29 martie 1878, s-a născut Elena Farago, poetă româncă care a compus poezie pentru copii

0 405

2006 – Cântăreţul Tom Jones a fost înnobilat de regina Marii Britanii în cadrul unei ceremonii la Palatul Buckingham. A fost numit cavaler în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse muzicii britanice.

2005 – Trei ziarişti români au fost răpiţi în Irak: reporterul Marie Jeanne Ion şi cameramanul Sorin Dumitru Mişcoci, de la Prima TV, şi reporterul Ovidiu Ohanesian, de la cotidianul „România Liberă”.

2005 – Echipa feminină de tenis de masă a României a câştigat pentru a treia oară titlul European.

2004 – Irlanda a devenit prima ţară din lume care interzice fumatul în locurile publice.

2004 – România a devenit membru al NATO, alături de alte şase state est-europene invitate la summitul de la Praga, din noiembrie 2002.

1997 – În Romania, s-a trecut la ora de vară, prin Ordonanţa de Guvern 20/1997, reintroducându-se un program orar practicat în statele Uniunii Europene.

1981 – A avut loc prima ediţie a Maratonului de la Londra.

1974 – Mariner-10, naveta americană de explorare, fără echipaj uman, a devenit prima naveta spaţială care a vizitat planeta Mercur, trimiţând peste 2.000 de imagini pe Pământ.

1972 – S-a semnat Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spaţiul extra-atmosferic (adoptată la 29 noiembrie 1971 la a XXVI-a sesiune a Adunării Generale a ONU).

1964 – România şi Argentina au ridicat legaţiile la nivel de ambasadă.

1945 – Ministrul de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, a semnat decretul-lege pentru purificarea administraţiei publice, promulgat de rege în aceeaşi zi.

1940 – Cu trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de URSS guvernului român, ministrul de Externe sovietic Veaceslav Molotov a ţinut un important discurs în faţa Sovitului Suprem, privind pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România.

Afirmând că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucât tratatele de la Londra nu fuseseră denunţate), spunea că aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS.

Discursul a rămas inedit: Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am menţionat, România este cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune. Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recâştigării Basarabiei prin mijloace militare. De aceea nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţial în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat.

Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie sa reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938, în legătură cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România. Este binecunoscut faptul că ulterior el a dispărut în împrejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici până astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vreo informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, ceea ce este şi mai mult, s-a sperat că noi vom crede că autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală.

Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri nu se întâmplă într-o ţară civilizată sau într-un stat bine organizat în acest scop. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întârziat să numim un ministru al Uniunii Sovitice în România  este cât se poate de clar. Este de presupus însă că România va întelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate.

Molotov a pus neîncheierea unui tratat de neagresiune cu România nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.

Declaraţia lui Molotov a marcat începutul campaniei de anexare a Basarabiei către URSS.

În scurt timp, pe 21 iunie 1940, Şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev şi Odessa precizarea că Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti“; în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele pe care trebuie să le aiba Armata Roşie: “rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină“. La 26 iunie 1940 U.R.S.S. impune Nota Ultimativă în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord în favoarea U.R.S.S. Ultimatumul a fost acceptat de România la 28 iunie 1940 şi teritoriile de mai sus au fost cedate fără luptă U.R.S.S..

1934 – A avut loc greva muncitorilor din Anina, România, încheiată cu satisfacerea majorităţii revendicărilor greviştilor. S-au acordat mărirea salariului cu 10%, prime şi ajutor familial.

1926 – S-a înfiinţat, la Bucureşti, Institutul de Studii Bizantine.

1889 – În România, s-a format un guvern conservator în frunte cu Lascăr Catargiu.

Noul guvern a venit în urma demisiei guvernului junimist condus de Theodor Rosetti.

1881 – La Teatrul Naţional din Bucureşti, a avut loc premiera piesei Sânziana şi Pepelea, feerie naţională, de Vasile Alecsandri.

1848 – Domnitorul Mihail Sturdza a înăbuşit mişcarea revoluţionară din Moldova cu forţa armată. În cadrul acestei intervenţii au avut loc mai multe arestări, iar 13 conducători (printre care şi Alexandru Ioan Cuza) au fost trimişi sub stare de arest la Galaţi, pentru a fi exilaţi în Turcia.

Şase dintre cei 13 au reuşit să scape la Brăila, de unde au trecut în Transilvania.

1830 – Conform Tratatului de pace ruso-turc de la Adrianopol, au început lucrările Comisiei pentru delimitarea graniţelor dunărene dintre Principatele române şi Imperiul otoman.

Fostele raiale Brăila, Giurgiu, Turnu, împreună cu 30 de insule din Dunăre, au fost efectiv reanexate Ţării Româneşti, iar Lacul Brateş a revenit Moldovei.

1828 – A avut loc deschiderea în cadrul mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, Moldova, a Şcolii normale şi a gimnaziului, unde studiile se făceau în româneşte.

1821 – Domnitorul Mihai Şuţu a anunţat hotărârea sa de a părăsi temporar Moldova şi a instituit o căimăcănie care să asigure Poarta de supunerea Moldovei.

1815 – S-a născut Costache Caragiale, dramaturg și actor român, primul director al Teatrului Național din Craiova, unchiul marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, frate cu Luca (actor şi conducător al teatrului de vodevil) şi cu Iorgu Caragiale (tatăl marelui dramaturg I.L. Caragiale).

A studiat la Şcoala Domniţa Bălaşa şi la Şcoala de declamaţiune a Filarmonicii, unde s-a înscris în 1835.A debutat în teatru cu rolul Întâiul american din Alzira de Voltaire, pe scena teatrului Manolo.

În anul 1838, în urma închiderii Societăţii Filarmonice, a plecat la Botoşani pentru a organiza o stagiune teatrală în limba ţării, iar în 1839, a pus bazele trupei naţionale din Iaşi.

1809 – Ţarul Alexandru I al Rusiei a declarat în jurământul lui în Porvoo că Finlanda cucerită în cel de-Al treilea Război Rus-Suedez aparţine pentru totdeauna Rusiei.

1799 – Legislativul statului New York a adoptat legea privind abolirea sclaviei în mod gradual.

1638 – Coloniştii suedezi au întemeiat Noua Suedie, prima aşezare pe teritoriul viitorului stat nord-american Delaware.

1599 – Cardinalul Andrei Bathory a devenit principe al Transilvaniei (n. 1566 – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic).

A fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești.

1461 – Războiul celor două roze: Bătălia de la Towton – Eduard de York a învins-o pe Margareta de Anjou şi a devenit regele Eduard al IV-lea al Angliei.

Bătălia de la Towton a avut loc în Duminica Floriilor, pe o vreme cu ninsoare, la 29 martie 1461, pe un platou dintre satele Towton și Saxton din Yorkshire (la circa 19 km sud-vest de York și 3 km sud de Tadcaster).

Bătălia a făcut parte din Războiul celor Două Roze, dus între casele York și Lancaster pentru controlul tronului Angliei. Bătălia a fost o victorie decisivă a yorkiștilor.

Towton a fost cea mai mare bătălie dată pe pământ britanic. Circa 50.000–80.000 de soldați au luptat în ea, inclusiv 28 de lorzi (aproape jumătate din nobilimea cu titluri de la vremea aceea), predominant de partea lancastriană. Una dintre cele mai frecvent citate cifre este de 42.000 de lancastrieni și 36.000 de yorkiști.

A fost și cea mai sângeroasă bătălie dată vreodată pe pământ englez. Pierderile exacte sunt încă în discuție și sunt extrem de dificil de evaluat cu precizie, estimările fiind în jurul a 28.000 de victime, circa 1% din populația întregii țări la acea vreme.

Războiul Rozelor a izbucnit în 1455, între susținătorii regelui Henric al VI-lea (lancastrienii), și cei ai lui Richard, duce de York (yorkiștii). York, cel mai puternic și mai bogat nobil, pierduse favorurile curții și căuta de cinci ani să obțină un rol în guvernare. Henric, care urcase pe tron în copilărie, își pusese la majorat toată încrederea în clica de nobili, ceea ce a dus la un grav dezechilibru al guvernării, chiar după standardele acelei vremi. El era afectat și de crize ale unei boli mintale. Regina lui, Margareta de Anjou, a devenit cel mai hotărât adversar al lui York și al oricui amenința dreptul din naștere al fiului ei, tânărul Edward de Westminster.

În 1459, războiul s-a reluat și s-a intensificat, și a fost marcat de mai multe schimbări rapide de situație. La bătălia de la Northampton din 1460, armata lancastriană a fost învinsă, iar Henric a fost capturat. Ca urmare, Richard a încercat să obțină tronul, dar susținătorii lui nu erau gata să facă acest pas, impunând în schimb Legea de Acord, prin care fiul lui Henric era dezmoștenit, iar Richard avea să devină rege după moartea lui Henric. Ca răspuns, Margareta a început să adune o armată de adversari ai lui York în nordul Angliei. York a luat o armată spre nord pentru a rezolva această problemă, dar a subestimat forța inamicului. În bătălia de la Wakefield, el a fost ucis și armata sa distrusă.

Marea armată a Margaretei a început marșul spre sud, prădând peste tot în drum. După a doua bătălie de la St Albans, ei au învins armata yorkistă a lui Richard Neville, Earl de Warwick (poreclit apoi „făcătorul de regi”). Warwick îl adusese pe regele captiv Henric pe câmpul de luptă și, după bătălie, acesta a fost eliberat de armata lancastriană.

Margareta avea acum șansa de a intra în Londra, pentru a-și legitimiza partea, dar primarul și cetățenii s-au temut de jaful ce ar fi putut fi comis de indisciplinata sa armată și i-a refuzat dreptul de a intra. În timp ce negocierile continuau, Margareta a aflat că fiul cel mare al lui York, Edward, Earl de March, distrusese o altă armată lancastriană în bătălia de la Mortimer’s Cross, la granițele Țării Galilor, și făcuse joncțiunea cu restul forțelor lui Warwick. Cu această amenințare în spatele armatei sale, Margareta a început să se retragă spre nord.

Warwick l-a proclamat pe Edward rege sub titlul de Edward al IV-lea. La 4 martie, Edward a fost încoronat în grabă într-o ceremonie la Londra. A doua zi, Edward însuși s-a hotărât să ia inițiativa militară și să se deplaseze spre nord în speranța de a-i învinge definitiv pe susținătorii lui Henric.

Forțele lui Edward s-au deplasat spre nord, de la Londra la St Albans, în trei detașamente, condise de Earlul de Warwick, unchiul lui Warwick, Lord Fauconberg, respectiv de Edward însuși. Warwick și Fauconberg au ajuns la St Albans la 11 martie 1461. Warwick a mers apoi spre nord-vest către Coventry și Lichfield, iar Fauconberg a mers spre nord-est către Royston și Cambridge, după care a întors spre nord și nord-est spre Peterborough, Stamford, Grantham și apoi Nottingham, unde au ajuns la 22 martie. Edward a ajuns la St Albans, la 12 sau 13 martie, și a pornit de acolo pe urmele lui Fauconberg.

La sfârșitul lui martie, avangarda armatei yorkiste conduse de John Radcliffe, Lord Fitzwater, au ocupat Ferrybridge, unde un pod trecea peste râul Aire. Armata lancastriană trecuse peste acel pod în drumul său spre nord de-a lungul Old London Road, și se pare că fie l-a distrus, fie l-a avariat pentru a preveni utilizarea sa de către yorkiști, astfel încât atunci când oamenii lui Fitzwater au sosit, ei au trebuit să construiască o punte temporară peste Aire, probabil pe stâlpii vechiului pod.

La 28 martie, o forță lancastriană călare de circa 500 de oameni conduși de John Neville și Lord Clifford i-a atacat pe oamenii lui Fitzwater la Ferrybridge, i-a luat prin surprindere și i-a învins. Fitzwater a fost și el surprins și ucis înainte de a se îmbrăca în armură. Un alt yorkist de frunte, bastardul de Salisbury, frate pe jumătate al lui Warwick, a murit și el.

Warwick însuși ar fi comunicat lui Edward vestea înfrângerii, posibil când Edward era la Nottingham, dar, fie că așa s-a întâmplat, fie că altfel, Edward a organizat rapid un contraatac. Până la sosirea lui Edward, însă, lancastrienii, conduși de Somerset și de Richard Woodville, Lord Rivers, întărise podul și pusese forțele ușoare pe malul sudic al Aire-ului pentru a întârzia avansul yorkiștilor.

Când a sosit Edward cu grosul armatei sale, ea nu a putut recuceri trecerea, în ciuda unei bătălii grele care a durat de la prânz până la ora 6:00 p.m., în care se spune că ar fi murit 3.000 de oameni. Edward însuși a luptat descălecat în această bățălie și Warwick ar fi fost rănit ușor. Yorkiștii au reușit în cele din urmă să-i oblige pe lancastrieni să se retragă când un detașament al lui Fauconberg a urcat 5 km în amonte și a trecut râul Aire printr-un vad la Castleford.

Aflând că armata yorkistă înconjurase poziția lancastriană de la pod, Clifford s-a retras pe Old London Road către Sherburn-in-Elmet și Towton. În vreme ce Clifford și oamenii săi mergeau călare pe drum, au fost urmăriți de călăreții yorkiști ai lui Fauconberg, care i-au prins din urmă în valea unui pârâu pe nume Dintingdale, la doar patru kilometri sud de Towton, și de armata lancastriană principală. Clifford a fost el însuși ucis de o săgeată în gât (deși trupul său nu a fost identificat, fiind tăiat în bucăți de yorkiști).

La 29 martie, armata yorkistă a început să traverseze podul reparat de la Ferrybridge. Vremea era rea, cu vânturi reci și ninsoare.

Edward i-a condus pe yorkiștii de pe flancul stâng, Warwick era în centru, iar Fauconberg, în dreapta.Un alt contingent yorkist din comitatele de est, în frunte cu ducele de Norfolk întârziase și era încă în drum spre câmpul de luptă.

Armata lancastriană a ocupat un platou înalt, flancul drept fiind protejat de un pârâu denumit Cock Beck. Armata era condusă de ducele de Somerset, care comanda el însuși centrul, earlul de Northumberland comandând dreapta, iar ducele de Exeter, stânga.

Deși lancastrienii ocupau o poziție puternică, cu câmp bun de tragere pentru arcași și cu yorkiștii forțați să urce un deal pentru a-i ataca, nu erau pregătiți de vremea rea. Arcașii yorkiști aveau vântul în spate și deci aveau rază de acțiune mai mare decât omologii lor lancastrieni, orbiți de zăpada care le cădea în față. Mai multe companii de arcași yorkiști au tras salve de săgeți spre liniile lancastriene, după care s-au retras din raza de acțiune a lancastrienilor. După aceea, ei au avansat din nou și au adunat săgețile inamicului căzute, înainte de a repeta manevra. În câteva locuri, soldații lancastrieni au avansat pentru a provoca lupte corp la corp și a scăpa de ploaia de săgeți, pierzând avantajul terenului înalt.

Luptele corp la corp au fost intense. De mai multe ori, combatanții au fost nevoiţi să se oprească să tragă cadavrele din drum înainte de a ajunge la dușmani. Luptele au continuat câteva ore, niciuna din părți necâștigând un avantaj decisiv, până la începutul după amiezei, când a sosit și contingentul lui Norfolk, care a întărit flancul drept yorkist. Lancastrienii de pe flancul stâng au fost astfel depășiți numeric, în această parte a câmpului de luptă începând dezastrul lancastrian. Unii dintre lancastrieni au încercat să fugă spre nord, către Tadcaster, dar majoritatea erau acum împinși spre dreapta în pârâul Cock Beck.

Se crede că mult mai mulți oameni au murit în retragerea dezordonată decât în luptă. Un posibil motiv pentru numărul mare de morți este cel că ambele tabere hotărâseră să nu ia prizonieri. Câteva poduri peste râurile din zonă s-au rupt sub greutatea oamenilor înarmați, aceștia prăbușindu-se în apa rece. Cei rămași pe malul celălalt fie s-au înecat încercând să treacă, fie au fost încercuiți de inamici și uciși. Cel mai crunt măcel a avut loc la Bloody Meadow, unde se spune că s-a traversat râul Cock pe podul format de trupurile celor căzuți. De la Towton până la Tadcaster, câmpul era plin de cadavre. Lancastrienii în retragere erau ținte ușoare pentru călăreții și pedestrașii yorkiști, care au ucis pe mulți care își abandonaseră armele și își aruncaseră coifurile pentru a putea respira în alergare. La Tadcaster, unii lancastrieni au încercat să mai opună rezistență și au murit.

Dezastrul a durat toată noaptea și a doua zi dimineață, când resturile armatei lancastriene au intrat în York în panică. Margareta, Henry și Somerset au fugit spre nord în Scoția, în timp ce lorzii lancastrieni, care nu au fost uciși sau deposedați de titluri, au fost obligați să facă pace cu Edward al IV-lea. Majoritatea înalților comandanți lancastrieni au reușit să fugă de pe câmpul de luptă, deși earlul de Northumberland și un alt comandant al grănicerilor de la frontiera anglo-scoțiană, Ralph, Lord Dacre, au murit.

87 î.Hr. – A decedat împăratul Wu din dinastia Han, unul din cei mai importanți împărați ai Chinei și al șaptelea din dinastia Han.

La naștere a purtat numele de Liu Che și a urcat pe tron în 141 î.Hr., având o domnie lungă de 54 de ani.

A purtat cu succes numeroase războaie, în special din sudul Chinei, care au contribuit la consolidarea statului chinez și creștere a populației.

În timpul domniei sale, confucianismul a fost sprijinit puternic, fiind ridicat la rangul de filozofie oficială a statului, devenind obligatorie în administrație. În aceeași perioadă a apărut budismul, dar acesta a devenit religie oficială mai târziu, în anul 65 î.Hr, în timpul domniei lui Han Mingdi.

Leave A Reply

Your email address will not be published.