Cenușă și praf…

0 236

Stăm și ne întrebăm cum au trecut anii ? Cum am reușit să-i pierdem atât de repede ? Suntem speriați de trecerea lor și tâmplele noastre cărunte ne îndeamnă la reflecții. Fără a avea nostalgia celui care contemplă mă uit un pic speriat la devenirea mea și mă condamn că nu am făcut mare lucru din și în această viață. Copilăria, vârsta tuturor posibilităților și a tuturor idealurilor cerute sau cerșite unei divinități care ni se părea că ni se plimbă prin dormitor , a rămas în memoria mea ca vârstă a acumulărilor, a cititului de carte și a jonglării cu spada și cu inteligența dedusă sau indusă între pagini.

Nu am iubit această vârstă mai mult decât alții, nu mi-a adus nimic bun, nici măcar o bicicletă, dar mi-a adus spre lectură cărți luate de-acasă, din librării sau de la bibliotecă. Am iubit anii aceia când hoinăream prin meleaguri neștiute înfăptuind mari și periculoase șarje întru apărarea unor frumuseți irezistibile sau pentru apărarea unor mărețe idealuri. Acele clipe ale inocenței , acea puritate și acel cristalin al vârstei nu se mai întoarce niciodată și deși ne pare rău, nu avem ce face.

Acum când aud urarea : – Să-ți trăiască, să crească, să se facă mare, mă sperii gândindu-mă că această mărire în vârstă aduce cu ea, inevitabil și pierderea inocenței, a curățeniei, pierderea singurului nostru timp de sinceritate absolută și crudă. Nu vom mai avea niciodată altul. Ne îndreptăm cu pași repezi spre o maturitate nedorită dar inevitabilă. Nu am crezut în divinitate, dar mă tem de inexistența ei și pentru asta mi-am luat măsurile de precauție să nu deranjez vreodată pe cineva. Nu mi-a ieșit întotdeauna, luând în considerare temperamental meu vulcanic, și sincer,dar nici nu am frizat ridicolul în varii împrejurări. Toată viața m-am temut de ridicol și deși supus primului instinct, am reușit să-l evit cu eleganță.

Voltaire spunea că lupta care a avut loc nu contează, ceea ce contează e doar motivul. Nu mi-au lipsit motivele unei bătălii cu societatea, dar nu am făcut-o din teama de sancțiuni. Nu am fost vreun curajos, nici nu aveam cu ce să mă laud, decât poate cu cărțile citite și mi-am depănat existența la lumina aceleiași făclii călăuzitoare care este familia. Familia mea, făptuită de mine, singurul organism în care am crezut și pe care l-am respectat deși infidelitatea m-a dus și prin alte coclauri. De câte ori m-am întors nu m-am spălat pe mâini ca Pilat ci m-am dăruit cu o treaptă în plus.

Acum, când mă gândesc la cele petrecute în 59 de ani mi se pare totul o joacă funestă și lugubră în care mă întreb ce caut ? La ora bilanțului văd că nu mi-a plăcut mai nimic din ceea ce am fost obligat să fac și totul doare când vezi că ți s-a dus viața pe meleagurile altor poteci, nedorite de tine. Când a fost să fac ceea ce mi-am dorit ? Când m-am simțit împlinit ca parcurgere ? Niciodată ! vine implacabil răspunsul și atunci te întrebi de ce mai trăiești sau de ce ai trăit într-o viață comandată de alții? Răspunsul vine și el fără echivoc : De teamă. Mi-a fost teamă să spun –nu- unor părinți care se îngrijeau doar de sănătatea mea fizică, niciodată de alta și nu am reușit să fac ce-mi place și datorită lor, sau mai ales…

Într-o viață de om, trăită așa cum a fost, încuviințarea, chiar tacită, costă și doare. Nu am știut că are să mă coste viața însăși, dar așa a fost, din păcate. Suportăm până la epuizare, dar suntem aici, se poate spune. Nu este așa…Suportăm că trebuie să o facem, se nasc copii, se nasc datorii și vicisitudinile nu te îndeamnă nici la romantism, nici la cugetări perpetue. Trebuie să acționezi să ai ce pune pe masă. Numai suntem doi, suntem trei, suntem patru, nu ne mai arde de vise și idealuri, alea s-au dus, copilăria, adolescența s-au dus și ele ne rămâne în față spectrul unei maturități nedorite așa, fără speranță și vise.

Așa s-au născut în mine flori pătate cu sânge, cu sângele viselor mele spulberate și am mers cu cămașa pătată fără ca nimeni să o bage de seamă. Adevărul meu are nevoie și de iubire și de sacrificiu, dar cui să mai cer acum întoarcerea timpului ? După cum mă știu de conciliant, aș proceda la fel și acum acceptând prin tăcere un destin ce nu-mi trebuia și nu îmi era zămislit.

Între o sclavie suportabilă și una mai greu de îndurat, dar dorită, am fost ales pentru prima și-am acceptat-o și de aceea plânsetul meu azi, numai are strigăt și voce. Totul se rezumă la fapte și nu la cuvinte și asta trebuie să învățăm din multele noastre cărți citite. Fericirea noastră, a celor urgisiți de noi și de alții rezidă numai în puterea cu care am îndurat supliciul unei vieți nedorite. Drumul către Golgota noastră noi l-am ales așa cum am ales și cuiele cu care am fost țintuiți. Noi nu am avut fericire decât pe fragmente, bucuria noastră nu a fost decât o treaptă a unor nașteri de copii. Atât. Puțin într-o viață în care, copil fiind, am dorit să ating cerul cu mâna. Nu numai că nu l-am atins, dar mâinile mi s-au înmuiat până să le ridic.

Rațiunea mi-a justificat gestul ca fiind nesăbuit. Ce-i poți da, sau cere unui om laș ? Unui învins ce poți să-i oferi decât o cupă de cucută și un timp de meditații în care să-și formuleze pledoaria de final. Măcar Socrate a avut parte de așa ceva, dar ce eu sunt Socrate ? Poate nici asta nu merit. Poate și cucuta e prea scumpă pentru unul ca mine și atunci nu-mi rămâne decât șansa pribegiei.

Nu am avut vocație de solitar și nu m-am ostenit să plec nicăieri. Am urmat cuvântul stoicilor făcând din Sfântul Augustin un stindard și am crezut că mi-e mai bine crezând în omul puternic și fără greșeli. Nu mi-a fost mai bine și lumea a reușit să mă amăgească o perioadă cu fluierăturile și scandările ei.

Sufletul meu a murit demult, atunci când s-a terminat adolescența și mi s-a hotărât soarta pe care-am acceptat-o din jenă, nu neapărat din prudență. Discuția cu mine este discuția cu un om mort care respiră doar pentru a crea celuilalt impresia că e viu. Am reușit, totuși, să pun de câțiva ani între mine și lume o barieră, numind aici cărțile și să mă retrag în ele scârbit de lumea aceasta rea, infantilă, neserioasă și tembelă. Apolo spune că numim om tot ce iubim, așa am crezut și eu, dar totul se năruie când îi atingi pe oameni. Se pulverizează ca prințesa descoperită într-un sarcofag în Egipt, când specialiștii au deschis coșciugul și totul s-a făcut cenușă și praf. Așa probabil că suntem și noi și înainte și după… Ce ne mai putem dori acum sau oricând ?!… Cenușă și praf…

Dan Minoiu

Leave A Reply

Your email address will not be published.