Vasili Sukșin – Simple note

0 247

În fiecare povestire trebuie să fie ceva adevărat. Fie că este vorba de ceartă ori de beție, fie că este vorba de minciună grosolană, undeva, în trăsăturile de caracter, în gest sau în simțire trebuie să se contureze adevărul. Și, la finalul vieții mele de sacriitor, autor a peste 1000 de povestiri eu mă voi înfățișa în sfârșit, omul adevărat. Iar dacă într-una din povestiri nu se profilează adevărul atunci va trebui să răzbată măcar dorința de a-l cuprinde. Atunci, interacțiunea va fi povestire. Atunci ea poate fi comentată. Numai că atunci să nu strâmbați buzele în grimase de mironosițe, creînd impresia că ați înghițit treizeci de volume din Lenin. Judecați-o omenește. Este foarte important ca și structura dumneavoastră să fie ceva adevărat.

Povestirea este operă de artă atunci când pe firul ei se întâmplă ceva: în țară, în viața unui om,în soarta autorului.

Cei mai curioși oameni sunt copii, după ei – pictorii.

Forma? Forma nu este altceva decât o carapace. În ea pot fi turnate obiecte de aur, dar tot acolo poate fi închegată și piftia. Niciodată forma nu rezolvă esențialul.

Atitudinea critică față de sine – iată criteriul după care poate fi determinată inteligența unui om. La fel se întâmplă în artă și în literatură: îți cântărești cinstit posibilitățile, vei reuși să dai la lumină ceva de ispravă.

Auzim foarte des expresia ”om bun”. Nimbul atârnă pe crestele a jumătate din viețuitorii planetei. Dar binele raportat la fapte devine operație grea, din cauza complexității determinării. Ar fi mult mai simplu dacă în loc de a proslăvi binele ne-am strădui să nu facem rău.

Am citit într-o zi un maldăr de reviste pentru tineret. Printre ele erau o mulțime de articole despre huligani și cum trebuie să se lupte împotriva lor. Vai mie! Ce de soluții! Ce trebuie, ce e necesar, și ce suntem obligați să facem în lupta cu huliganii. Dar cum să luptăm? Hai să judecăm fără pripeală. Deci, trec pe stradă noaptea târziu. În întâmpinare vin câțiva huligani. Mai rău, se pare că sunt tâlhari. Peste câteva clipe îmi vor propune să le dau ceasul și să îmi dezbrac costumul. Curând voi face un maraton dezbrăcat. Dar dacă eu nu sunt dintre cei fricoși? Dacă nu sunt dispus să suport această umilire? Dacă, dacă…

Ei au cuțite, au dreptul la așa ceva. Eu n-am dreptul. Pentru că nu mă voi putea năpusti cu mâinile goale asupra cuțitelor. Și mi-i rușine și urăsc miliția. Nu pentru faptul că nu se afla la locul cu pricina, pentru că nu-i vrăjitoare să poată răspunde la fiecare strigăt, ci fiindcă nu am cu ce să mă apăr. Ea mi-a băgat în cap ideea că fiecare om care poartă cuțit este un răufăcător. În schimb, huliganii și tâlharii au câmp deschis. Ei știu că toți trecătorii sunt mielușei. Ei au cuție și își pot permite orice. Dar să ne închipuim altă scenă.

Doi tâlhari ies în întâmpinarea unui trecător.

-Scoate ceasul!

În loc de ceas, cetățeanul scoate din buzunar un cuțit. Lupta este inegală dar dreaptă. Să încerce numai să-i scoată ceasul. Mușcă! Presupun că lupta s-a terminat. Iau scorul de 0-0. Protagoniștii ajung la miliție.

-Au vrut să îmi fure ceasul.

-De unde ai cuțit? Cu ce scop îl porți?

-L-am luat pentru orice eventualitate.

-Știți că pentru port de armă albă…

-O știm, toți o știm…

Dar cum să defrișăm huliganismul și tâlhăria, cu mâinile goale?!

Concluzia: cine are cuțit, acela este boier. Ce s-ar întâmpla dacă celor ahotnici la jaf, odată cu apropierea întârziatului le-ar fulgera prin gând: ”dacă are cuțit?” Garantez că 50% din tâlhari s-ar lăsa păgubași. Iar dintre cei hotărâți, jumătate și-ar lua călcâiele la spinare.

Un om care vrea să dăruiască ceva dorește să trăiască câteva clipe de bucurie. Nu avem nici un drept să-i diminuăm această plăcere.

Pentru ce nu-și precupețește omul nici forșele, nici banii și nici sănătatea? Pentru satisfacerea unor plăceri. Numai că în tinerețe el este gata să-și plătească plăcerile cu sănătatea, pe când la bătrânețe vine momentul când le-ar da pe toate pentru un strop de vigoare.

Logica estetică și logica vieții sunt noșiuni totalmente deosebite. Logica vieții dispune de căi nesfârșite, pe când cea estetică este îngrădită de gustul publicului contemporan.

Oamenii cărora le vin în ajutor nici nu bănuiesc cât mă ajută ei pe mine.

Eu îmi păstrez tandrețea prin luptă. Ce aș mai putea face?

Niciodată în viață nu mi-am permis să trăesc momente de deconectare lascivă. Tot timpul am fost în tensiune. E și bine și rău. Bine pentru că nu m-am abătut de la țel; rău pentru că încep să dorm cu pumnii strânși. S-ar putea ca totul să se termine printr-o plesnitură.

Mă așez la masa de lucru cu dârzenia unui plugar. Îmi aprind o țigară și încep să scriu. E nemaipomenit.

Nu pot să locuiesc la sat. Îmi place doar să-i vizitez din când în când. Aceasta pentru că îmi pârjolește inima.

Povestitorul scrie toată viața un mare roman. Prețuirea va veni când romanul se va termina cu moartea autorului.

Îmi privesc viața ca pe o luptă în trei reprize: tinerețea, maturitatea și bătrânețea. Două dintre ele vor trebui câștigate. Prima repriză am pierdut-o.

E nevoie de mii de oameni care să-și încerce forțele în literatură, pentru ca unul din ei să ajungă scriitor.

Vorbesc unii: scriitorul trebuie să acumuleze atâtea fapte de viață încât să se asemene cu un burete îmbibat cu apă, în cazul acesta clasicii noștri ar fi trebuit să strige în anumite perioade ale vieții lor: ”Storceți-ne!”

Eu știu când scriu bine: când scot cu vârful peniței vocea vie a omului de pe coala de hârtie.

În toate cronicile literare citesc: ”Sușkin își iubește eroii…Sușkin își descrie eroii cu afecțiune…” Dar ce, eu sunt idiot să-i iubesc așa pe toți la rând? Ori sunt ciuca blajinilor? Blestemaților nu le trec asemenea gânduri prin cap. Ori nu știu să gândească. Probabil că e și una și alta.

Când vrea să laude, criticul zice: ”Scriitorul cunoaște viața…”. Doamne, dar cine nu o cunoaște? Toți o cunosc. În virtutea acestei cunoașteri și scriitorii sunt împărțiți în buni și slabi. Aceasta pentru că unii sunt talentați, ceilalți mai puțin, iar o parte din ei – deloc. Toți aceștia cunosc la fel de bine viața.

Cele mai importante momente:

  1. – când știu doar titlul povestirii sau numele eroului.
  2. – când știu tot firul povestirii (și totul despre erou). Rămâne s-o mai scriu. În rest, muncă.

Unde scriu? În hoteluri. În cămine. În spital.

Patriarhul literaturii ruse este Lev Tolstoi. El este muntele cel mai înalt sau părintele. Pușkin este fiul iar Lermontov, nepotul. Belinski, Nekrasov, Dobroliubov, Crnîșevschi,  – nepoți de veri. Esenin este fiu nelegitim. În rest toți sunt niște hoțomani care au sărit gardul contelui să fure mere. I-au prins, și după supliciu au devenit coriști. Dostoievski și Cehov i-au fost vecini de nădejde. Au mai fost: Gleb și Nikolai Uspenski, Reșetnikov, Leskov, Slepțov, Gorbunov, Pisemski, Pisarev – slujbași în diferite chinuri.

Bineînțeles că fiecare scriitor adevărat este și bun pshiholog, numai că el este și bolnavul.

Acum voi vorbi frumos: vrei să devii maestru, înmoaie-ți penița în adevăr. Numai în felul acesta îți vei putea impune opera.

Leave A Reply

Your email address will not be published.