Răscoală-te, române!

0 319

Astăzi, 14 iulie, cînd scriu aceste rînduri, am simţit, pe pielea mea, cea mai rece apă a Mării Negre de cînd vin eu pe Litoral. Afară – zăduf de scoteau cîinii limba la oameni şi oamenii limba la zei. În apă, frigider Arctic, de parcă picioarele îmi erau tăiate cu lame Wilkinson, nu se putea înainta nici măcar pînă la primul val. Acum înţeleg de ce supravieţuiesc atît de puţini oameni unui naufragiu. Pur şi simplu, mor îngheţaţi, sau de inimă. Azi-noapte a fost furtună pe Mare, vai de navigatori!

Aşa se explică, poate, curenţii de apă reci care au ţinut la respect sute de mii de oameni aflaţi în vacanţă. Dar, de cînd vin eu la Mare? Prima oară am văzut Marea Neagră în septembrie 1968, trimis cu acte în regulă de bunul, minunatul şi în veci neuitatul (oare unde o mai fi azi?) dr. Corneliu Paloş, şeful cabinetului medical de la Complexul Filozofie-Drept, care şi-a dat seama că maladia coloanei mele vertebrale, căpătată ca urmare a sportului greu al aruncării suliţei, numai cu apă şi soare se poate vindeca. Nu aveam bani, eram sărac lipit pămîntului. N-aveam nici haine, tot ce purtam provenea de la fraţii mei mai mari.

Dar eram tînăr, subţire ca o spadă (gladius, în latină, înseamnă spadă, de aici şi cuvintele gladiolă şi gladiator), aveam plete în vînt şi, mai presus de orice, eram un scriitor cu o oarecare faimă, de vreme ce, cu numai cîteva luni în urmă, se jucase la Radio prima mea piesă. Aveam 18 ani. Am sosit la Costineşti cu trenul. A fost o vacanţă de vis şi pot spune că atunci m-am îndrăgostit de Mare.

La cantina studenţească a staţiunii era mîncare din belşug (1968, ce an!), înfulecam cîte 2-3 porţii de musaca fără să se supere nimeni, se vedea că eram în creştere şi că sufeream de o foame veche, de vreo 500 de ani, eu şi toată familia mea. Încă ne aflam, cu toţii, sub impresia extraordinară a refuzului strigat, vehement, de Nicolae Ceauşescu, de a participa la invadarea Cehoslovaciei.

Ce moment fabulos! Ce hotar al Istoriei! Aceia care contestă, astăzi, acel act eroic al Naţiunii Române şi al conducătorului ei de atunci sînt nişte jalnice figurine de ceară. Şi în veacul trecut erau unii pigmei care îl contestau pe Al. I. Cuza, dar astăzi nu mai ştie nimeni de efemera lor trecere prin lume. Atunci, în septembrie 1968, eram mîndri că sîntem români, că sîntem independenţi, că nu facem parte din haita turbată a acelora care se năpustiseră să sfîşie visul de libertate al unui popor. În toate cîrciumile şi grădinile Litoralului, cehii (care refuzaseră să se mai întoarcă la ei acasă) erau priviţi cu dragoste, îmbărbătaţi.

În inima mea clocotea un elan năvalnic şi atunci se desluşea naţionalistul din mine. Politicienii şi doctrinarii de astăzi ai Occidentului ar trebui să priceapă că popoarele din Estul Europei, care au cunoscut, pe grumazul lor, ce înseamnă cizma rusească, nu pot renunţa la filonul de aur al naţionalismului – ar însemna să renunţe la Istoria lor, la educaţia primită de la părinţi, la tradiţii, datini şi obiceiuri, chiar la civilizaţie. Închipuiţi-vă că s-ar extrage, din zăcămintele civilizaţiei româneşti, creaţiile naţionaliste. Am rămîne, instantaneu, fără „Doina”, „Scrisoarea III” şi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (Eminescu), fără cea mai mare parte a poeziilor lui Alecsandri, Coşbuc, Goga, Radu Gyr, Nichifor Crainic, fără „Apus de soare” (Delavrancea), fără Rapsodii şi Poema Română (Enescu) etc.

Naţionalismul românesc n-a fost niciodată agresiv, cum n-a fost niciodată îndreptat împotriva cuiva, ci s-a manifestat pentru ceva, mai exact pentru independenţă şi unitate naţională, pentru identitate, demnitate, conştiinţă de sine. Şi cea mai bună dovadă este absenţa totală, din Istoria noastră, a războaielor sau persecuţiilor religioase – dimpotrivă, la noi şi-au găsit refugiul toţi prigoniţii, în frunte cu partizanii lui Jan Hus, care au şi întemeiat, în Moldova, o aşezare, Huşi. A le cere românilor să nu mai fie naţionalişti înseamnă a le cere să nu mai fie români. Iată de ce nu reuşeşte să prindă şi să dea roade nici o ideologie de import, plăsmuită în laboratoarele de la Harvard, sau de la Bruxelles ori Strasbourg: pentru că nu ţine seama de specificul Neamului Românesc. Nu sîntem îndărătnici, nici anacronici – sîntem, pur şi simplu, aşa cum sîntem şi dacă trebuie schimbat sau modernizat ceva în mentalitatea românilor, atunci acest lucru nu poate fi naţionalismul, fiindcă fără el sîntem orice altceva, dar nu români.

Astăzi, repet, e 14 iulie. Zi mare, vulcanică. Aşa cum în 79 d. Chr. a erupt Vezuviul, tot astfel în 1789 a erupt Parisul. Tot un vulcan. Dar ce vulcan! Eu cred că, după naşterea şi învierea lui Isus Christos, Revoluţia Franceză e cel mai important eveniment din Istoria Umanităţii. Pentru că într-un fel s-a scris această Istorie înainte de 1789 şi în alt fel după 1789. Am mai scris despre acest cutremur formidabil, care a împărţit timpul în două ere, nu-mi place să mă repet. Atunci a apărut, în avanscenă, Poporul ca făuritor de Istorie. El judeca sumar şi executa.

În sunetele „Carmagnolei” şi, cîţiva ani mai tîrziu, ale „Marseillezei”. Francezii, ce popor magnific! Evul Mediu putrezea urît şi trebuia ghilotinat. Imense au fost erorile şi ororile acelei perioade, cînd s-a ucis fără alegere, iar sîngele înroşise apele Senei. A meritat? Neîndoielnic că da. La scara gigantică a Istoriei, Revoluţia Franceză a reprezentat hemoragia pe gură, necesară, care, dacă nu se revărsa în afară, ci exploda înăuntru, ar fi fost nenorocire.

Am încercat să studiez comportamentul omului simplu în acele zile şi nopţi de groază, mai ales pe vremea Teroarei. De bună seamă că populaţia săracă a Franţei nu mai putea, era deşelată de biruri. „Visez ca fiecare francez să aibă duminica, în oală, cîte o găină!” – obişnuia să spună Regele Henric al IV-lea, pînă cînd a fost înjunghiat el, mai rău ca o găină, în 1610, de un fanatic catolic. Din visul lui s-a ales praful. Bogaţii au devenit tot mai bogaţi, săracii au devenit tot mai săraci. Această forţă a nemulţumirilor avea să fie captată şi teoretizată de un om: Jean-Jacques Rousseau. Acest om era idolatrizat de un tînăr, care îl spiona noaptea, prin fereastră, tremurînd de emoţie că îl vedea la masa de scris: tînărul se numea Maximilien Robespierre şi era un monstru de orgoliu. El n-a putut uita, de pildă, o scenă: pe cînd era adolescent, se vestise că Regele Ludovic al XVI-lea şi Regina Maria-Antoaneta (fiica Mariei Thereza) vor trece şi prin tîrgul unde trăia el, notabilităţile locale l-au sfătuit să pregătească un mic discurs de salut, el a făcut-o, plin de speranţe, dar, ce ghinion, perechea regală a poruncit să se dea bice cailor şi nu a catadicsit să oprească în micuţa aşezare.

Putea o fiară trufaşă ca Robespierre să uite un asemenea afront? Nu numai că nu putea, dar a şi pîndit momentul să se răzbune. În 1792, tocmai cînd se pregăteau să fugă din Franţa, tot cu o trăsură, Ludovic şi Maria-Antoaneta au fost recunoscuţi de mulţime, la frontieră, datorită nesăbuinţei muiereşti, de a scoate capul pe fereastră. Au fost întemniţaţi şi, după 1 an, în 1793, ghilotinaţi. La scurtă vreme, călăul lor, Robespierre, avea să le urmeze pe eşafod.

Poporul era însetat de sînge! Un asemenea circ nu existase nici pe vremea lui Nero. Cu timpul, încet-încet, evenimentele aveau să fie stapînite de cel care s-a priceput să transforme revoluţia permanentă într-un război permanent: Napoleon Bonaparte. Om din popor, şi el. Dar nu din poporul francez, ci din poporul italian, fiindcă ce altceva sînt corsicanii, decît italieni? El a ştiut să transforme Franţa, fulgerător, dintr-o ţară asediată într-o ţară asediatoare, cu scopul, mărturisit, de a da Naţiunii Franceze sentimentul grandoarei. Şi i l-a dat, cu prisosinţă. Iar gloata l-a urmat.

Pentru mine rămîne un mister modul în care un militar crescut în restricţii cazone de o duritate extremă a ştiut să evite a fi bădăran, dovedind că este un om de un rafinament desăvîrşit. “Spiritul absolut călare!” – zicea despre Napoleon filozoful german Hegel. În 3 cuvinte a comprimat un tratat de 3 tomuri. Decimat, flămînzit, zdrenţuit, îndoliat de campaniile napoleoniene fără sfîrşit, vreme de 20 de ani (1796-1815), poporul francez n-avea să-l trădeze, însă, pe idolul său.

Fără doar şi poate, la un asemenea împărat, un asemenea Popor! El, micul caporal Bonaparte, ridicase ştacheta mîndriei naţionale atît de sus, încît tot ce a urmat după epoca lui s-a raportat la asta şi iată pricina pentru care francezii au făcut veritabile tragedii naţionale şi familiale din dezastrele de la 1870 şi 1940. Să ai un Napoleon în spate şi să te bată ba un Bismarck, ba un Hitler! Nu se poate tolera aşa ceva – păreau a spune, şi chiar spuneau, cu ochii în lacrimi, generaţii întregi de francezi. Şi pînă la urmă a fost tot cum a vrut Franţa. De fapt, cum era normal să fie.

Ce ne facem, însă, noi, românii? La ce ne raportăm? La cei care au adus glorie ţării – sau la cei care i-au trădat? Pentru unii români, personajul central, de la care începe Era Noastră, nu e Isus Christos, ci Iuda Iscarioteanul. Ca să scape de „boierii hicleni” (trădători), Ştefan cel Mare a renunţat la scaunul domnesc şi s-a călugărit. Da, da, Leul Moldovei n-a murit ca domn, renunţînd în favoarea fiului său, Bogdan, tocmai ca înscăunarea acestuia să nu mai fie contestată de vrăjmaşi.

Am vorbit, recent, cu stareţul Mînăstirii Putna, care mi-a spus – din relatările acelora ce au asistat la ultima deshumare a oaselor lui Ştefan cel Mare – că acesta nu are coroana pe cap, nici alături, fiind îngropat nu sub cripta de marmură înflorată, ci într-o gropniţă secretă, evident, din motive strategice, pentru a nu-i fura sau profana cineva sfintele moaşte. Şi încă Ştefan a murit fericit, cu ţara întreagă! Dar ce ne facem cu ceilalţi, hăcuiţi, sfîrtecaţi între cămile, descăpăţînaţi, sugrumaţi cu şbilţul harapului, împuşcaţi ca nişte cîini turbaţi? Poporul nu i-a apărat, asta e drama cea mare. Parcurg, cu viteza minţii, fiecare secol românesc din ultima jumătate de mileniu. Numai sînge şi lacrimi.

Numai năvăliri pustiitoare ale străinilor. Numai copii şi femei în robie la păgîni. Numai pungi cu aur date ca tribut (aşa se numea şpaga pe atunci). Numai urgie (cuvînt rămas în limba noastră din dialectul byzantin). Unde era Poporul Român? A boicotat Istoria – spune Lucian Blaga. A primit jeturi de urină – zice un epigon palid al lui Caline, pe nume H. R. Patapievici.

Eu, unul, cred că nici una, nici alta. Poporul Român a înaintat, greu şi tenace, aidoma unui fluviu subteran. În straturile sale cele mai adînci, el a rămas curat din punct de vedere etnic. Aşa se explică rezervoarele impresionante ale bazinelor etnografice, ori, mai degrabă, ale provinciilor istorice. Poate că cea mai grăitoare dovadă a rezistenţei spiţei româneşti este permanenţa – chiar ca a unui fluviu subteran – a aromânilor, sau macedonenilor noştri dragi. Ei n-au ajuns în Peninsula Balcanică, mai ales în Grecia (Pind), de nicăieri. N-au migrat din Ţările Române acolo, cum greşit au susţinut unii diletanţi.

Pur şi simplu, aromânii sînt traci romanizaţi, aşa după cum românii sînt daci romanizaţi. Atunci cînd stăpînirea romană a cuprins toată Peninsula Balcanică, a avut loc un proces pe cît de rapid, pe atît de natural de romanizare a elementului autohton, care era o ramură a marii familii trace, iată de ce sîntem noi fraţi, de cel puţin 1800 de ani încoace. Acesta mi se pare cel mai bun argument împotriva acelora care susţin tezele aberante ale „vidului” de populaţie din spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu bătaie la Transilvania. Din moment ce aromânii s-au păstrat, nealteraţi, creştini, timp de mai bine de 15 secole în mijlocul străinilor, pentru a ieşi acum la suprafaţă şi a-şi cere dreptul la viaţă, nu văd cum de-ar fi renunţat românii la Transilvania, care nu e orice provincie, ci leagănul Neamului Românesc, sanctuarul de jertfă şi comornicul inepuizabil, încerc să-mi înţeleg Poporul, cu bune şi rele.

Nu-l idealizez, nu-l sanctific. Dar nici nu pot permite oricărei „cozi de topor” sau oricărui komisar străin să-l profaneze. Poporul Român e un sfînt, aşa ceva nu se poate contesta. Martirajul lui n-are margini. El este, deopotrivă, şi Eroul Necunoscut, şi pruncul care se naşte chiar acum, cînd scriu rîndurile de faţă. „Cine se naşte în Franţa, este francez” – spunea Napoleon Bonaparte. Tot astfel, cu o rezonanţă mai mică, dar cu aceeaşi convingere, voi spune şi eu: „Cine se naşte în România, este român”. Adică şi ungurii, şi ţiganii, şi armenii, şi evreii şi celelalte minorităţi care au sosit aici nepoftite de nimeni, dar au fost tolerate şi tratate cu multă, uneori prea multă omenie.

În curînd, s-ar putea ca în România (după modelele Franţei şi Greciei, bunăoară) să nu mai fie recunoscută nici o minoritate, ci doar o singură Naţiune – Naţiunea Română. Avem, cel puţin din acest punct de vedere, multe de învăţat de la Franţa şi Grecia. Cu ce sînt datori românii să tot suporte smiorcăielile ungureşti, reclamaţiile pe la tot felul de foruri internaţionale? La fel şi cu ţiganii – dacă nu-şi vor băga minţile-n cap şi nu se vor apuca de muncă cinstită, îl vor regreta pe Mareşalul Antonescu. Din pricina minorităţilor – etnice, sexuale etc. – am ajuns să nu mai vedem Poporul Român.

Mafia politică internaţională ne tot scoate ochii cu drepturile minorităţilor, dar la ei acasă nici americanii, nici englezii, nici germanii, nici spaniolii, nici alţii ca ei nu tolerează subminarea Statului Naţional şi privilegii absurde, pe criterii etnice. Noua arhitectură a Europei trebuie să ţină seama de vocea majorităţii, care, pe deasupra, are şi îndreptăţire istorică. Eu înţeleg necesitatea schimbării, în bine, a mentalităţii Poporului Român cu privire la Era Nouă în care ne pregătim să intrăm. Dar nu voi înţelege, niciodată, şi nu voi urma directivele de mutilare sufletească a acestui Popor, de şantajare şi învinovăţire a lui. Iubesc prea mult Poporul Român, fiind gata, oricînd, să şi mor pentru el – ca să permit oricărui venetic să-l pună în genunchi, pe coji de nuci, să-i aşeze jugul pe umeri, să-l biciuiască pe arătura sfîrşitului de veac şi de mileniu, să facă experimente dureroase pe el. Încerc să-mi păstrez luciditatea pînă la capăt, deşi, uneori, spumeg de furie. Pentru prima oară în presa română voi face să apară cîteva fragmente dureroase din lucrarea marelui sociolog Dimitrie Drăghicescu, intitulată „Din psihologia Poporului Român”.

Am ales nişte pasaje mai dure, pentru că din analiza lor s-ar putea să desprindem mai multe adevăruri de care avem nevoie în tentativa noastră, a fiecărei generaţii de români, de a găsi răspunsuri la cele 3 întrebări fundamentale: cine sîntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Iată, aşadar, un capitol din „evanghelia criticistă” a Poporului Român: „Legăturile noastre istorice cu turcii sînt factorul cel mai puternic, care a determinat, pe cale curat socială, soarta Neamului nostru şi chipul dezvoltării lui. Subjugarea noastră de către turci este momentul absolut covîrşitor al Istoriei noastre.

Din acest fapt decurg toate restriştile şi toate pericolele prin care a trecu Poporul Român. Din acest fapt decurge chiar păstrarea naţională, ca şi cauzele degenerării societăţii româneşti. Cu năvălirea turco-tătară se încheie pentru noi lanţul de restrişti violente şi sălbatice, năvălirile barbare încetează, însă spre a lăsa loc unor năvăliri şi înrîuriri semicivilizate. Năvălirile şi înrîuririle sub această din urmă formă sînt acelea ale grecilor moderni şi ale ruşilor. Într-adevăr, pe căi diferite, elementul grecesc modern pătrunse în sînul Poporului Român, încetul cu încetul. Mai întîi ei veniră aici ca neguţători, şi se găseau încă de mult în împrejurimi, prin oraşele de lîngă Marea Neagră: Cetatea Albă, Chilia. „Căderea Constantinopolului împingînd pe mulţi greci a se expatria, un număr însemnat din ei apucă – cei învăţaţi, către Ţările apusene, unde puteau trage folos din învăţătura lor, cei mai de rînd spre Ţările Române”. Inundaţia grecească pe solul românesc se făcu după revărsarea acestui element din Constantinopol.

Pe lîngă negoţ, religia fu haina sub care se strecurară în ţările noastre epigonii Byzanţului corupt şi degenerat. În acelaşi timp, legăturile politice, care ne puneau sub ordinele sultanilor greceşti din Ţarigrad, deveniră mijlocul de canalizare spre Ţările Române a drojdiei etnice din uliţa Fanarului. O dată cu noii domni orînduiţi şi foarte repede schimbaţi, se repezeau în ţară puhoaie de greci lihniţi de foame şi înrăiţi de robia şi mizeria turcească. Curentul acesta de cotropire grecească fu aşa de puternic, că, după un veac, Poporul Românesc îngăduise în sînul său mai mulţi greci decît ar fi putut el mistui şi suporta, năpădirea grecească începu pe la sfîrşitul Veacului al XV-lea. Un secol mai tîrziu, pe la începutul Veacului al XVII-lea, găsim deja numeroase revolte împotriva grecilor. În epoca modernă a Istoriei Ţărilor Româneşti, în afară de căderea lor sub stăpînirea turcească, nu se mai poate cita un eveniment, de o însemnătate tot atît de mare pentru nefericirea Neamului nostru, precum cotropirea pacinică şi perfidă a grecilor.

De altfel, fatalitatea grecească asupra românilor este strîns legată de a turcilor, înrîurirea grecească asupra Neamului Românesc fu socială, culturală şi economică. Fără îndoială, în materialul sufletesc, care alcătuieşte conştiinţa românească, grecii au adus o însemnată parte de bun sau rău, poate chiar bun şi rău. Legăturile cu ruşii, invaziile lor războinice în Ţările Române, cum şi vecinătatea lor n-au fost fără să lase nici o urmă în sufletul nostru. Cu atît mai mult, cu cît acest element slav găsea în ţesătura sufletului nostru o foarte mare parte de material psihic la fel cu cel rusesc.

Pe urmele vechei înrîuriri slave, pătrunseră negreşit elemente ruseşti în conştiinţa noastră şi împrospătară, mai ales în Basarabia şi Moldova, în privinţa limbii, vechea înrîurire slavonă. (…) Atît este de adevărată realitatea acestor înrîuriri şi simţul nostru de imitaţie în general că un scriitor francez anonim zicea: „Românii au împrumutat moravurile şi viciile popoarelor cari i-au guvernat sau protejat, după cum o mărturisea chiar unul dintre ei; ei au împrumutat de la greci lipsa lor de bună-credinţă în afaceri; de la principii fanarioţi amestecul lor de josnicie şi de vanitate.

Ei au împrumutat de la ruşi desfrîul lor, de la turci lenevia; polonezii i-au înzestrat cu divorţul lor”. În rezumat, deci, o sumedenie de popoare străine, aparţinînd celor mai diferite rase etnice şi istorice, veniră să contribuiască, cu mult puţinul lor trupesc şi sufletesc, la plăsmuirea sufletului românesc. Între aceste popoare trebuie să socotim cu siguranţă pe cele următoare: scyţii, geţii, dacii, romanii, grecii, galii, ilirii, goţii, hunii, avarii, slavii, gepizii, marcomanii, pecenegii, ungurii, kumanii, turcii, tătarii, grecii moderni, ruşii şi francezii. Dintr-acestea, sînt unele popoare cari au lăsat urme foarte puţine şi foarte şterse în compoziţia sufletului nostru: galii, goţii, hunii, avarii, gepizii, marcomanii, pecenegii. Altele au lăsat însă urme stăruitoare şi de temelie, deşi în măsuri diferite, în alcătuirea mentalităţii noastre: dacii, romanii, ilirii, slavii, kumanii, ungurii, turcii, grecii moderni şi francezii. Aceştia din urmă sînt adevăraţii părinţi şi educatori etnici mai de seamă ai Neamului Românesc.

Sufletul nostru este rupt din sufletul lor, mentalitatea românească şi-a împrumutat hrana din mentalitatea acestor neamuri. De aceea, pentru a lămuri care este fondul sufletesc al românilor, trebuie să căutăm mai întîi a stabili pe scurt care a fost caracterul şi mentalitatea acestor popoare, şi în ce măsură fiecare din ele a contribuit la formarea sufletului românesc”.

Există multe erori aici. Dar şi o seamă de realităţi incontestabile. Am reflectat, aproape fără voia mea, la toate aceste trăsături ale românilor, pentru că trăim un moment în care se pune la îndoială capacitatea lor de a reacţiona. Nu mai protestează. Nu mai mărşăluiesc. Nu se mai revoltă. Doar, uneori, se mai sinucid. Sau îşi plîng soarta în pumni. România are statut de colonie, asta nu se poate contesta. Totul e condus, vămuit, planificat şi controlat de străini. Veţi vedea, că mîine o să ni se impună şi o limitare a creşterii demografice, deşi cred că nu mai e nevoie, fiindcă regresul se observă şi aici. Şi ne mai paşte un pericol grav: înmulţirea alarmantă a ţiganilor, care nu numai că nu pot fi asimilaţi, dar ne vor asimila ei pe noi. Privesc, de pe o terasă, imensitatea zbuciumată a apei. Marea este placenta care a rămas de la facerea lumii.

Plaja e un Popor în miniatură. Zilnic, aici întîlnesc moldoveni, ardeleni, olteni, bănăţeni, dobrogeni, bucovineni, bucureşteni. De unde ştiu ce sînt? Foarte simplu: îmi place să-i întreb, atunci cînd vin să le dau autografe pe calendarele mele pentru anul 2000. În imensa lor majoritate, aceşti oameni, cu care destinul a făcut să petrec, cîteva zile, sub soarele torid al Pontului Euxin, au un bun-simţ fenomenal. Nu supără pe nimeni, vorbesc frumos, mă mai studiază, uneori, de la distanţă, să vadă dacă sînt om ca şi ei, pe urmă se apropie sfioşi, intră în vorbă, mă roagă să fac ceva mai mult pentru ţara asta şi să vin o dată la Putere, ce mai aştept?! Nu sînt vanitos, dar constat că în viaţa mea n-am dat atîtea autografe ca acum, între 100 şi 300 în fiecare dimineaţă. Dar, asta contează puţin, atît de puţin!

Problema e alta: ei, românii simpli, o duc din ce în ce mai rău. Iar cei care îşi pot permite un mic concediu pe Litoral au o oarecare dare de mînă, spre deosebire de restul populaţiei şi, cu toate acestea, îi văd strîmtoraţi, modest îmbrăcaţi, femeile cu tot mai puţine bijuterii, jucăriile copiilor sînt tot mai sărăcăcioase şi mai rare, unii turişti mănîncă, sfios, de la pachet, alţii dorm pe nişte povîrnişuri de iarbă şi îşi păzesc, cu schimbul, hainele, iar seara… Seara, restaurantele sînt goale puşcă!

Rareori, ici-colo, cîte un program artistic, la care lumea se uită de afară, peste gardul viu de arbuşti ornamentali, apoi pleacă. Uneori, staţiunile sînt învolburate de vîjîiala maşinilor decapotabile (neapărat decapotabile!) ale unor copii de bani gata, care cheltuiesc într-o noapte, la restaurant sau la cazino, pensia unui bătrîn pe 10 ani. Aici a vrut să ajungă România? I-a întrebat cineva, pe români, dacă asta şi-au dorit? E jale mare, pretutindeni, şi parcă pînă şi peştii şi-au întors faţa de la noi, nimeni nu mai prinde nimic.

Am senzaţia că ţara a încremenit. Să fie, oare, liniştea dinaintea furtunii? În mod sigur, e nevoie de o Revoluţie. Dar una ca Revoluţia Franceză, izbucnită la 14 iulie 1789. Altminteri, totul va merge din rău în mai rău şi Poporul Român se va retrage, iarăşi, în subteranele Istoriei, dar nu ştiu dacă va mai avea puterea să revină la suprafaţă, vreodată. Îmi e o milă sfîşietoare de românii mei.

Bunătatea lor faţă de zapciii străini începe să le fie fatală. E nevoie de o furtună purificatoare, care să smulgă din rădăcini arborii corupţiei, ticăloşiei, mîrşăviei, slugărniciei, mizeriei, trădării de ţară. Încep să cred, tot mai mult, că au dreptate aceia care ne cer ca forţele naţionale să cheme la luptă armată Poporul Român, pentru a scăpa de Mafie.

(CORNELIU VADIM TUDOR – 14 iulie 2000, Eforie Nord)

Leave A Reply

Your email address will not be published.