Pe urmele lui Geo Bogza. După 75 de ani: „175 de minute la Mizil” – în secolul XXI

„E timpul să afle ţara ce-i Mizilul”, spunea Geo Bogza, acum trei sferturi de veac. Iarăşi a venit vremea să afle naţia ce se întâmplă la Mizil.

0 372

Mizil! M-i-z-i-l. Am pronunțat numele urbei din nordul Bărăganului pe litere. Las Vegas-ul nu mi-a părut la fel de incitant.

Mărturisesc că de când am citit, în adolescenţă, reportajul lui Geo Bogza despre fantastica sa descindere la Mizil am rămas cu ideea fixă că acolo este un „El Dorado” al reportajului pursânge. La fel ca predecesorul meu, i-am rugat pe redactorii şefi de pe la ziarele unde am lucrat să mă lase o zi la Mizil. La fel ca pe el, oamenii mă priveau indiferenţi, ba chiar cu un fel de milă pe care o arăţi unui om cu temperatură mare. Dar, iacătă, anul acesta se fac 75 de ani de când Geo Bogza şi-a documentat creația.

Aniversarea asta mi-a oferit împlinirea măruntului meu deziderat. Pe 1 august 2013, la ora 9.40, personalul 5081, de Buzău, a pornit scârţâind cu toate osiile din Gara de Nord. Ca ziarist care a pus piciorul pe șase continente, îmi explic emoţia care mă cuprinsese. Plecam în aventura vieţii. La ora 11 şi 16 minute, am coborât pe peronul gării din Mizil. Îmi venea, precum Columb când a descoperit America, să sărut pământul.

 Trenul şi şeful gării din Mizil 

Casieriţa din Gara de Nord mi-a zis, când am cumpărat biletele către Mizil, că puţină lume merge într-acolo. A omis, însă, să spună că trenul e arhiplin cu navetiştii de Ploieşti. Aşa că drumul către împlinirea ţelului meu secret a fost aglomerat şi plin de transpiraţie.

Când a oprit la Periş, o puştoaică preşcolară a distrat tot vagonul cu remarca sa: „Am ajuns la Paris!”. Trenul s-a golit brusc de pasageri la Ploieşti, moment în care, iarăşi, m-au năpădit emoţiile. Exact la ora stabilită în „Mersul Trenurilor” am ajuns la Mizil. Au coborât şase persoane. Şeful gării se uită chiorâş la camera de fotografiat: „Cine v-a dat voie să faceţi poze?”. „Păi, cine trebuie să ne dea voie?”, vine, hâtru, răspunsul fotografului. Omul e bulversat. Cineva face poze în gara lui! Prietenoşi, îi explicăm demersul nostru.

Dl. Băican, ceferist vechi, se calmează, trage de nodul de la cravată şi începe să turuie. Că au fost două fabrici, una de şenilate, a Armatei, care s-a închis şi încă una, aia cu saltelele Relaxa – a lui Cataramă – care abia mai sughite, că e săracie, sunt mulţi şomeri şi că ultimul trend e ca mizilenii să-şi vândă casele şi să se mute în provincie. Provincie? „Da, da! La ţară!”, că Mizilul cu cei 15.000 de locuitori ai săi e ditamai oraşul!

 Downtown de Mizil

Pe marginea drumului câș care duce în oraş, un ţigănuş păzeşte o grămadă de lubeniţe. „Ai pepeni?”. Puştiul e năucit de întrebare. Tocmai a vândut unul unei fătuci. Cu 60 de bani kilu’. „I-am adus de la Pitulicea şi dacă fac 30 de lei toată ziua!”, se vaietă pepenarul. Puţin mai încolo e un reper important: unicul semafor din Mizil! Nu funcţionează. Un nene în pantaloni scurţi, la bustul gol şi pălărie pe cap, se învârte pe lângă nişte buşteni de fag. Merge treaba? „Am dat doar două tone!”. Pe piept are tatuat: „Loredana”. Trei biciclişti se holbează la noi. Se vede că nu sunem de-ai locului. Pe uşa unui magazin de ţoale secondhand scrie: „2 lei orice produs!”. Nu intră nimeni.

Centrul Mizilului este un părculeţ, flancat pe două laturi de blocuri cu patru etaje. Pe un obelisc futurist, asemănător Coloanei Infinitului – varianta mizileană, se uşurează un căţel. Două tunuri interbelice păzesc, ironic, măsuţele unde se desfăşoară zilnic campionatul orăşenesc de table. Majoritatea participanţilor sunt foşti militari. Chibiţii se înghesuie în jurul unei partide unde beligeranţi sunt nea Anton, maior în rezervă şi nea Laurenţiu, sculer-matriţer. Ambii sunt transpiraţi, cu cămăşile descheiate. „Nu suntem tablagii, ci rablagii!”, decretează nea Anton. Arbitru e domnul Eugen Grigore, subofiţer de intendenţă în rezervă. I se zice „ziaristul”. „Am scris la ziarul local «Mizilul» un lunar gratuit. Acum scriu la Poştalionul, da’ numai cu aprobarea lu’ dom’ primar!”, explică ziaristul. Când se pronunţă sintagma „dom’ primar”, mai că se lasă cu o revistă de front!

 Faună şi floră mizileană

La Mizil sunt două chioşcuri de ziare. La primul, în centru, vânzătoarea Nicoleta zice că nu primeşte decât ziarele de sport şi două tabloide. Nicoleta are ochi frumoşi. La al doilea, în piaţă, presa centrală quality e mai bine văzută. Evenimentul zilei, România liberă şi Jurnalul Naţional au câte doi cititori zilnic, iar Adevărul doar unul.

Cel mai pitoresc mizilean e domnu’ Adam Nicolae, de 50 de ani, rămas fără piciorul stâng în cei zece ani de puşcărie, făcuţi înainte de ’89, pentru furt din locuinţe şi spargeri de maşini.

Domnu’ Adam stă la umbră în căruciorul său dotat cu oglindă retrovizoare, două claxoane şi un bici pentru cine-l deranjează. Mai are patru dinţi pe mandibulă. Alt mizilean de vază e tot în cărucior, cu piciorul drept abia scos din ghips. Îl cheamă Bebe Ursu şi e proprietarul florăriei din centrul urbei. „Am căzut din corcoduş!”, îţi face cu ochiul domnul Bebe în timp ce pozează lângă garajul său pe care a pictat un grafitti rudimentar în culorile Stelei. „Fii tare Gigi!”, a scris Bebe, în sprijinul lui Gigi Becali. Băiatul său, Andrei Săndel, e tot stelist, mijlocaş dreapta, ironia sorţii, la Rapid Mizil!

 Telegrama din Mizil 

La poştă vreau să trimit o vedere, cu Mizilul, la redacţie. Diriginta oficiului poştal, doamna Banu, e perplexă. Aşa ceva nu i s-a cerut niciodată: „Avem doar cu Buşteni…”. Au, într-adevăr, o carte poştală cu Buşteni. Una singură! Atunci, o telegramă… „Se poate, numai că acum, se numeşte epost”. Cică, în două ore ajunge. „Salutări de la Mizil!”, scriem şi ne umflă râsul. În era Facebookului, am trimis o telegramă. A doua zi, pe la 12, a ajuns mesajul, sigilat, la redacţie…

Pe aleea pietonală care duce din centru către piaţă, un măturător de etnie previzibilă e moleşit de arşiţă. „Cât iei nene în mână?”. „650 şefu, trăiţi! E bine, că unde mai găseşti de muncă!?”. La magazinul de peşte mirosul l-ar vindeca şi pe un bolnav de astm. Crap, plătică şi macrou. „Doradă aveţi?”. Vânzătoarea se uită de parcă i-ar trebui un translator.

 La frizeria lui Vasile

La piaţă, la prânz, sunt mai mulţi tarabagii decât clienţi. „Lidl, Penny şi discriminaţii care vând pe la colţu’ străzii ne-au omorât!”, se plânge tanti Camelia, zarzavagioaică veche. Plăteşte 350 de lei pe lună pentru taraba ei.

Peste drum e frizeria. Vasile, proprietarul, e îmbrăcat într-o cămaşă portocalie. Se ştie în târg că-s unii de la ziar, din Bucureşti şi e pregătit. „Vreau să-mi aranjez barba!”, deschid conversaţia. „Gata, şefu’! Da’ nu zic nimic, că ne rupe primaru’!”. Vasile e rudar, membru în Partida Romilor, nu ştie ţigăneşte şi se mândreşte cu o poză în care e împreună cu Adi de la Vâlcea. Mă tunde cu gesturi ferme, de profesionist. Când ridică braţul, să leşin pe scaun. Duhneşte a sudoare de poate alunga şi muştele! Nu vrea să-mi ia niciun ban. „Lasă, şefu’, pentru atâta… Şi-aşa mă plictiseam!”. Mai încolo, de pe un banner uriaş ne priveşte vigilent Emil Proşcan, edilul Mizilului.

 Viaţa mondenă

Cafe Alexandra e Bamboo-ul Mizilului. Preţurile sunt prohibitive pentru cetăţenii orăşelului. Au şi ciorbă de burtă, ceafă de porc şi salată de varză albă! Dar e absurd de banal să mănânci ciorbă de burtă la Mizil! Nişte spaghete, specialitatea casei, la cinşpe lei, cu costiţă, ardei iute şi parmezan sună bine. „Sunt «al dente»?”, îl încuiem pe chelner. „Sunt bune!”, ne linişteşte ospătarul. Costiţa e, de fapt, şuncă presată şi pastele sunt o pastă. O luăm spre gară. Avem tren la 180 de minute de la sosire. La bodega de lângă peron, Carmen, barmaniţa se uită atentă la cele patru cuiburi de rândunici din interiorul bombei: „Le am pe inventar! Când închid, parcă ştiu… Vin toate odată şi le dau drumu’ dimineaţa”. Votca e cinci lei, berea trei.

 INVENTAR DE AMINTIRI 

Am stat în Mizil cu cinci minute mai mult ca Geo Bogza. Exact 180 de minute. Ce-am făcut în acest timp:

  • am stat de vorbă cu şeful de gară
  • am dialogat cu un pepenar
  • am socializat cu tablagiii din centru şi cu domnul Bebe, patronul florăriei
  • l-am cunoscut pe nea Adam, ex-puşcăriaş, invalid, cu patru dinţi
  • am trimis o telegramă
  • mi-am tuns barba
  • am văzut un banner cu primarul
  • am mâncat spaghete

 (Mă cheamă Mihnea-Petru Pârvu, am 44 de ani şi am stat în Mizil cu cinci minute mai mult decât mi-aş fi dorit. La fel ca lui Geo Bogza, viaţa şi lumea mi se par fantastice, de neînţeles.)

Leave A Reply

Your email address will not be published.