi, am scris și eu 1917

      Am înțeles. Comentariul era conținut. Același cu cunoscut dicton blagian: ”O poezie se naște întotdeauna din realități pshihologice, sociale și materiale, în condiții firești, dar ea nu are voie să poarte pe corpul ei nici o urmă ombilicală”.

Și aparent, fără nici o legătură a început un alt monolog despre necesitatea transgresării concretului. Poezia în superioara sa dezvoltare devine metafizică, deci, filosofie. Tot astfel cum filosofia în cel mai înalt stadiu al ei trece în metafizică, deci, în poezie.

-L-ai citit pe Holderlin? Citește-l! – mi-a spus la despărțire.

(Toma George Maiorescu)

Leave A Reply

Your email address will not be published.