Amintiri cu Dichiseanu

0 341

Nu mai țin minte anul, era însă cumva înainte de 84, era Revelion, eram acasă, lucrurile cam trenau, eram obosiți și noi și musafirii noștri, nu era în mod clar Revelionul pe care îl așteptam, ne uitam la televizor și număram orele să ne retragem cu toții la culcare, fiecare mai bifând un an, bun, rău, după cum fusese. Se aude soneria. Ne uităm unii la alții, trecuse ora de colindat, mă duc la ușă, deschid și în prag, Ion Dichiseanu.
– Salut, spune!
– Salut, îngaim eu, încă năucit de apariție
– Fac Revelionul cu voi, spune!
Îl invit să intre, își face apariția di granda, costum alb impecabil, fular lung, roșu, toată lumea cade pe jos, Ion nu ne explică, noi nu întrebăm, ai mâncat, întreb totuși, nu, o luăm de la capăt, toată lumea este fericită, Marin Constantin îmi face cu ochiul, adică ce surpriză ai ținut să ne faci, nu-i așa, mă dau eu mare, Revelionul este salvat, Dichiseanu este în vervă deși susține că este trist, nu ne spune de ce, râdem ca nebunii, bem, mâncăm, ne distrăm de-adevăratelea, cântăm, Marin dirijează ca la Madrigal, afară vine dimineața, mai tragem ceva, Ion se uită la ceas,
– Măi, a fost grozav, mulțumesc mult, spune!
Ne îmbrățișăm cu un drag de care nimeni nu se simțea capabil și totuși eram, dincolo de anii mizerabili, erau oameni care puteau schimba viața într-o secundă. Anii s-au dus, mulți dintre cei adunați atunci în jurul mesei au plecat și ei, iar acum ne face cu mâna și Ion Dichiseanu, dar a fost un Revelion în care ne-am întâlnit pentru că el era trist, pentru că noi nu eram veseli, pentru că niște oameni trebuie să-și găsească zâmbetul între niște oameni!
Drum lin, dragul meu, Dumnezeu să te ocrotească și mulțumesc din suflet pentru că ai ales atunci, când tu erai atât de trist, să vii la mine acasă!

(Mihai Mălaimare)

Leave A Reply

Your email address will not be published.