3 aprilie 1924, s-a născut Marlon Brando, actor american câștigător al premiului Oscar, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari actori de film ai secolului XX

0 240

1979 – Guvernul R. P. Chineze a decis încetarea valabilitaţii Tratatului de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală între URSS şi R. P. Chineză, semnat la 11.04.1950.

1966 – Stația sovietică  „Luna 10” a devenit primul satelit artificial al Lunii.

1948 – Președintele american Harry Truman a semnat Planul Marshall de ajutorare a țărilor europene afectate de cel de-Al Doilea Război Mondial, autorizând suma de 5 miliarde dolari ca sprijin financiar pentru 16 ţări.

1948 – La Mănăstirea Agapia, s-a stins din viaţă Ioan Mihălcescu, Prea Sfinţitul Irineu, apostol al teologiei româneşti, Mitropolit al Moldovei din cadrul României.

Numele monahal, Irineu, reprezintă însăși definiția temperamentului lui Ioan Mihălcescu, un om iubit chiar atunci când se constituie în adversar. Modest peste măsură, într-o societate neașezată, în care trâmbița orgoliului personal țipa la toate răspântiile meritele reale, dar mai ales pe cele imaginare, el era modest în spiritul profund al Evangheliei.

Ioan Mihălcescu a publicat valoroase studii de Dogmatică, Apologetică, Istoria religiilor, traduceri, fiind considerat cel mai mare teolog român al vremii sale. A fost participant la întruniri cu caracter ecumenist peste hotare: Congresul Alianţei universale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică, Praga (1928), conferinţe în străinătate, prin care a făcut cunoscută Ortodoxia în cercurile catolice şi Protestante din Apus.

Lucrarea sa Teologia simbolică a fost transpusă în anul 1932 și în versiune franceză, fiind considerată una din puținele cărți de rară valoare în literatura teologică românească. În ea sunt concentrate marile calități de scriitor ale dascălului.

Creând disciplina apologetică la Facultate, Ioan Mihălcescu era pus în primul rând în situația de a sistematiza didactic un imens material, pe care știința europeană i-l punea la îndemână. Orientat perfect asupra materialului, prin studiile făcute la Berlin și Leipzig, el s-a achitat în chip magistral de acestă sarcină, dovedindu-se, după regratatul Vasile Găină de la Facultatea cernăuțeană, singurul dascăl român de seamă în ramura apologetică. Cursurile sale, la nivelul celor mai prestigioase ale Universității din București, au fost adevărate sărbători ale vieții intelectuale.

O altă latură, nu mai puțin prețioasă, a activității sale de apologet e traducerea în românește a monumentelor literare ce conțin doctrina feluritelor religiuni naturale superioare. Traducerile, făcute după versiuni germane și franceze, sunt însoțite de introduceri lămuritoare. Această operă a lui Ioan Mihălcescu constiutuie un fapt ce depășește marginile teologice propriu zise și se rânduiește între cuceririle cele mai însemnate, ce vin să îmbogățească patrimoniul cultural al limbii românești.

Același gust artistic, de marcă academică, ce prezidează redactarea cărților și a cursurilor, l-a determinat să abordeze domeniul literar propriu zis și să dea pe românește o serie de povestiri cu conținut edificator și de opere moderne, în care gândirea științifică se împletește cu entuziasmul religios în apărarea și afirmarea adevărului creștin.

1924 – A văzut lumina zilei Marlon Brando, actor american câștigător al premiului Oscar, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari actori de film ai secolului XX. S-a făcut remarcat mai ales datorită rolurilor din filmele Un tramvai numit dorință  și On the Waterfront, ambele regizate de Elia Kazan, la începutul anilor 1950.

1923 – A murit Lord George Edward Stanhope Molyneux Herbert, al cincilea conte de Carnarvon; împătimit colecționar de antichități egiptene și, totodată, egiptolog britanic.

Posibilitățile materiale l-au ajutat îndeajuns pentru susținerea financiară a expediției de săpături arheologice, a căror conducere a încredințat-o conaționalului egiptolog, Howard Carter, operațiune care a dus la descoperirea mormântului lui Tutankhamon în Valea Regilor, din Egipt.

Contele era un mare iubitor de egiptologie și, în 1907, a plecat în Egipt cu intenția de a face o campanie de săpături pentru îmbogățirea propriei colecții. Dându-și imediat seama că era absolut necesar să aibă pe teren un expert care să fie și la curent cu dificultățile unei astfel de cercetări, a cerut părerea lui Gaston Maspero, care l-a indicat pe arheologul Howard Carter, ca fiind persoana cea mai potrivită și care, pe deasupra, în acea perioadă rămăsese fără ocupație.

Cei doi s-au înțeles de îndată și, între ei, s-a născut o profundă prietenie. Cu bogățiile familiei, Lordul Carnarvon, a finanțat săpăturile conduse de Howard Carter la Theba (Egipt) și altele, care au îmbogățit substanțial colecția de piese egiptene a contelui. Arheologul însă, visa să descopere în Valea Regilor mormintele a doi faraoni, despre care se știa puțin pe atunci: Amenoth al IV-lea, Faraonul eretic, și Tutankhamon, Faraonul copil. L-a convins pe Lordul George Herbert să finanțeze întreprinderea. Grație abilității sale, Lordul a reușit să obțină concesionarea săpăturilor, care pe atunci erau încă în mâinile arheologului Theodore M. Davis, și astfel, în 1917, echipa condusă de Carter a început excavările.

Au urmat cinci ani de muncă fără nici un rezultat, în schimb, cu mari eforturi financiare pentru Lordul Carnarvon, astfel că, în august 1922, dezamăgit, a declarat închis șantierul. Entuziasmul, încă viu, al lui Carter l-a convins, în cele din urmă, să mai acorde „visătorului” încă o stagiune de excavări, timp suficient să termine sectorul care rămăsese încă necercetat. Pe 3 noiembrie 1922, săpăturile și-au reluat cursul și, deja în cea de-a doua zi, a văzut lumina scara unui mormânt necunoscut. Arheologii, ajunși curând la intrarea în mormânt, au constatat, plăcut surprinși, că sigiliile de la intrare erau intacte, ceea ce însemna că în decursul mileniilor mormântul n-a fost violat de nimeni.

Lordul Carnarvon, în acel moment, în Anglia, a fost chemat imediat în Egipt, unde a ajuns pe 20 noiembrie. După numai 7 zile, a asistat, împreună cu Carter, la deschiderea mormântului care, în acel moment, își revela „bogăția sa funerară” exact așa cum fusese dispusă cu mii de ani înainte. Pe bună dreptate, această descoperire este considerată cea mai mare descoperire arheologică a sec. al XX-lea, nu atât pentru bogăția conținutului, cât pentru faptul că era pentru prima oară când se putea admira mormântul unui faraon neviolat încă.

1918 – Sfatul Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti, unită cu patria mamă, România, a validat lista cu componenţa noului Consiliu al Directorilor: preşedinte al Consiliului Directorilor  Generali – D. Ciugureanu; director general de finanţe – dr. P. Cazacu, director; director general al agriculturii – E. Catelli; director general al lucrărilor publice – N. Bosie-Codreanu; director general al învăţământului – Şt. Ciobanu; director general de interne – I. Costin; director general la justiţie – Grigore Grosu; director general la industrie şi comerţ – Vlad Chiorăscu; director general al controlului de stat – Isac Gherman; director general al minorităţilor – Arcadie Osmolovski.

1918 – La Iaşi, a luat fiinţă formaţiunea politică Liga poporului, în frunte cu generalul Alexandru Averescu şi Constantin Argetoianu.

Formaţiunea politică a fost, în aprilie 1920, transformată în Partidul Poporului.

1917 – În cadrul Primului Război Mondial, guvernul Rusiei a aprobat ca 30 000 de prizonieri de origine română din armata austro-ungară să se constituie într-un corp de voluntari pentru a lupta alături de armata română refăcută împotriva armatei germano-austro-ungare. Acest corp de voluntari a sosit, la Iaşi, în 27 mai 1917.

1889 – S-a născut Grigoraș Dinicu, compozitor, violonist virtuoz roman, cunoscut în toată lumea mai ales pentru compoziția sa din 1906, Hora staccato.

Violonistul Jascha Heifetz afirma despre Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat vreodată.

1864 – S-a adoptat Legea comunală, de inspiraţie franceză, care prevedea organizarea comunelor urbane şi rurale.

1844 – Alexandru Ioan Cuza s–a căsătorit cu Elena Rosetti–Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti și a Catincăi Rosetti, născută Sturdza.

1711 – A avut loc tratatul de alianţă dintre Moldova şi Rusia, încheiat, la Luck, între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru I. Acest tratat prevedea o alianţă militară antiotomană, dar prin el se recunoştea şi domnia ereditară în familia Cantemireştilor şi autoritatea absolută a domnului.

1703 – A încetat din viaţă Robert Hooke, astronom şi fizician englez; a formulat legea de proporţionalitate între deformaţiile elastice ale unui corp şi tensiunile la care este supus, cunoscută ca „Legea lui Hooke”.

1653 – Logofătul Gheorghe Ştefan, sprijinit de corpuri de oaste din Transilvania şi Muntenia, a ocupat Iaşii şi s-a proclamat domn al Moldovei, iar domnul Moldovei, Vasile Lupu, s-a refugiat la Cameniţa.

Desfăşurarea evenimentelor din Polonia vecină, legate de insurecţia oştii zaporojene, de rând cu alte evenimente ce vizau atât Ţara Moldovei, cât şi Imperiul Otoman, i-au determinat pe otomani să-l recunoască ca domn pe logofătul rebel şi nu pe acel voievod, care i-a servit aproape două decenii, pe Vasile Lupu.

Timp de câteva luni (aprilie-octombrie 1653), scaunul domnesc din Iaşi a fost activ disputat între Vasile Lupu şi boierul Gheorghiţă, logofătul acestuia.

Gheorghe Ştefan a început să uneltească împotriva lui Vasile Vodă încă în faza incipientă a insurecţiei căzăceşti. Aflat în 1648 la curtea principelui ardelean într-o misiune diplomatică, el mai multe adăogea spre vrajbă, şi în locul trebilor stăpânu-său, în solii au aşedzat treaba sa spre domnie. Câţiva ani mai târziu, în 1651, boierul Gheorghiţă îl chema pe Gheorghe al II-lea Rakoczy al Transilvaniei (1648-1660) şi pe Matei Basarab al Munteniei (1632-1654) să-l înlăture pe Vasile Lupu de la conducerea Moldovei.

Sirianul Paul din Alep, martor ocular al „răzmeriţelor moldovene”, nota în jurnalul său de călătorie: Logofătul nu înceta a trimite mesagii, a intriga şi a face toate silinţele pentru a atrage în partidul său pe toţi oamenii cei mai însemnaţi…, care urau foarte mult pe Vasile şi pe nobilii săi, dimpreună cu toţi grecii lor...

Ţinut sub strajă la închisoarea Şapte Turnuri din Istanbul, Vasile Lupu îi scria cu indignare „succesorului” său: …Mi-ai stricat şi mi-ai dezrădăcinat şi neamul cu morţi rele şi cumplite, ai stins şi avuţia şi odoara agonisită din tinereţele mele până la bătrâneţe...

Confirmat de Poartă şi susţinut de protectorii învecinaţi, Matei Basarab, Gheorghe al II-lea Rakoczy şi de regele polon Jan Kazimir, noul înscăunat era mai mult decât sigur că va avea o domnie de durată.

Situaţia creată după decizia Radei de la Pereiaslav (ianuarie 1654), când o parte a Ucrainei „polone” îşi proclamase unirea cu statul moscovit, l-a tentat pe Gheorghe Ştefan Vodă să se apropie, cel puţin într-o aparenţă diplomatică, de Bogdan Hmelniţki. Domnul moldovean a intrat într-un joc foarte periculos. Pe deoparte, el propunea hatmanului să uite …vrajba şi ura…, iar pe de alta, trimitea ajutoare militare polonezilor. Ca vasal otoman şi cetăţean al Republicii Polone, domnul se aliniase principelui Transilvaniei împotriva alianţei ruso-ucrainene. Dar, duplicitara politică a lui Gheorghe al II-lea Rakoczy îi deruta atât pe factorii de decizie primari din Istanbul, Varşovia, Viena şi Moscova, cât şi pe cei secundari de la Iaşi, Bucureşti, Cehrin. Rakoczy, flatat de diplomaţia cazaco-suedeză, ce-i „oferea” Coroana polonă, i-a implicat pe Gheorghe Ştefan şi pe Constantin Şerban (domn al Munteniei între 1654-1658) în acţiuni inacceptabile de conducerea Imperiul Otoman.

Împrejurările create de invazia suedeză în Polonia şi declanşarea războiului ruso-polon, în context cu obligaţiile personale faţă de Gheorghe al II-lea Rakoczy, l-au determinat pe domnul Moldovei să întreprindă unele acţiuni de ordin diplomatic şi militar, care, în cele din urmă, i-au grăbit mazilirea. Astfel, în primăvara anului 1656, se îndreptau din Iaşi două solii însemnate: una către regele Suediei – Karol Gustav (1654-1660), iar alta către ţarul Rusiei – Aleksei Romanov (1645-1676). Ambii monarhi au primit cadouri preţioase, aceasta, însă, nu numai în semn de atenţie, domnul moldovean nutrea şi unele speranţe.

Speranţele nu i-au fost îndreptăţite de potenţialii protectori. Îndepărtata Suedie, cât şi Moscova ortodoxă erau obsedate de propriile intenţii politice. Proiectele lor geopolitice erau departe de a corespunde aspiraţiilor române, maghiare sau polono-lituaniene. Din partea Stockholmului, Gheorghe Ştefan s-a mulţumit doar cu vizita în tranzit a ambasadorului Weling, trimis de regele Karol la Poartă. Părea mai productiv dialogul cu ţarul moscovit, „duplexul” diplomatic moldo-rus fiind revitalizat de prodecesorul său, Vasile Lupu6. În iarna anului 1654, Gavriil Samarin, funcţionar la Posolski Prikaz (Departamentul Soliilor), vizita Moldova cu scopul informării voievodului despre actul de la Pereiaslav. Peste doi ani, în 1656, prin intervenţia hatmanului Bogdan Hmelniţki, spre Moscova a plecat o solie moldoveană condusă de mitropolitul Ghedeon, care a negociat un proiect de alianţă moldo-rusă. Tratatul n-a avut consecinţe politice, fiind pentru ţar mai mult un sondaj al situaţiei politice din Moldova.

Gheorghe Ştefan s-a lăsat implicat şi în disensiunile politico-dinastice polono-suedeze. Acţiunea militară a vasalilor est-europeni ai Porţii a constat în participarea contingentelor român (20 000 de moldoveni, 30 000 de munteni) şi ardelean (50 000 de oşteni) împotriva regelui Jan Kazimir. Însă aliaţii au fost părăsiţi de partenerul suedez şi ulterior înfrânţi de tătari. Situaţia celor doi domni români şi a principelui transilvănean se agravase mult după ce aceştia nu s-au supus ordinelor Porţii de a înceta orice manifestare antipolonă şi refuzul de a-şi reorienta lovitura împotriva Transilvaniei.

Gheorghe Ştefan a expediat sultanului o sumă suplimentară de bani şi daruri pentru a-i fi iertată insubordonarea. „Nobila intenţie” i-a fost apreciată, dar într-o manieră orientală: „atenţia” i-a fost acceptată, doar că solul care a adus-o îşi sfârşi viaţa în ştreang. Domnul a fost chemat la Adrianopol. Conştient însă de „audienţa” ce i se pregătea, el a luat calea unei îndelungate pribegii, ce a durat un deceniu: 1658-1668. În primăvara anului 1658, tronul din Iaşi a fost ocupat prin dispoziţia turcilor de Gheorghe Ghica (1658-1659).

Cei cinci ani de guvernare a lui Gheorghe Ştefan nu au fost pătrunşi de o semnificaţie deosebită în plan intern. Miron Costin, ca martor şi apropiat al anturajului domnesc, nota că în Moldova din timpul lui Gheorghe Ştefan fu mare bivşug în grâne, în vin, în stupi şi în toată roada. Totuşi şi cronicarul, şi realitatea îi contraziceau constatarea optimistă: Era aice în Ţară mai grea de dări pentru mulţimea lefegiilor (mercenarilor) ce ţinea…, din care făcu multă zarvă slujitorii.

Acest domn şi-a manifestat duritatea executând opoziţia – pe adepţii şi pe favoriţii lui Vasile Lupu. Ultimilor li s-a confiscat tot ce au avut – şi sate, şi haine, şi odoară, şi bucate şi bani…”. La început, şi Gheorghe Vodă s-a înconjurat de boieri pământeni, pe parcurs, însă, şi el şi-a grecizat sfatul.

Leave A Reply

Your email address will not be published.