Aminitiri din primăvară

0 322

Pentru mine primăvara vine într-o singură zi, de dimineaţă până seară. În ziua aceea, lipsesc întotdeauna de la serviciu, ca să pot fi cu ea. În ziua aceea, zâmbesc mai mult. Mă plimbam deci, cu haina pe umăr, în ziua de care vorbesc, pe străzi liniştite, printre castani, zâmbind. Mijeau frunzele în jurul meu, le simţeam seva aromată, aceea pe care am băut-o de atâtea ori când eram copil.

În ziua aceea eram sigur că ştiu şi simt cum intră primăvara în toate şi este minunat că sunt de faţă, căci fără mine nu se poate. Se deschideau geamurile balcoanelor, covoarele ieşeau afară, revărsându-se până  în stradă, iar eu, zâmbitorul, eram dispus, în acea zi, să uit de praful atâtor paşi ce le-au călcat, mândri şi stupizi. Gospodinele aruncau la tot pasul cu priviri în stradă, trecătorii mă ocoleau, fără să ma vadă, căci eu aveam alt ritm decât ei şi câteva câteva legitimaţii în care scria că am dreptul să mă uit la oameni.

Eram împăcat cu toate, undeva în adâncul meu întunecat, chiar mândru de putinţa mea deosebită de a percepe tainele naturii. De aceea, m-am oprit zâmbind în faţa unei porţi mari de fier, de unde se auzeau nişte râsete de copii şi o magnolie sălta peste gard. Poarta era deschisă şi în curtea mare, cu garaje în spate, se jucau doi copii blonzi şi un câine. Se hârjoneau, ţipau, aveau arcuri şi săgeţi colorate, erau probabil apaşi, drept pentru care am zâmbit şi mai tare, uitându-mă la ei. Am stat un timp şi prin cap îmi treceau numai lucruri calde şi generoase, mi-aduceam aminte de mine, care nu am fost niciodată blond şi frumos. Strada era pustie. M-am lăsat în joaca lor şi chiar am râs de+a binelea când unul dintre apaşi a început sa scâncească, după o căzătură.

Atunci m-au văzut, s-au oprit, blonzi şi cu ochii albaştri, s-au uitat unul la altul, apoi amândoi la câine şi l-au asmuţit pe mine şi, ceea ce m-a intrigat cel mai tare, într-o limbă necunoscută mie. Câinele a sărit imediat în stradă, eu m-am lipit de poarta de fier şi din clipa aceea nu m-am mai putut mişca, de atâţia colţi câţi rânjea şi lătra acel câine de rasă. Unul din păcatele oraşului este lipsa bolovanilor de pe străzi, iar eu, fiind un intelectual de la ţară, nu aveam în cultura mea alte metode de a scăpa de un câine. Am încercat deci să le zâmbesc copiilor, pentru ca aceştia sensibilizaţi, să gonească fiara, însă ei tocmai îşi încordau arcurile spre mine.

Săgeţile şi-au făcut datoria, au vâjâit pe lângă urechi, în burtă, în poartă, în picioare, în umeri, în strigăte de triumf din partea copiilor şi câte nu s-ar mai fi întâmplat dacă o batrânică, care târa nişte plase cu ceapă, nu ar fi apărut ca din senin pe stradă şi nu ar fi lăsat plasele jos şi nu i-ar fi gonit pe toţi trei cu lovituri la ceafă în aceiaşi limbă necunoscută mie. A închis poarta, a luat plasele cu ceapă, s-a uitat la mine cum îmi aranjam la loc pălăria căzută în praf şi mă ştergeam de sudoare, apoi şi-a târâit paşii în curte, lasându-mă mirat, cu cămaşa ruptă şi cu un singur gând în cap: de ce oare nu i-am zâmbit la început câinelui?

Mircea DIACONU

Leave A Reply

Your email address will not be published.