16 februarie 1930, Asociația Comisia Centrală de Fotbal s-a transformat în Federația Română de Fotbal

0 300

1990 – A fost adoptat drapelul Hong-Kong-ului de după încheierea perioadei coloniale.

Drapelul a fost adoptat în Hong Kong la 16 februarie 1990, şi a primit aprobarea oficială la 10 august 1996.

A fost înălţat pentru prima dată la 1 iulie 1997, în timpul ceremoniei istorice care a marcat transferul teritoriului de la Regatul Unit al Marii Britanii către Republica Populară Chineză.

1976 – S–a desemnat, la Barcelona, de reprezentanţii a 12 state mediteraneene, Convenţia pentru protecţia Mediteranei împotriva poluării.

1968 – România a renunţat la organizarea administrativă tipic sovietică în regiuni şi raioane şi a reînfiinţat unitatea administrativ-teritorială tradiţională: judeţul.

Au fost organizate 39 de judeţe, plus municipiul Bucureşti.

1959 – Fidel Castro a preluat conducerea Cubei.

1956 – Marea Britanie a abolit pedeapsa cu moartea.

1935 – A fost adoptată Legea pentru înfiinţarea Monetăriei Naţionale.

1932 – S-a stins din viaţă Ferdinand Édouard Buisson, academician, pastor protestant, pacifist și politician socialist francez; a condus Liga Drepturilor Omului.

A fost cofondatorul și președintele Ligii Apărării Drepturilor Omului din 1914 până în 1926 și a Ligue de l’enseignement (Liga învățământului) între anii 1902-1906. În 1927, acesta a primit, împreună cu politicianul german Ludwig Quidde, Premiul Nobel pentru Pace.

Filozof (profesor agregat în filozofie), educator și om politic francez, a fost inspector general în învățământul de stat. A fost, de asemenea, și francmason, în loja Grand Orient (Marele Orient) din Franța.

Ferdinand Buisson a fost președintele Asociației naționale a liberilor cugetători. În 1905, a prezidat comisia parlamentară care avea ca scop separarea statului de biserică.

A devenit celebru pentru lupta pe care a purtat-o cu ajutorul Ligii învățământului în favoarea unui învățământ naționalizat și laic, funcționar, deputat, a fost cel care a inventat substantivul „laicitate”.

A fost inițiatorul masificării învățământului primar, ceea ce a dat numeroase drepturi celor care nu aveau nici un drept (elevii cu deficiențe și elevii handicapați), dând naștere în același timp condițiilor gravei crize a educației actuale.

1930 – Asociația Comisia Centrală de Fotbal s-a transformat în Federația Română de Fotbal, organism independent cu autoritate juridică, acesta hotărând participarea României la Campionatul Mondial din Uruguay, în luna iulie a aceluiași an.

Participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 a fost mult contestată în ţară, fiind prima manifestare internaţională a României Mari.

Primul președinte al Federației Române de Fotbal a fost avocatul Aurel Leucuția, fostul președinte al asociației Comisia Centrală de Fotbal.

Începând cu ediția 1932-1933, în România a funcționat sistemul divizionar, cu un campionat unitar al primei divizii (inițial în două serii).

Disputarea Cupei României a început în sezonul 1933-1934. (FOTO: Echipa din meciul cu Uruguay, trupă ce avea să devină, după finala cu Argentina, 4-2, prima campioană mondială din istoria fotbalului: Lăpușneanu – Czako, Bürger – Robe, Vogl, Eisenbeisser – Covaci, Deșu, Wetzer, Raffinsky, Barbu Antrenor: Octav Luchide)

1926 – S-a înfiinţat Fundaţia Culturală „Regele Ferdinand I”.

1923 – La Geneva s-au pus bazele noului pact al Micii Înţelegeri, prin care cele trei ţări membre (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) aveau o bază organizatorică solidă, prin unificarea politicii lor generale.

În noua organizare, Mica Înţelegere devenea o forţă de care trebuia să se ţină seama în Europa, alianţa acţionând mereu pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.

1907 – A murit Giosuè Carducci, poet, prozator și eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1906, nu numai luând în considerație adânca lui cunoaștere și cercetările critice dar, înainte de orice, ca omagiu pentru energia creatoare, prospețimea stilului și forța lirică tipice capodoperelor sale poetice.

Giosuè Carducci s-a născut în anul 1835 în Valdicastello (Toscana), ca fiu al unui medic carbonar. Studiile școlare și le-a făcut la Florența. După ce și-a luat doctoratul, în 1856, la Scuola Normale Superiore din Pisa, Carducci a lucrat ca profesor de gimnaziu la San Miniato al Tedesco, orășel unde și-a publicat, în 1857, prima colecție de poezii (Rime). Carducci a mai fost profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, din 1860 până în 1904.

Interesat de viața politică a Italiei, s-a manifestat ca anti-regalist și partizan al înnoirilor pentru ca, spre sfârșitul vieții, să vadă în monarhie o posibilitate fericită de împlinire a unității naționale. Senator (1890), Carducci a activat consecvent în linia progresului social și a democrației.

Poezia lui se revendică de la romantismul revoluționar al Risorgimentului ale cărui idealuri le preia, exprimăndu-le într-o înfățișare poetică originală în care sensibilitatea și erudiția, profetismul patriotic și retorica clasicistă se întrepătrund și se argumentează reciproc.

1898 – A avut loc, la Paris, prima audiţie a Poemei Române, de George Enescu, în execuţia Orchestrei Concertelor Colonne, dirijată de Ed. Colonne.

1892 – A avut loc, la Opera din Viena, premiera operei Werther, de Jules Massenet, după romanul Suferinţele tânărului Werther, de Goethe.

1886 S-a născut, la Buzău, Constantin Budeanu, inginer electrotehnician român, om de ştiinţă; membru titular al Academiei Române (1955). A fost profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele, Şcoala Politehnică şi Institutul Politehnic Bucureşti, iar activitatea ştiinţifică s-a desfăşurat în domeniul energeticii şi al metrologiei.

1391 – A încetat din viaţă Ioan al V-lea Paleologul, fiul împăratului Andronic al III-lea Paleologul și al Anei de Savoy.

Între 1347 – 1354, a domnit alături de Ioan al IV-lea Cantacuzino și între 1353 – 1357, a domnit alături de Matei Cantacuzino.

După încheierea luptelor cu Cantacuzinii, Ioan al V-lea Paleologul a ocupat tronul mult dorit. Ce-i drept, despotul Moreei, Manuel Cantacuzino, s-a separat de Paleolog și a păstrat pentru sine puterea asupra părții bizantine a Peloponesului.

La sfârșitul războiului civil dintre cei doi Ioani, Imperiul oferea o priveliște mohorâtă. Tracia, cutreierată în lung și în lat de detașamente de mercenari, se transformase într-un pustiu, visteria era secătuită, armata nu exista, iar Constantinopolul zăcea în ruine.

Însăși poziția pe tron a lui Ioan V era destul de ambiguă. Foarte repede după întronarea lui, la Constantinopol s-a creat o situație uimitoare pentru Evul mediu. Ioan Ioasaf Cantacuzino, în ciuda călugăriei sale, rămăsese, de fapt, la cârma statului. Dacă Ioan V Paleologul întruchipa puterea laică în Imperiu, Ioasaf Cantacuzino, în schimb, stăpânea mințile romeilor (folosindu-se, în primul rând, de acea mare forță care era Biserica). Mai mult decât atât, Paleologul, căsătorit cu Elena, fiica lui Cantacuzino, i-a recunoscut oficial socrului său dreptul la titlul de basileu-tată, și Ioasaf își semna scrisorile ca Ioan, împărat și autocrator al romeilor, credincios întru Domnul Christos, rebotezat pentru dumnezeiescul cin călugăresc ca Ioasaf monahul. După spusele patriarhului Philotheos Kokkinos, după abdicare, Cantacuzino se bucura, poate, de mai multă autoritate, decât în timpul autocrației sale laice.

Spre deosebire de Ioasaf, Ioan V nu dispunea de o asemenea autoritate. El nu se prea interesa de alte lucruri, în afară de femeile drăguțe și frumoase. În anul 1359, turcii au atacat capitala Imperiului. Această năvală a fost respinsă, vechile ziduri ale orașului mai erau încă în stare să inspire respect barbarilor, în curând însă, din cauza monstruoasei incapacități a comandanților cetăților, otomanii au pus stăpânire pe Didymotika și pe Adrianopol, într-un răstimp mai scurt de un an (1361 și 1362).

În 1365, Murad I, care-și luase titlul de sultan, a făcut din Adrianopol a doua sa capitală (prima fusese Brussa). Cotropirea de către turci a celorlalte pământuri era, de acum încolo, doar o chestiune de timp. Trebuia găsită o ieșire, și Ioan V, înconjurat de dușmani, a hotărât să ceară ajutorul Occidentului.În primăvara anului 1366, el a sosit la curtea regelui ungar Ludovic I, însă împăratul n-a izbutit să obțină nimic esențial (ungurii catolici au refuzat să-i ajute pe ,,schismatici’’), iar, la înapoiere, el a căzut prizonier la bulgari. Din nevoie l-a scos unchiul său după mamă, Amedeo, ducele de Savoia.

Aflându-se în fruntea oștirii cruciaților, acesta nu numai că l-a eliberat pe basileu din captivitate, ci și i-a alungat pe otomani din Peninsula Gallipoli. Ducele n-a încercat să facă mai mult și s-a întors acasă. O dată cu oștirea lui Amedeo, a venit la Constantinopol legatul papal Paul. El le-a declarat grecilor, în mod public, că atâta timp cât Bisericile Romei și Constantinopolului sunt dezbinate, Bizanțul nu va primi armate din Occident. Era necesară unirea. Dar, tocmai în legătură cu unirea, Ioan V și Ioasaf aveau păreri diametral opuse. Paleologul socotea că orașul lui Constantin ,,face cât mesa” și că, pentru a obține soldați și a apăra Imperiul, trebuie făcută unirea cu orice preț, inclusive satisfacerea tuturor pretențiilor papei. Cantacuzino nu era de acord cu modul acesta de a pune problema. El considera că trădarea adevărului, a ortodoxiei, este inadmisibilă și a declarat că singura cale spre reunirea Bisericilor era convocarea unui sinod ecumenic la Constantinopol. Dacă sinodul va demonstra că dreptatea este de partea latinilor, el însuși va semna cel dintâi carta unirii. Legatul, dându-și repede seama de cine depindea soluționarea problemei, se adresa numai lui Cantacuzino: Căci tu (Ioasaf) esti asemenea unei frigări, de care atărnă toți, ca bucățile de carne; și dacă tu te vei urni din loc, ei se vor întoarce o dată cu tine. Lui Ioan V îi venea greu să audă lucrurile acestea, dar nu putea influența deloc situația existentă. Cu siguranță că turcii reprezentau un rău, dar nu mai mare decât latinii, deoarece, cu toată sălbăticia și rapacitatea lor, cotropitorii musulmani nu atentau (cel puțin, în secolul XIV)la credința (adică sufletul) creștinilor. Lămurindu-se asupra punctului de vedere al romeilor în legătură cu unirea, Paul a plecat la Roma. Datorită eforturilor lui Cantacuzino, cea mai mare parte a catedrelor episcopale și mitropolitane erau ocupate de tovarășii săi de idei isihaști, iar patriarh era, pe atunci, vechiul său prieten, Philotheos Kokkinos.

Leave A Reply

Your email address will not be published.