(VIDEO) Ennio Morricone, muzicianul veșnic adolescent

0 280

Viaţa artistică a lui Ennio Morricone (n. 10 noiembrie 1928 la Roma), seamănă cu pasul săltăreţ al eternului adolescent cu caracter introvertit: muzicianul a compus peste 500 de melodii pentru film şi televiziune, multe dintre acestea fiind imortale, talentul său de orchestrator a marcat profund muzica pop din anii ’60 (a compus pentru Edoardo Vianello, Mina şi mulţi alţii), însă adevărata sa pasiune rămâne muzica simfonică, cea experimentală şi inovaţia muzicală.

Fiul unui trompetist şi absolvent al Conservatorul din Santa Cecilia la aceeaşi secţie dar şi în dirijat, Morricone se află de mult timp în panteonul restrâns al celor mai mari compozitori de muzică de film, aşa cum atestă de altfel steaua de pe Walk of Fame din Los Angeles, Premiul Oscar pentru întreaga carieră pe care l-a primit în anul 2007, multitudinea de premii din întreaga carieră şi chiar numele unui asteroid. Muzica sa a avut mereu un impact transversal asupra mai multor generaţii şi i-a asigurat faima dincolo de lumea filmului, cu peste 70 de milioane de discuri vândute. The Edge, chitaristul formaţiei U2 a declarat mereu că l-a considerat un punct de referinţă, grupuri precum Metallica sau Ramones îşi deschid concertele cu un tribut adus maestrului, Quentin Tarantino i-a ‘masacrat’ de două ori melodiile („Kill Bill” şi „Bastardi senza gloria”) aducându-i un tribut public, până l-a convins să semneze coloana sonoră originală pentru ”The Hateful 8″, cu care muzicianul a câștigat primul său Oscar după mai bine de cinci nominalizari.

Ennio a sărbătorit ”90 de ani de Oscar” la domiciliu, în inima Romei vechi împreună cu mult iubita sa soţie, Maria şi cei patru copii: o „vizuină” în care s-au născut capodoperele sale şi pe care de fiecare dată când pleacă, cum ar fi acum, când peste câteva zile va trebui să fie la Paris pentru o seară specială în cadrul marii retrospective dedicată lui Sergio Leone şi organizată de Cinemateca Franceză, o părăseşte cu inima îndoită.

Dar trebuie să ajungă la Paris, deoarece în ciuda sutelor de partituri care au intrat în istorie, muzica de film al lui Morricone este rodul colaborării sale cu Sergio Leone. Cei doi s-au cunoscut pe băncile şcolii elementare, iar atunci când regizorul debutant l-a contactat în 1964 („Pentru un pumn de dolari”) nu ştia încă că mult din triumful lui neaşteptat se va datora invenţiilor muzicianului, constrâns să lucreze fără orchestră şi fără bani, capabil să transforme un fluierat sau sunetul unei o trompete într-o sinteză formidabilă a epopeii western. În această performanţă uluitoare, Morricone exploatează întregul său talent de aranjor care i-a conferit o reputaţie excelentă în lumea muzicii uşoare italiene. Prietenia dintre cei doi va continua însoţită de o carieră cu multe succese până la ultimul film al lui Leone, ”A fost odată în America”, care chiar şi pentru Morricone reprezintă una dintre cele mai complexe şi mai importante provocări din cariera sa de muzician.

Un adevărat compozitor trebuie să simtă exigenţa propriei sale demnităţi. Eu lucrez cu onoare şi apăr o mîndrie absolută, aceea pe care o avea Ravel, un mare pianist.

Filmele ”spaghetti western” au fost cele care i-au deschis porţile Hollywoodului unde Morricone a lucrat cu regizori de talia lui John Carpenter, Brian De Palma, Roland Joffé, Oliver Stone şi cine nu-şi aminteşte coloana muzicală de la ”Untouchables” sau „Mission”. Dar şi în Italia sunt mulţi regizori care au avut cu el o relaţie aproape simbiotică Acesta este cazul lui Elio Petri pentru care Morricone a inventat sunetele la „Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială”, sau Gillo Pontecorvo, care a compus împreună cu el partitura de la „Bătălia din Alger”, care i-a inspirat „Queimada”.

Eu nu cred că o muzică bună poate construi succesul unui film, dacă filmul este prost. În timp ce o muzică urâtă poate supravieţui într-un film excelent. Coloana sonoră e numai un element adăugat, dar nu decisiv.

Dar ce este geniul lui Morricone? În primul rând o cunoaştere perfectă a muzicii clasice, care-l însoţeşte în sugestivele sale sarabande stilistice şi îi permite să utilizeze o orchestră mare, un grup restrâns, solişti şi coruri cu cea mai mare naturalaleţe; apoi o sintonie aproape fizică cu emoţia şi în cele din urmă o obişnuintă în a orchestra temele care îi permit să respecte ideile vizuale ale regizorilor fără a se abate de la parcursul lui expresiv. „De fiecare dată- spune Maestrul -încerc să realizez o coloană sonoră care să placă atât regizorului cât şi publicului, dar mai presus de toate trebuie să-mi placă mie, pentru că altfel nu sunt mulţumit. Nu-mi pot trăda muzica”.

O fidelitate monogamă, care nu-l părăseşte niciodată şi care-l conduce de fiecare dată spre cele mai inccesibile provocări, aşa cum a demonstrat de altfel la vârsta maturităţii, atunci când a început să-şi dirijeze în public propriile compoziţii.

Cu bagheta în mână, în faţa orchestrei sale, Morricone dovedeşte de fiecare dată ductilitatea sa cameleonică: compozitor contemporan, creator de epopei pentru publicul larg nostalgic cantautor al emoţiilor secrete. Nu este o coincidenţă faptul că în 2007, pe scena premiilor Oscar, Clint Eastwood a fost cel care i-a decernat statueta, ci un fel de gest de recunoştinţă, deoarece Eastwood nu ar fi existat fără Sergio Leone şi fără Morricone. Iar muzicianul a găsit în actorul american primul simbol al muzicii sale iubite în întreaga lume.

Leave A Reply

Your email address will not be published.