(Foto/Video) Heysel, 29 mai 1985, ziua în care huliganii au ucis fotbalul!!!

0 656

Când UEFA a decis ca finala Cupei Campionilor Europeni să aibă loc la Bruxelles, multă lume s-a întrebat: De ce în Belgia? Conducătorii UEFA au explicat decizia lor: Nici o echipă belgiană nu a reușit să se califice în fazele finale ale competițiilor continentale; în plus Belgia nu a mai găzduit o finală continentală de 5 ani de zile.

(Poliția belgiană face scut în fața huliganilor englezi care amenințau că vor intra pe teren de joc)

Nu au fost înregistrate proteste oficiale împotriva deciziei deși pe baza acelorași criterii, alte federații naționale ar fi fost îndreptățite să primească dreptul de organizare a meciului dintre finalistele Juventus Torino și FC Liverpool. Au fost semnalate în schimb intervenții de altă natură. Singurul stadion belgian în discuție pentru o finală de asemenea anvergură era Heysel din Bruxelles. Dar, potrivit unor specialiști care s-au exprimat la acea vreme, acel stadion nu era deloc ideal pentru găzduirea unei astfel de finale. E un stadion de construcție veche, destinat și întrecerilor de atletism cu garduri și bariere de sârmă destul de fragile.

Oficialitățile UEFA dar și cele belgiene au dat răspunsuri liniștitoare: Vor fi luate toate măsurile ca meciul să decurgă normal. O delegație a poliției din Bruxelles a vizitat Rotterdamul, unde cu câtva timp înainte se disputase finala Cupei Cupelor dintre Everton și Rapid Viena, partidă desfășurată în condiții normale. Polițiștii olandezi au împărtășit colegilor belgieni din experiența lor: ”…și mai  ales nu lăsați să intre pe stadion spectatori beți sau care au asupra lor băuturi alcoolice!”. O altă delegație belgiană a vizitat Liverpool și s-a întors cu o promisiune categorică făcută de clubul britanic: Suporterii locali sunt oameni cu experiență și au dat dovadă că au cel mai bun comportament de suporter din toată Europa! Nu vor fi probleme…

(Publicația spaniolă AS scrie a doua zi despre masacrul din Belgia)

Mulțumiți de asigurările primite, organizatorii finalei – cei belgieni și delegații UEFA – au luat măsuri ca prin modul de vânzare a biletelor să se asigure despărțirea fanilor italieni de cei englezi. Suporterii peninsulari au primit biulete în peluzele O și N, în partea opusă a peluzelor X și Y în care urmau să fie plasați fanii britanici. Biletele pentru peluza Z- aflată lângă Y – au fost puse la dispoziția spectatorilor belgieni. S-au luat măsuri ca în ziua meciului, baraje puternice de poliție și jandarmi să fie plasate în jurul stadionului. În plus, numerosi polițiști au fost detașați din centrul capitalei pentru a veghea la ordine și a-i îndemna pe suporterii străini să se îndrepte cât mai devreme spre Heysel…

Ceea ce nu se știa la comandamentul poliției din Bruxelles…

Miercuri, 29 mai 1985, ziua meciului, șeful poliției din Bruxelles și conducători ai ministerului belgian de resort primesc regulat informări privind situația de pe teren. Știrile sunt bune. Suporterii englezi și cei italieni cutreieră străzile din capitala belgiană și nu sunt înregistrate incidente. Mulți dintre ei au băut dar nu crează probleme majore. După prânz este anunțată o spargere la un magazin de bijuterii. Autorii au fost repede prinși: niște străini strecurați printre suporteri. Au fost apoi semnalate niște încăierări, dar totul era sub control. 15 străini sunt arestați pentru consum de droguri, bătăi și beții. Fanii se îndreaptă spre stadion cu toate că mai sunt câteva ore până la fluierul de start al partidei.

În jurul stadionului și în peluze se petreceau însă niște lucruri despre care nu se dădeau nici un fel de informații comandamentului poliției. Mulți suporteri care intrau pe Heysel erau vizibil sub influența băuturilor alcoolice consumate în timpul zilei. Ei și alții aveau asupra lor cutii de bere și sticle cu vin sau alte băuturi alcoolice. Câțiva intrau cu bâte ascunse. Nimeni nu sesizase faptul că în peluza Z, marea majoritate a spectatorilor erau italieni și nu belgieni și că, în acest fel, tifoșii peninsulari se găseau alături de fanii englezi din peluza Y. Abia mult mai târziu avea să se afle că biletele belgienilor erau revândute cu prețuri de câteva ori mai mari unor suporteri italieni care le-au speculat la rândul lor, plasându-le unor compatrioți rămași fără bilete de intrare…

…Mai era o oră până când arbitrul elvețian Andre Daina – în viața civilă doctor în chimie – urma să fluiere începutul finalei. În peluza Y, suporterii englezi puteau fi împărțiți în două categorii din ce în ce mai distincte. Pe de-o parte, fanii normali, bine dispuși – unii dintre ei chiar cu câteva cutii de bere la activ – zgomotoși, încrezători în victoria echipei favorite. Pe de altă parte, trăgându-se tot mai mult spre gardul despărțitor  de peluza Z, câteva sute de fani violenți, huligani care începeau să se dezlănțuie și în calea cărora părea că nu mai stă nimic. Aveau cu ei petarde, pietre, bâte și răngi obținute prin ruperea unui gard despărțitor. Țipau, bruscau și provocau suporterii italieni de dincolo de gard în care la un momentdat au început să arunce cu tot ce aveau la îndemână.

Minutele treceau și camerele de luat vederi ale televiziunii instalate pe Heysel au început să transmită. Una dintre ele îndreptată asupra frontierei dintre Y și Z , dădea posibilitatea să se vadă ceea ce restul stadionului nu avea de unde să știe: escaladarea violenței. Trecerea de la războiul verbal la bombardamente tot mai intense cu petarde și pietre lansate de huliganii englezi. Cu toate că stadionul era arhiplin, majoritatea membrilor din forțele de ordine continuau să rămână în afara arenei. În apropierea peluzelor Y și Z nu se găseau decât câțiva polițiști, nici măcar 10.

La ora 19.15 minute, când nu mai rămăsese chiar atât de mult până la începerea partidei, huliganii britanici și-au schimbat tactica: brusc, au început să împingă și să desfacă gardul de sârmă care stătea între ei și italieni. Gardul a cedat ușor și cu urlete victorioase , având în mâini pietre și răngi pe care le agitau amenințător, au pătruns în peluza Z. S-au năpustit asupra celor mai apropiați fani italieni și, dezlănțuiți, au început să lovească cu sălbăticie. Câțiva italieni au încercat să se apere, majoritatea s-au retras. Ca o ironiei a soartei, deasupra peluzei s-a aprins urarea luminoasă ”Bine ați venit”…Retragerea suporterilor italieni spre colțul opus al peluzei, în direcția terenului de joc , a creat o aglomerație extraordinară, un început de panică în masă care lua proporții cu fiecare clipă.

Unul dintre huligani se îndrepta spre mine având în mână o bară de metal. Era ca un animal…

(Cei care au scăpat cu viață din infernul de pe Heysel citeau șocați a doua zi presa care rela cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în sectoarele ocupate de suporterii celor două echipe)

A doua zi, Gianpetro Domingo, un spectator italian care se afla pe Heysel, a povestit ce se întâmplase: ”La început veneau în valuri spre gard, aruncând sticle. Câțiva dintre noi au răspuns cu amenințări, dar cei mai mulți au început să fie îngrijorați. Când huliganii au sfâșiat gardul și a pornit asaltul, a izbucnit o panică  de necrezut. Îmi amintesc că un băiat înghenunchease, parcă cerând iertare și, văzându-l mi-am zis că era un prostuț. Unul dintre huligani se îndrepta spre mine agitând o bară de metal. Era ca un animal, ca o bestie. Saliva, ochii îi sticleau de parcă ar fi fost drogat, nu doar îmbătat. Credeam că mi-a venit sfârșitul…Am fugit. Ai noștri au fost striviți de un zid, sufocați. Alții care s-au cățărat pe gard au căzut dincolo, de la înălțime. Au avut noroc, chiar dacă s-au rănit. Și eu am avut noroc, am scăpat…”

(O parte din victimile de pe Heysel aliniate în afara stadionului. Un suporter își plânge prietenul ucis de furia fanilor englezi beți și drogați)

Huliganii înaintau amenințător, pe cine prindeau loveau cu cruzime și panică din colțul Z-ului provocau primele victime: oameni striviți și sufocați. Și tot atunci s-a produs catastrofa: din cauza presiunii crescânde, părți din zid și din gardul barieră s-au prăbușit. Oamenii au căzut unii peste alții călcându-se în picioare. Un alt supraviețuitor, Valerio Riguttini a povestit seara târziu unui ziarist: ”A trebuit să călcăm peste oameni morți ca să putem fugi de huligani…”

Restul stadionului nu era la curent cu drama din Z. Se auzeau urletele, dar cine putea bănui că sunt strigăte de oameni răniți sau ale unor disperați care încercau sa își salveze viața. Echipajele polițiștilor și a jandarmilor continua să se afle în afara stadionului și rapoartele radio către comandantul poliției erau la fel de liniștitoare. Cei câțiva polițiști care se aflau în apropierea peluzei Z – parte din ei mai vârstnici și insuficient echipați – au ezitat să intervină și au chemat ajutoare prin radio. Huliganii continuau să atace.

(Medicii încercau să intervină pentru a culege răniții din tribune. au avut de înfruntat furia încă nestinsă a huliganilor englezi)

Ceea ce nu se vedea bine pe stadion era perfect vizibil pentru camerele de luat vederi care înregistrau imagini din peluza Z, pe care aveau să le transmită în direct și apoi să le reia pentru cei peste 600 de milioane de telespectatori din întreaga lume. Între aceștia erau și copii din Cagliari, Italia. Urmărind tulburați imaginile de violență pe care televiziunea le transmitea în direct de la Bruxelles, ei l-au recunoscut într-o secvență pe colegul lor Andrea. Andrea Casula, elevul cel mai bun din clasă plecat la meci cu tatăl său ca o recompensă pentru rezultatele bune la învățătură. În câteva clipe ei au văzut cum Andrea era strivit de barieră în timp ce tatăl său încerca disperat să îl salveze. Ulterior avea să se afle că ambii și-au pierdut viața. Într-o altă localitate din Italia o femeie recunoștea pe soțul ei într-un bărbat care era strivit de mulțime…

(După ce a văzut această imagine, regina Angliei a propus ca toate meciurile de fotbal din Regat să fie anulate până când se vor elabora legi dure care să combată eficient huliganismul)

După mai multe minute de confuzie, pe teren au început să sosească primele întăriri pentru forțele de ordine  – jandarmi cu câini polițiști și două grupuri de polițiști călare. Huliganii s-au retras puțini și cei căzuți au început să fie scoși afară. Nu se știa încă cine este mort și cine e doar rănit. Abia afară se făcea trierea lor. Răniții primeau ajutoare în spitale de campanie improvizate în parcarea stadionului. De aici victimele erau transportate mai departe. Unele la spitalele din oraș, altele la morgă…

Mark Lerch, unul dintre conducătorii echipelor medicale de urgență care au venit pe stadion a povestit ulterior: ”Sute de oameni ieșeau alergând de pe stadion, mulți purtând cu ei răniți…Am văzut trupuri întinse pe jos și imediat am început să le iau pulsul  pentru a vedea dacă mai trăiesc sau nu…Cel mai rău este când vezi oameni pe jos, culcați, nemișcați și nu știi pe care să-l îngrijești mai întâi.”

”Când am reușit să mă apropii de peluză – povestea a doua zi în ziarul londonez Times trimisiul său special la Bruxelles , David Miller – cel puțin 20 de morți erau întinși pe jos, acoperiți cu prelate. Cadrele medicale treceau printre răniți acordând primele ajutoare. Numărul estimat al morților creștea din sfert în sfert de oră. Vaietele sirenelor de pe ambulanță răsunau fără întrerupere”.

Miller își exprima opinia că băuturile alcoolice au fost sursa principală a tragediei: ” Înaintea meciului mulți dintre suporterii italieni și englezi au fost prin barurile orașului. Cu o oră înainte de izbucnirea dramei. Cu numai o oră înainte de începerea meciului, la numai câteva zeci de metri de stadion am văzut suporteri ai FC Liverpool bând în neștire și devenind insensibili…”

M-a înfiorat numărul mare de pantofi căzuți în valul de panică

Ce au relatat alți ziariști de la fața locului?

Eamon McCabe, trimisul special al săptămânalului londonez ”Observer” și-a redactat astfel corespondența sa: Am auzit o izbitură puternică atunci când peretele a cedat. Pretutindeni se zbăteau brațe, bărbați și femei țipau, dar pe restul stadionului se cânta în continuare. Majoritatea habar nu aveau de ororile care începeau să aibă loc. Oameni erau pe cale să moară. Era evident că ei cădeau și vor fi zdrobiți. S-a instaurat panica. Nu peste mult timp, putea fi văzute acolo trupuri învinețite de moarte.

Praful care le acoperea fața făcea să se creadă că a trecut mult timp. Am venit să-l fotografiez pe Platini, starul Juventus-ului și am terminat prin a fotografia un adevărat război. Am observat o italiancă dolofană de vârstă mijlocie prăbușită printre trupurile neînsuflețite, peste niște steaguri rupte – era moartă. Un bărbat care stătea în apropiere răcnea: ”Carlo! Carlo!”, neștiind dacă prietenul său scăpase sau fusese transportat afară mort. M-am găsit alături de un fotograf francez care fotografia rândurile de victime din afara stadionului. Deodată, un tânăr l-a atacat, lovindu-l în cap. Era isteric, i-am spus să se oprească. Era un englez, suporter al formației Liverpool. I-am explicat că ne facem meseria, cu toate că uram fiecare minut trăit acolo. Mi-a povestit că un susținător îi murise în brațe. Era aiurit. Ne-am îmbrățișat, doi străini în mijlocul acelor orori.

Pe măsură ce tribuna era evacuată, m-a înfiorat numărul mare de pantofi căzuți în valul de panică. Impresionați de amploarea dramei, câțiva fani ai lui Liverpool au început să colecteze bani. După aceea, s-au îndreptat spre cealaltă aripă a tribunei unde tifoșii Juventusului strigau: Juventus! Juventus! și le-au aruncat toți banii”.

(1985: Echipele de intervenție elimină urmările dezastrului de pe Heysel după finala Cupei Campionilor Europeni dintre Liverpool și Juventus. A fost ultimul joc pe care un club englez a avut voie să îl joace în cupele europene. Au urmat 10 de ani de suspendare pentru echipele engleze. Juventus a câștigat meciul cu 1-0. Foto: David Cannon / Allsport)

…Într-unul din birourile Heyselului, organizatorii belgieni și membrii biroului executiv UEFA, covârșiți de desfășurarea tragediei, nu erau încă hotărâți ce să facă. Să dispună jucarea meciului, chiar cu întârziere și chiar în condițiile celor întâmplate? Sau să se amâne sau să anuleze finala? Erau de față și reprezentanții celor două cluburi. Italienii, zguduiți nu ar mai fi vrut să joace. Mai degrabă ar trebui transmisă muzică funebră a spus un oficial al echipei Juventus. Organizatorii se temeau însă să amâne meciul. Gândiți-vă, spuneau ei, ce ar însemna să dezlănțuim furia a 50.000 de oameni din care mulți dintre ei au consumat alcool. Există riscul unor dezordini cu consecințe și mai grave, dacă mase de oameni beți și furioși s-ar dezlănțui în noapte pe străzile capitalei. S-a hotărât în unanimitate  ca partida să nu fie amânată.

Phil Neal, din partea clubului Liverpool a trecut în fața microfonului și s-a adresat suporterilor britanici: ”Ne-am săturat și am obosit așteptând în vestiar. Vrem să jucăm pentru voi. Să avem bun simț și spirit de ordine și să începem în sfârșit”.

După aceea s-a așezat în fața microfonului Caetano Scirea de la Juventus. El a vorbit în italiană rugând să se revină la calm și ordine. Amândoi au fost aplaudați. La 21.42, ora locală, a început finala. Într-un context macabru cum nu a mai cunoscut istoria fotbalului. Rezultatul, 1-0 pentru italieni nu a mai avut nici o semnificație reală în condițiile în care celălalt rezultat era 39 de morți și 454 de răniți…

(O parte din stadionul Heysel arată ca după război. Oamenii caută acte sau orice alt însemn care să ajute la indentificarea unor cadavre)

În Italia, unde tragedia a fost urmărită în direct pe micul ecran prima reacție a fost de neîncredere. Telespectatorii pur și simplu nu puteau să-și imagineze că au asistat pe viu la moartea unor oameni care le erau compatrioți și care puteau să le fie chiar rude. După momente de stupefacție au urmat durerea și marea îngrijorare. Mii și mii de oameni au început să telefoneze la poliție și la ministerul de externe pentru a se interesa cum pot afla numele celor răniți sau uciși în aceste incidente. Primul ministru al Italiei, Bettino Craxi, în vizită în acea zi la Moscova era la curent cu ce se petrecuse la Heysel și încerca să telefoneze primilor miniștri din Belgia și Marea Britanie pentru a determina amânarea meciului. L-a putut găsi numai pe ministrul de interne al Belgiei care nu mai avea posibilitatea să oprească meciul. Cu numai câteva minute înainte arbitrul fluierase startul partidei.

În loc să va descriu un meci vă voi povesti o dramă

A doua zi după finală ziarele italiene publicau următoarele titluri: ”Tragedie pe stadion”, ”Nebunie și moarte”, ”Violența se dezlănțuie”, ”Sport și nebunie”, ”O crimă din cauza barbariei și incompetenței”. Trimisul special al ziarului Stampa și-a început astfel corespondența: În loc să va descriu un meci, vă voi povesti despre o dramă. Un ziarist de la ”Corriere de la Sera” își începea relatarea sa cu o întrebare: ”Cum vom explica părinților, soțiilor, copiilor celor care au murit pe Heysel semnificația acestor morți?”. Posturile de radio italiene au difuzat numerele de telefon  ale celulei de criză, puteau primi informații privind spitalele în care se găseau răniții italieni.

După două zile, când au început să sosească la Torino și Roma primele sicrie de la Bruxelles, familiile victimelor au fost informate că nu pot organiza încă funeraliile. Din dispoziția procurorului Alfredo Rossini, însărcinat cu o anchetă specială, urma să se efectueze autopsia tuturor celor care și-au pierdut viața pe stadion, pentru a se stabili cu precizie cauzele deceselor. Pe de altă parte, toți cei care fuseseră plecați la finală au fost invitați la poliție să dea declarații amănunțite despre ce s-a petrecut acolo. Presa italiană a criticat dur neputința și incompetența poliției belgiene.

Margareth Thatcher, primul ministru britanic care se afla în fața televizorului din primul moment al transmisiei și-a exprimat profunda oroare și rușine față de comiterea actelor de huliganism . Ulterior ea a declarat: Nu numai că suntem stupefiați, e mai mult decât atât. Trebuie să acționăm cu orice preț. Problema huliganismului și a nesiguranței pe stadioanele britanice se afla deja de ceva vreme pe lista problemelor prioritare ale cabinetului britanic.

Tot în cursul lunii mai, 53 de suporteri britanici și-au pierdut viața pe stadionul Bradford, în cursul unui incendiu provocat de o bombă fumigenă. În aceiași săptămână în timpul unui meci la Birmingham un băiat de 15 ani a fost ucis iar alte 176 de persoane au fost rănite când s-a prăbușit un zid al stadionului. Alți 47 de suporteri au fost răniți în timpul unor lupte de stradă izbucnite în nordul Londrei între două grupări rivale de suporteri.

În următoarele 24 de ore, premierul britanic a inițiat adoptarea unei legi de urgență în problemele fotbalului, a trimis mesaje de regret primilor miniștri ai Italiei și Belgiei, a convocat de urgență câțiva miniștri.

Premierul a convocat la discuții pe ziariștii englezi care au fost prezenți pe stadionul Heysel cerându-le să povestească tot ce s-a petrecut acolo. Margaret Thatcher a evocat chiar posibilitatea ca meciurile de fotbal interne să se joace fără spectatori pentru a se evita astfel alte violențe. Reforma prevedea: interzicerea alcoolului la meciuri, înregistrarea suporterilor și obligativitatea acestora de a avea asupra lor acte de identitate. Ulterior au fost luate măsuri și pentru instalarea camerelor de luat vederi care să permită observarea spectatorilor în timpul meciurilor.

Autoritățile britanice au anunțat că vor efectua propria lor anchetă pentru a stabili cine sunt răspunzătorii actelor de violență de la Bruxelles.

Între timp, grupurile de suporteri au revenit în Marea Britanie. Acasă, fanii au încercat să treacă neobservați.. Câțiva s-au arătat dezgustați de ceea ce au putut să facă huliganii și și-au exprimat intenția de a nu mai merge pe stadioane.

John Smith, unul dintre conducătorii clubului Liverpool a făcut o declarație care a avut un larg ecou. El a spus că huliganii care au provocat incidentele din tribune și implicit drama care a urmat, nu sunt suporteri ai echipei sale, ci membri ai organizației neofasciste Frontul Național.

Paralel cu discutarea evenimentelor de pe Heysel, presa britanică a început să discute pe larg cum de s-a putut întâmpla o astfel de tragedie. Editorialistul săptămânalului ”Observer” a scris: ”Suntem condamnați pur și simplu pentru că am acceptat în mod conștient să transmitem într-o țară vecină, prietenă un grup de mardeiași nărăviți, incontrolabili…Trebuie să reflectăm la ceea ce e nevoie de făcut în viitorul imediat, ce putem face în legătură cu o societate care produce mii și mii de oameni care – parțial din cauza faptului că nu li se oferă alte speranțe de împlinire – pot găsi în susținerea unei echipe de fotbal o ieșire pentru tendințele lor agresive, pentru energiile și pasiunile lor…

Existența pentru noi a atâtor tineri, a căror singura motivare pare a fi distrugerea în numele echipei de fotbal, este o problemă nu numai de rușine și remușcare, în egală măsură generatoare de temeri…”

Eric Dunning, profesor de sociologie de la Universitatea Leicester, și-a exprimat părerea că huliganii din sport sunt grupuri de tineri ”deveniți duri, proveniți din orașe în care trăiesc fără servicii, speranțe sau valori umane stabilite”.

Care ar fi portretul robot al unui astfel de huligan? Iată cum îl descrie Dunning: În vârstă de 20-30 de ani, nu poartă culorile clubului său și e îmbrăcat sobru pentru a nu atrage atenția, călătorește prin mijloace proprii, niciodată cu adevărații suporteri și face parte din grupuri foarte bine organizate. Unii dintre huligani, aparent sunt băieți buni din toate punctele de vedere. Cu prilejul unui proces, unei familii nu i-a venit să creadă că un copil al ei, cu hainele bine periate și cravată, împreună cu alți tineri, să taie gâtul unui suporter rival. Când se interesează de politică, huliganii sunt apropiați de două partide de extremă dreaptă, Frontul Național și Partidul Național Britanic.

Doctor Glenn Wilson, sociolog la Institutul politehnic,a precizat că spectatorul mediu care ia loc în peluzele cele mai ieftine ale unui stadion de fotbal are un coeficient de inteligență redus. ”El este șomer sau posesorul unui loc de muncă fără nici o perspectivă. Deoarece consideră că societatea îl respinge, el caută grupuri sau bande pe care le găsește în peluze. Prestigiul său crește printre colegii săi dacă sparge un geam sau lovește pe cineva…”

Mărturia arbitrului

Într-un interviu acordat postului de radio elevețian ”Suise Romande”, arbitrul Andre Daina a spus că ”Revenirea la calm a primat asupra respectului morților, justificând astfel decizia de a se juca finala”. La sosirea pe stadion, Daina și ceilalți doi colegi ai săi de la margine au fost izolați și inițial nu au știut ce se petrece afară. Ulterior ei au fost informați de evoluția dramei. Când a fost consultat de organizatori, Daina a considerat că partida nu mai poate avea loc: ”Credeam mai degrabă că trebuie respectată memoria victimelor. Nu mai era vorba de un meci, ci de un eveniment atât de tragic încât fotbalul, în aceste condiții, părea anacronic”. După aceea, când a aflat că că amânarea sau anularea întâlnirii ar putea conduce la tulburări grave, și-a schimbat părerea.

Platini: ”În seara asta sunt un om trist, mă doare inima…”

Iată câteva din declarațiile făcute imediat după meci de jucători ai celor două echipe:

Platini: ”Am fost tot timpul la curent cu evenimentele tragice din tribune. Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că eu mă gândeam că nu ar fi trebuit să jucăm. Odată ajunși în teren, am intrat în meci și în mod progresiv am uitat. Dar, câteva minute după fluierul final, am revenit repede la realitate. În ciuda victoriei, în seara asta sunt un om trist. Mă doare inima…”

Bruce Grobbelar ( portarul echipei Liverpool): ”Ce aș putea să mai zic după o astfel de dramă? Pentru mine, fotbalul e bucurie, e viață, nu moarte. Decât să mai văd așa ceva, prefer să abandonez. Când mă gândesc că e vorba de englezi…Oameni din Liverpool să facă toate astea…Și ei își mai spun suporteri. Înainte să înceapă meciul știam exact ceea ce s-a întâmplat. Am fost împotriva jucării partidei. Dar până la urmă suntem profesioniști și trebuie să jucăm în orice împrejurare. Chiar și atunci când senzațiile noastre sunt total absente. Astă seară aș fi preferat să fiu departe, foarte departe.” El i-a criticat dur pe trei dintre colegii săi echipă care după meci i-au salutat pe suporterii englezi din tribună. ”S-au salutat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Este rușinos…”

TRASEUL CELOR DOUĂ ECHIPE PÂNĂ ÎN FINALĂ

Juventus
Turul I / Ilves Tampere (Finlanda) – Juventus 0-4, 1-2

Optimi de finală / Juventus – Grassopphers (Elveția)  2-0 4-2

Sferturi de finală / Juventus – Sparta Praga (Cehoslovacia) 3-0, 0-1

Semifinală / Juventus – Bordeaux (Franța) 3-0, 0-2

Liverpool

Turul I / Lech Poznan (Polonia) – Liverpool 0-1, 0-4

Optimi de finală / Liverpool – Benfica (Portugalia) 3-1, 0-1

Sferturi de finală / Austria Vienna (Austria) – Liverpool 1-1, 1-4

Semifinală / Liverpool – Panathinaikos (Grecia) 4-0, 1-0

FINALA: JUVENTUS – LIVERPOOL 1-0

29 mai 1985,  Stadion Heysel (Bruxelles). 58.000 spectatori

JUVENTUS : Stefano Tacconi – Luciano Favero, Sergio Brio, Gaetano Scirea (c), Antonio Cabrini, Massimo Bonini, Michel Platini, Marco Tardelli, Massimo Briaschi (Claudio Prandelli 84), Paolo Rossi (Beniamo Vignola 89), Zbigniew Boniek.

Antrenor: Giovanni Trapattoni

LIVERPOOL: Bruce Grobbelaar –  Philip “Phil” Neal (c), Alan Hansen, Mark Lawrenson (Gary Gillespie 3), James Beglin, Stephen Nicol, Kenneth Dalglish, John Wark, Ronald Whelan, Paul Walsh (Craig Johnston 46), Ian Rush.

Antrenor  Joseph “Joe” Fagan

Gol: 1-0: Michel Platini (min 58 p.)

Arbitru: André Daina (Elveția)

Un bilanț al violenței până la data de 29 mai 1985

Tragicul palmares al dezastrelor provocate în incinta (sau în jurul_ stadioanelor de fotbal începe în veacul nostru în anul 1902, când cu prilejul unui meci Scoția-Anglia, o tribună a arenei Ibrox Park din Glasgow se prăbușește ducând la moartea a 25 de spectatori și rănirea altor 350. Veți spune, un accident. Dar până unde dezlănțuirea pătimașă a suporterilor nimic nu poate dovedi mai convingător decât de atunci celebrul ”război al fotbalului” din iunie 1969 dintre Honduras și El Salvador, ca urmare a bătăliei dintre suporteri înfocați la un meci de calificare pentru campionatul mondial. Războiul adevărat a ținut o săptămână și a costat viața a 2000 de oameni. Iată, în tragica ordine a proporțiilor bilanțului, alte ocazii în care încăierările dintre susținători sau o simplă panică au transformat un meci de fotbal într-o catastrofă.

24 mai 1964, la stadionul Național din Lima, meci de calificare pentru CM între Peru și Argentina. Cu două minute înainte de încheierea partidei (Argentina conducea cu 1-0) arbitrul anulează un gol înscris de peruani. Se pornește o imensă încăierare soldată cu 318 morți și peste 500 de răniți.

23 iunie 1968, la Buenos Aires. Înghesuială și harță între spectatori la o poartă de ieșire, parțial închisă. Poarta se prăbușește și în haosul creat mor 72 de oameni iar alți 113 sunt răniți.

2 ianuarie 1971, la același stadion Ibrox Park din Glasgow, cu prilejul derby-ului local Celtic – Rangers, sub presiunea mulțimii un gard se prăbușește iar în dezordinea creată mor 66 de persoane.

17 februarie 1974, pe stadionul Zamalek din Cairo, spectatorii cu bilete ieftine, căutând poziții mai bune, se îmbulzesc, se îmbrâncesc, provocând prăbușirea unui gard despărțitor: 48 de morți (călcați în picioare) și 47 de răniți.

Leave A Reply

Your email address will not be published.