Eminescu la ziarul „Timpul”

0 307

Scârbit de Iași, orașul care îl respinsese și de mofturile Veronicăi Micle care era absorbită în noua ei îndeletnicire de infirmieră, se hotărî să-i răspundă lui Slavici că va veni la „Timpul” dar n-are bani. Slavici care ducea toată salahorealea ziarului în spinare, îi trimise bani și Eminescu se execută.

Prima impresie a lui Eminescu când puse piciorul pe străzile Bucureștilor a fost că nimic nu se schimbase de pe timpul când el era actor cu zece ani în urmă.

„Vino la București, domnule Eminescu, îl rugase cumnata lui Maiorescu, nemțoaica, cu un zâmbet îmbietor, aici ți se deschid alte perspective…” „Să vă spun drept, îi răspundea poetul, Bucureștiul nu m-atrage cu nimic, sunt aceleași băltoace ca acum zece ani, când eram actor la teatru…” . Mințise ; dacă ura Iașul, Bucureștiul îi trezea noi speranțe.

Ziarul „Timpul” a apărut la 15 martie 1876, ca oficios al grupării conservatoare, conduse de Lascăr Catargiu, prim-ministru al Guvernului în funcţie în acel moment, demisionat însă la 30 martie. Primul comitet de redacţie a fost format din Titu Maiorescu, P. Mavrogheni, Th. Rosetti, C. Suţu, Al. Ştirbei. Primul redactor al gazetei a fost Gr. H. Granda şi, pentru că nu făcea destulă publicitate „Convorbirilor Literare”, a fost înlocuit de junimişti, la sugestia lui Titu Maiorescu cu scriitorul Ioan Slavici. Redacţia se afla la etajul unu „din palatul Dacia, aflător pe Podul Mogoşoaiei (mai apoi Calea Victoriei), colţ cu strada Lipscani”. Printre fondatorii gazetei se mai numărau: Lascăr Catargiu, gen. I. Em. Florescu şi Al. Lahovari.

Pentru câţiva ani, ziarul „Timpul” se va bucura de prezenţa în redacţia sa a trei mari clasici ai literaturii române: I. Slavici, care se ocupa de partea literară şi cea consacrată problemelor de politică externă; I. L. Caragiale, care venise, în februarie 1879, la insistenţele lui Eminescu şi desigur poetul, care a îndeplinit, după numai un an şi funcţia de redactor responsabil până la 1 ianuarie 1882, când va fi numit prim-redactor pentru partea politică, iar în locul său în funcţia de redactor responsabil va fi numit Grigore G. Păucescu.

Poetului îi convenea postul, deoarece ziarul nu ducea o politică străină concepţiei sale politice, el fiind „junimist şi conservator prin structură, cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri”. Fondatorii „Timpului”, ne spune istoricul literar Z. Ornea, „voiau o gazetă care să le exprime o mijlocie (o linie de mijloc – n.a.) a vederilor lor politice. Care erau, desigur, antiliberale, dar mereu predispuse spre compromis”. Însă ura pe care o nutrea Eminescu faţă de liberali a fost transpusă în coloanele gazetei „cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii conservatoare”, făcând din „Timpul” în practică „un organ de expresie al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi”. Poziţia sa radicală, redată în articole vehemente, nestăpânite, a atras supărarea liderilor junimişti. Astfel, în octombrie 1878, I. A. Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase „Timpul” în ziarul său personal.

Să facem puțină istorie :

„Divizarea oamenilor politici români în două grupări, liberali şi conservatori, s-a făcut remarcată în preajma anului 1848, când liberalii militau pentru transformări profunde, în stare să deştepte conştiinţa naţională la români şi voinţa lor de a se dezvolta în strânsă legătură cu civilizaţia occidentală, iar conservatorii s-au identificat cu spiritul mai tradiţionalist reprezentat de Regulamentele Organice. Divergenţele dintre cele două curente politice au continuat să se adâncească după 1848, ele fiind legate de reformarea instituţiilor statului şi-n mod deosebit a rezolvării problemei agrare. Impulsionarea organizării aderenţilor, la liberalism sau conservatorism, în partide politice, au fost generate de noua Constituţie de la 1866 şi lupta pentru putere a celor două grupuri de interese.

Constituţia prevedea alegeri periodice pentru Reprezentaţiunea Naţională (Parlamentul Ţării – n.a.), formată din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Gruparea politică sau facţiunea, în limbajul epocii, care obţinea majoritatea parlamentară, era însărcinată de domnitor să formeze Guvernul, deci deţinea puterea. Menţinerea conservatorilor la putere, de prinţul Carol, o perioadă neobişnuit de lungă (11 martie 1871 – 4 aprilie 1876), a neliniştit facţiunea liberală, care s-a organizat, în ianuarie-martie 1875, în aşa-numita „Coaliţie de la Mazar- Paşa”, ce a pus bazele Partidului Liberal, primul partid politic din România, în accepţiunea modernă a termenului. Pentru a înceta agitaţiile de stradă, atacurile violente din presă şi unele eventuale comploturi organizate de liberali privind înlăturarea sa de pe tron, Carol a chemat la guvernare Partidul Liberal, care va conduce Ţara timp de 12 ani, prin mâna autoritară a lui I. C. Brătianu, supranumit şi „Vizirul”.

Obţinerea independenţei de stat, la începutul guvernării liberale, a dus la creşterea prestigiului politic al acestuia, dar şi la impunerea unor măsuri legislative, inclusiv schimbarea unor articole din Constituţie, care să consfinţească noul statut internaţional al României şi al unirii Dobrogei cu Patria-mamă. Aceasta ducea la consolidarea autorităţii liberale pentru foarte mult timp, şi-n mod invers proporţional la slăbirea facţiunii conservatoare, ai cărei foşti miniştri în Guvernul Catargiu mai erau şi implicaţi în anchete parlamentare pe motive de abuz în funcţie, încălcarea legilor, delapidare de fonduri, falsificarea alegerilor etc., fiind înlăturaţi din parlament. Teama cea mai mare era că liberalii vor proceda şi la alte reforme care vor afecta grav interesele moşierilor.

În acest context, nefavorabil conservatorilor, se impunea cu necesitate strângerea rândurilor şi unificarea forţelor conservatoare într-un partid politic care să contracareze acţiunile anticonservatoare ale liberalilor. Mai mult ca oricând, se impunea şi în domeniul presei conservatoare să se încredinţeze munca unor ziarişti cu condei şi talent, buni cunoscători ai vieţii politice româneşti şi a năravurilor politicienilor, care să poată combate cu succes acţiunile liberalilor. Practic, este momentul aducerii la Bucureşti, la „Timpul”, a lui Eminescu.

Care este contribuţia lui Mihai Eminescu la dezvoltarea presei românesti şi a particularitaţilor ei stilistice? Răspunsul ar fi că, în condiţiile în care publicistica românească de până la Eminescu era in general tributară unui stil mai degrabă bombastic, îndatorat modelelor presei revoluţionare de la 1848, şi patosului romantic specific acelei perioade, lui Eminescu i se datorează instituirea unui stil modern, neologic, elevat, dar totodată logic şi accesibil, inspirat de tezaurul de proverbe, regionalisme şi expresii populare româneşti.

Articolele publicate în paginile “Timpului” nu numai că au atras atenţia contemporanilor, provocând mare vâlvă, dar impresionează şi astăzi prin vibraţia lor patriotică, prin admiraţia faţă de bărbăţia şi spiritul de jertfă al ostaşilor români în Razboiul pentru independenţa naţională din 1877, ca şi prin luciditatea cu care poetul judecă realitaţile din actualitatea social-politică a acelor ani. Totuşi publicistica eminesciană nu a fost supusă unei analize care sa-i evidenţieze conţinutul şi valoarea stilistică, fapt cu atât mai straniu, cu cât Eminescu nu şi-a recunoscut, în mod oficial, decat o singura profesiune, aceea de jurnalist.

Publicistica lui Eminescu a fost în mod paradoxal marginalizată, ceea ce a generat o apreciere unilaterală a scrisului său, deşi numai împreună ele pot oferi o imagine completă a creativitaţii eminesciene. Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate genurile jurnalistice, a fost promotorul diversificarii speciilor publicistice, a cultivat stirea, cronica dramatica, cronica muzicala, revista ziarelor, recenzia si editorialul, reprezentând un moment decisiv în procesul de “profesionalizare” al gazetarilor.

Putem distinge trei perioade în evoluţia stilului eminescian: perioada începuturilor, anii 1870-1876, când Eminescu a colaborat la Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare si Românul, perioada consacrarii anii 1876-1877 la Curierul de Iaşi când se dovedeşte vocaţia culturala polivalentă a poetului si perioada apogeului 1877-1883, fază care aparţine mai ales comentariului politic, articolele cu caracter polemic devenind deosebit de vehemente în critica bine-cunoscutelor “forme fără fond”.

Publicistica lui Eminescu s-a impus atât la vremea publicării, cât şi în posteritate prin ideatică şi strălucire expresivă. Oscilând între teribilism şi obtuzitate, publicistica lui Eminescu rămâne o dimensiune profund definitorie a operei, în ciuda controverselor şi negaţilor.

Parcurgându-i publicistica îl descoperi pe poet, pe prozator, pe dramaturg. El nu este un scriitor care practică amatoristic o gazetărie de circumstanţă şi eventual de vacanţa, gazetaria eminesciana a fost destin şi opţiune. Nu e deloc lipsit de semnificaţie ca angajarea gazetăreasca începe în 1870 şi se sfarşeşte în 1889.

De aici rezultă nu numai implicarea sa gazetărească, în istoria dramatică a timpului, ci şi, între altele instituirea unui limbaj adecvat domeniului.

“Vocea lui Dumnezeu, este vocea poporului; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul poporului, dau înțeles glasului poporului, sunt eu vocea lui Dumnezeu”. Din acest extract inţelegem că ne aflăm în faţa unui excepţional artist al cuvântului şi că acesta s-a simţit menit unei misiuni de apostol, iar finalitatea actului gazetăresc era a convinge şi a învinge. Dimensiunii informative i se adaugă şi o dimensiune analitică şi combativă, discursul publicistic se particularizează prin atitudine polemică, prezentă în mai toate manifestele sale. O altă caracteristică a scrierilor lui Eminescu acea că articolele sale sunt de multe ori construite pe temeiul prezenţei unui interlocutor, ceea ce ne oferă, nouă cititorilor, un puternic impact emoţional.

Publicistica lui Eminescu a abordat doua zone de interes, pe de-o parte viaţa culturală, în primul rând teatrul, limba si literatura, învățământul, şi pe de alta parte viaţa social-politică. Articolele având ca obiectiv cultura, sunt caracterizate printr-o atitudine intelectuală sobra, prin rigoare şi limbaj de specialitate colorat neologic, dar şi prin cultivarea ironiei şi a formulei sentenţioase. Articolele privind viaţa social-politică se definesc prin interogaţia retorica, prezenţa unui interlocutor şi prin ţinuta polemică. Se valorifica oralitatea, cultivarea ironiei şi caricaturii.

Reprezentativ pentru acest tip de articol sau discurs publicistic privind politicul, este urmatorul fragment: “Căci din doua una. Sau acesti oameni sunt cu toţi genii şi prin calitatea muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând nici o valoare nereprezentând nici un interes general decât cel al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în intunericul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi numai de palavre, meseriaşi nu, bresla cinstină n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fuduli, mult mai înfumuraţi decât colaboratorii din nemurile cele mai vechi ale ţării”.

Textul publicistic eminescian adoptă un limbaj individual prin retorism şi simplitate, neologism şi archaism. Interogaţii retorice, fraze enunţiative ori exclamative, care dau relief atitudinii ironice a poetului şi propriului stil de comunicare. Putem observa folosirea unor construcţii oximoronice şi a unor figuri de stil definitorii pentru scrisul poetului, acestea potenţeaza discursul său publicistic, caracterizând cum nu se poate mai bine pe jurnaliştii şi mai ales pe oamenii politici ai vremii. Construcţii precum: onestitate inversă, America dunăreană, mesteşugul patriotismului reversibil, patriotism platonic, daltonism intelectual, voinţă negativă, utilizate în scopuri polemice , gravitează în sfera satirei, a ironiei şi a sarcasmului, pe care Eminescu a înteles să le pună în slujba corectitudinii morale, pe care el, ca om de litere, nu o concepea decât însotită de corectitudinea limbii.

Textele eminesciene sunt produsul impactului cotidian al artistului cu o realitate complexa. Marea majoritate a articolelor reprezintă expresia unei ciocniri între propriile gânduri, idei, valori şi lumea în care a trăit şi pe care a încercat s-o modeleze sau măcar s-o judece.”

Profesor, Ion Ionescu Bucovu

Leave A Reply

Your email address will not be published.