Sf. Ier. Andrei Șaguna în 10 portrete
La zece ani de la canonizarea Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna, istoricul clujean Mircea Gheorghe Abrudan evocă personalitatea sfântului ierarh prin intermediul a zece portrete fotografice și tot atâtea descrieri și caracterizări realizate de cei care l-au cunoscut, de istorici, teologi și cărturari ai secolului XX.
Printre cei care îl portretizează pe sfântul ierarh se numără istoricul Nicolae Iorga, poetul Lucian Blaga și Mitropolitul Bartolomeu Anania.
Medic sas: Natura l-a copleșit cu darurile ei
Scurtă descriere realizată de medicul sas transilvănean F. Jikeli, la 10 octombrie 1846, într-o epistolă trimisă soției sale:
„Am avut onoarea de a cunoaște personal pe d[omnu]l vicar și a vorbi cu el timp mai îndelungat despre diverse lucruri. Natura pare să fi copleșit acest cleric înalt cu darurile ei într-o adevărată risipă și e o capodoperă a ei atât în ce privește trupul, cât și spiritul. Să dea Dumnezeu ca el să poată folosi aceste mari și rari daruri spre binele iubitei noastre patrii, căci în mâinile lui stau extraordinar de multe”[1].
S. Bărnuțiu și T. Cipariu: Chemat spre a împăca diferențele și a uni cugetele
Tânărul episcop Andrei Șaguna, desen de P. Mateescu, 1851.
Portret schițat de Simeon Bărnuțiu, Timotei Cipariu și Nicolae Bălășescu într-o epistolă expediată de la Sibiu, la 26 februarie 1849:
„Cunoscând simțămintele, de care Prea Sfinția Ta ești pătruns pentru fericirea națiunii noastre cei asuprite până acum, am crezut de mare necesitate a chema înțelepciunea și cercata prudență a Prea Sfinției Tale spre a împăca toate diferențele și spre a uni toate cugetele și lucrările tuturor către unul și același scop al fericirii naționale (…)
Națiunea îți va rămâne datoare mult, va recunoaște cu plăcere marile servicii ce ai adus pentru ridicarea ei la rangul ce i se cuvine și numele Prea Sfinției Tale îl vor spune părinții copiilor lor ca să se binecuvânte din generațiune în generațiune”[2].
Ucenic: Istoria lui e istoria poporului românesc din Transilvania
Episcopul Andrei baron de Șaguna, desen de Josef Kriehuber, Viena, 185
Fragment evocativ extras din prima monografie dedicată ierarhului (1879), realizată de ucenicul său apropiat, Nicolae Popea (1826-1908), viitor episcop al Caransebeșului și membru al Academiei Române:
„Metropolitul Șaguna era dăruit de la natură cu cele mai eminente facultăți corporale și spirituale, persoana lui era de o frumusețe rară (…) de statură mare, înalt și drept ca un brad; în anii mai tineri, cum spun cei ce îl văzură pe atunci, mai macru și mai subțire, dar osos; în etatea de mijloc plin la trup, corpolent, iar către bătrânețe gros și voluminos.
Capul îi era potrivit trupului, acoperit cu păr lung castaniu mai pre urmă încărunțit; fruntea înaltă și deschisă ca o coroană ce dădea omului privire maiestatică; sprâncenele ca și părul capului, pline dar nu îmbinate, asemenea și genele; ochii mari și căprui bătând în albastru, chiar plini de foc și pătrunzători, încât străbăteau în om până la rărunchi; (…) barba mare, deasă, de tot frumoasă și proporționată cu statura lui, pe care încă o rotunzea puțin cu foarfecele; mai pe urmă se înălbise (…).
Iar în partea spirituală el avea o minte foarte ageră, cuprindea lucrul la moment, de multe ori nici nu asculta pe om până la sfârșit întrerupându-l cu cuvintele: «Te pricep!»”
„Memoria aproape extraordinară, își aducea aminte de cele mai îndepărtate timpuri, de întâmplări, care se petrecură de mult, istorisindu-le ca și cum ar fi fost din timpul cel mai de-aproape; (…) privirea lui era serioasă, bărbătească și curajoasă (…), vorbirea-i era rară, răspicată și apăsată, toți îl înțelegeau; vorbea liber, fără sfială și în mod convingător cu o elocvență strălucită.
Când vorbea liber, nelegat de hârtie, avea cu mult mai mare efect vorbirea lui (…). Umbla cu mare gravitate și cu un aer de bărbat, ce-și cunoaște și simte poziția înaltă; mișcările și toată purtarea lui erau mărețe, insuflând respect în toate părțile (…).”
„Îmbrăcămintea lui era cea arhierească obișnuită la românii ortodocși: reverenzi lungi dedesubt și din afară cu căptușeală, bumbi și găitane roșii, brâu și potcap roșu și peste aceasta pălăria cu găitan și ciucuri de aur, crucea pe piept și baston de trestie în mână.”
„De comun purta și ordinele cele mici în bumb aninate, iar la zile mari crucile lor cele mari pe piept. Metropolitul Șaguna era omul ordinii (…), ținea mult la curățenie și la punctualitate, privit ca un model în acestea precum și în gustul cel bun.”
„Avea o cunoștință mare de oameni și rareori se înșela în privirile sale. Moralitatea și religiozitatea lui, curate și nefățarnice, insuflau respect și simț religios și în alții. El știa a-și supune interesul său privat totdeauna celui comun.”
„Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei baron de Șaguna este omul istoriei. Aceasta – fie cea bisericească, cea națională ori politică – nu se poate scrie fără istoria lui. Mai mult: istoria mitropolitului Șaguna e aproape istoria poporului românesc însuși din Transilvania într-un pătrar de secol cât timp a condus el afacerile și destinele noastre naționale de acolo.”
„Așa de strâns e legată viața lui de viața poporului românesc, așa de tare sunt conțesute aceste două într-una.”
„A fost un bărbat extraordinar, trimis de Providență pentru fericirea poporului său; a fost un Moise al românilor, pentru că și el, ca acela, eliberă pe poporul român din legăturile sclăviei seculare; și el, ca acela, despărți marea de negură și neștiință, conducând pre poporul său în pământul autonomiei și independenței; și el, ca acela, dădu poporului său tablele legii – Statutul Organic; și el, lovi în piatră și dădu apă cerească poporului său: știința, lumina, cultura.”[3]
Episcop sas: Este meritul lui că poporul său știe să citească și să scrie
Episcopul Andrei baron de Șaguna al Ardealului, litografie de Robert Theer, 1861.
Necrolog semnat de episcopul sașilor Georg Daniel Teutsch (1817-1893) și publicat în ziarul Siebenbürgisch-deutsches Wochenblatt, Nr. 27, Hermannstadt, 2. Juli 1873, p.419-420:
„Din seara zilei de 28 iunie poporul român a pierdut pe unul dintre cei mai mari patrioţi ai săi, iar Biserica greco-orientală pe cel dintâi arhiepiscop şi mitropolit al ei. Andrei baron de Şaguna a răposat în această zi după o lungă şi turbulentă boală. (…)
Neaparţinând prin naştere Transilvaniei, a ajuns repede să exercite ca nimeni altul de aici o influenţă mare asupra dezvoltării unei părţi largi a populaţiei sale. Începând cu 1846 la început administrator, apoi episcop, mai târziu arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii greco-orientale, a fost timp de aproape o generaţie întreagă conducătorul intelectual şi multă vreme singurul lider recunoscut al poporului său şi a reuşit să obţină în această calitate astfel de rezultate politice, cum rar îi sunt date vreunui muritor a dobândi. (…).
Nu a fost un politician al frazei, nici unul dintre acei idealişti, care prin puterea covârşitoare a entuziasmului şi a cuvântului cuceritor doresc să mute munţii din loc şi să schimbe cursul râurilor, ci lui îi plăcea să rămână întotdeauna pe tărâmul împrejurărilor reale şi cu ele să calculeze (…), ca un bărbat de stat prevăzător a reuşit să se bucure, pe lângă toate schimbările vremii, întotdeauna de rezultate îmbelşugate, ceea ce le este dat să trăiască doar la puţini muritori.”
„Ce distanţă este de la sărmanul episcop «valah» din anul 1846, a cărui naţiune şi biserică erau doar „tolerate” în ţară, până la arhiepiscopul şi capul Mitropoliei greco-orientale, de la preşedintele Adunării naţionale a românilor în Sibiu (…) până la membrul Casei magnaţilor (…), bărbatul de încredere al Senatului imperial întărit, deputatul Săliştei la Dieta din Sibiu, membrul pe viaţă al Senatului austriac!”
„Însă în toate aceste activităţi a rămas fără-ntrerupere fidel unui scop, pe care şi l-a stabilit în momentul în care a pus prima oară piciorul în ţară: ridicare exterioară şi întărire interioară a poporului şi a bisericii sale. Istoria va sublinia odată că una din trăsăturile sale principale de caracter a constat în faptul că el a realizat mai multe pentru poporul său adoptiv, poporul român, decât orice fiu propriu al acestuia în oricare altă perioadă de timp.”
„A întemeiat o tipografie, care aprovizionează şcoala şi biserica acestora (românilor ortodocşi n.n.) cu cărţi în limba lor maternă şi a arătat cu o justă conştiinţă de sine că cea mai importantă operă a acesteia este noua Biblie (…). El însuşi a fost neodihnit în activitatea sa de scriitor în folosul propriei prese.”
„De înfiinţarea tipografiei a depins şi îmbunătăţirea seminarului pentru învăţători şi clerici. Este meritul lui dacă în prezent toţi membri acestei stări a poporului său ştiu cel puţin să citească şi să scrie, acelaşi merit îl are şi pentru faptul că mai mulţi (români n.n.) au putut să studieze la universităţile germane.
Fără nicio îndoială în prezent dau mărturie rezultatele mari atinse în urma muncii sale pentru ridicarea educaţiei şi a ordinii în biserică şi a organizării acesteia pe baza unei constituţii, dar şi a acţiunii sale în scopul dotării acesteia cu proprietăţi. În ultima perioadă a vieţii sale a fost susţinut în toate aceste acţiuni prin devotamentul şi marea ascultare a tovarăşilor săi bisericeşti.
În acest fel, se ştia sus şi jos că atunci când se exprima în chestiuni politice şi bisericeşti nu reprezenta doar o singură voce. Unitatea îl făcea şi în acest caz puternic.”
„În lungile zile ale bolii sale de pe urmă, probabil gândul non omnis moriar (nu voi muri cu totul n.n.) i-a uşurat privirea spre sfârşit. Şi într-adevăr aşa este. Prietenii şi duşmanii bărbatului, a cărui statură înaltă impunătoare, cu privirea ageră şi cu barba ondulată nu o va uita curând, cel ce a văzut-o vreodată, trebuie să fie de acord că de numele lui Şaguna se leagă o nouă epocă în viaţa poporului român şi a Bisericii Orientale.”[4]
Protopopul Ioachim Munteanu: Vienezii îl numeau „frumosul episcop”
Episcopul Andrei Șaguna, litografie de Katzler Vincenz din Viena, circa 1862-1863.
Evocare redactată de protopopul Ioachim Munteanu (1847-1941) în anul 1923:
„La venirea sa în Ardeal, sașii din Sibiu dedați cu antecesorul său Vasile Moga, la început îl priveau peste umăr, ca pe un simplu „walachischer Bischof” (episcop valah). S-au convins însă în curând că se aflau în rătăcire. Distincțiunea cu care a fost întâmpinat de tânărul împărat Francisc Iosif în vara anului 1852, când a venit întâiaș dată la Sibiu, i-a scos din buimăceală și le-a însuflat respect.
Când parcurgea în preumblare străzile principale, urmat în depărtare de 2-3 pași de camerierul (servitorul) său, publicul se răsfira cu respect înaintea lui golind trotuarul. Iar când se ivea în Piața cea Mare, prin strade mici sau dosnice nu umbla, sentinela de la reședința comandantului da signalul general de „Gewehr heraus!” (prezentați arma) și soldățimea de pază se punea sub arme.
Când îl zărea primarul orașului, corpolent și el, sau vreun general, alergau la el făcând din mare depărtare cele mai profunde și respectuoase complimente. Pe el îl numiau vienezii «der schöne Bischof» (episcopul frumos), iar împărăteasa regină Elisabeta îl alinta cu familiarul «Vater Schaguna».
În anii 1867 și 1868 locuiam ca student sextan și septiman în Piața cea mare la un colonel Edler von Mosing, familie cu mare vază în cercurile mai înalte, ca instructor. Într-o zi îmi arătă un bilet de vizită, format mare, cu care era invitat de marele arhiereu la masă. Printre cuvintele de laudă, cu care-l glorifică, îmi zise: «Voi Românii, după moartea lui, trebuie să-l puneți pe Șaguna între sfinți!». (…)
În 16/28 iunie 1873, într-o sâmbătă, înainte de amiazi am fost la rând eu și amicul meu Andrei Ghidiu, actualul protopop al Caransebeșului. Când am părăsit localul, se iviră simptomele morții. La 6 ore seara, colegii cari ne-au urmat ne-au adus trista știre că s-a sfârșit din viață. Știrea s-a răspândit ca fulgerul în toate părțile.
Consistoriul s-a întrunit imediat în ședință plenară pentru desfacerea testamentului și luarea măsurilor necesare. Corpul neînsuflețit a fost secționat și îmbălsămat și așezat în sale cea mare pe catafalc. Sfeșnic cu lumânări aprinse de ambele părți câte 3. S-a ținut priveghiu neîntrerupt cu cetiri din sfintele cărți până miercuri în 20 iunie (2 iulie) 1873, când rămășițele pământești au fost transportate la Rășinari.
O deznădăjduire generală, o presiune neobișnuită părea că domnește în atmosferă și apasă asupra tuturor, un simț nedeslușit de părăsire a cuprins inimile noastre în zilele acelea de tristă aducere aminte, era nemărginitul gol ce l-a lăsat marele bărbat, stâlpul bisericii noastre, fala neamului românesc, prin apunerea sa în mormânt.”[5]
Nicolae Iorga: Cârmuitor de oameni și îndreptător al vremurilor
Episcopul Andrei Șaguna, fotografie executată la Băile Herculane în anii 1864-1865.
Evocări semnate de marele savant Nicolae Iorga (1871-1940) în anii 1903 și 1909, publicate în presa vremii:
„Cu prilejul zilei de Sf. Andrei, o parte din Românimea de dincolo – aș fi dorit să pot zice: toată, căci vrednicia omenească și meritele față de neam nu pot fi umbrite în mintea oamenilor cu o cultură modernă de deosebiri confesionale – a comemorat prin scrieri și cuvinte pe Andrei Șaguna, Mitropolit al Românilor neuniți din Ardeal și Ungaria, baron din grația împăratului, și din mila lui Dumnezeu unul din marii binefăcători ai națiunii sale.
Cei de peste munți au dovedit astfel încă odată putința lor de a fi recunoscători, pe care, precum se știe cu prisos, n’o împărtășim cu dânșii. Puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna.
Chipul lui, cu ochii străbătători și larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora și-n conștiința generală, mult mai simțitoare și mai statornică acolo, a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de episcop, ca de pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor, cărora nu li s-a supus, ca exemplele obișnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnișul lor spre culmea lui.
Cât se va vorbi limba noastră pe cealaltă colină a munților-părinți, Ardeleanul de legea Răsăritului – și poate mâne și cel unit cu Roma – va ținea minte acest fapt.”
„Pomenirea lui Șaguna vine la timpul său și astfel după moarte chiar marele arhiereu înrâurește asupra soartei Bisericii întemeiate de dânsul. În toată viața lui el a luptat – și a izbutit – pentru trei scopuri de căpetenie, pentru trei scopuri culturale și morale, afară de scopul politic, al organizării bisericești autonome, pe care l-a atins.
A vrut să facă din preoții săi oameni de cultură și de conștiință și reprezentanți adevărați ai nației românești. A vrut să înalțe demnitatea unui arhiereu român așa de sus, încât să poată sta alături cu cei mai mândri reprezentanți ai oficialității civile și militare. A vrut ca această Biserică, de cultură și demnitate, să fie pentru cei de altă lege și de alt neam cetate de cremene cu porțile închise.”
„E greu de spus, în câteva cuvinte, cât datorim noi lui Andrei Șaguna. Zic noi, fiindcă românii de oriunde datoresc acelorași oameni aceeași recunoștință. Nu se poate aduce un serviciu esențial unei părți a neamului nostru fără ca acest serviciu să se întindă, în binefaceri culturale sau politice, asupra neamului întreg.
Ce este al lor este și al nostru, și ne înfrățim în cultul oamenilor mari ai trecutului, înainte de a înfrăți sub conducerea oamenilor mari ai viitorului (…).”
„Un popor poate să se ridice prin el, ar poate să fie ridicat și târât de un om: românii din vremea lui Șaguna s-au ridicat prin el și au fost târâți de dânsul. (…) Domnilor, un om poate înlocui un popor; el a dovedit-o. A venit însă vremea ca și un popor să înlocuiască un om. Omul acela nu mai e; datoria lui și-a făcut-o, și cu cugetul liniștit a închis ochii săi.”
„Umbra lui se ridică astăzi, fiindcă o voim noi; mâine va dispărea, coborându-se unde-și odihnește oasele eroul Bisericii noastre din Ardealul de odinioară. Dar acei care fac parte din această Biserică trebuie să se împărtășească, ca de o sfântă împărtășanie, de sufletul care a fost în el”[6].
Ioan Lupaș, istoric: A murit ca să trăiască mai glorios
Mitropolitul Andrei Șaguna, fotografie de Büchner & Ziegler din Sibiu, circa 1868.
Caracterizare extrasă din lucrările istoricului Ioan Lupaș (1880-1967):
„Sărbătorind amintirea mitropolitului Şaguna, poporul român îndeplinește nu numai un act de pietate și de recunoaștere dreaptă a meritelor acestui bărbat providențial, ci săvârșeşte totodată și un lucru de mare folos pentru sine. Își întărește credința în forțele proprii, nădejdea în zile mai bune și conștiința ființei și destinației sale istorice: conștiința națională. O comparație cu oricare dintre acești mari arhierei ai trecutului românesc (…) n-ar putea fi decât în favorul mitropolitului Șaguna.
Căci individualitatea lui, neobișnuit de multilaterală și complexă, nu e lipsită de nici una din însușirile și virtuțile, prin care unul sau altul din cei mai vrednici conducători bisericești ai românilor au reușit a câștiga recunoștința posterității și a-și încununa amintirea cu slavă neperitoare.
Învățătură bisericească și profană; cultură vastă, câștigată în atâția ani lungi de călugărie harnică și trează; spirit de jertfă, din care au răsărit spre binele neamului și bisericii noastre, roade atât de îmbelșugate; fapte și îndrumări culturale de o epocală importanță, și idei înaintate, cum la puțini dintre contimporani se vor găsi, toate acestea într-o armonioasă îmbrățișare, constituesc individualitatea lui Șaguna.
Ar fi însă o lacună, dacă am lăsa neamintită și o altă calitate însemnată a lui: destoinicia de diplomat și om politic din creștet până în tălpi, cum nu știm să mai fi fost vreunul printre căpeteniile noastre bisericești.
Dar numele lui n-a fost îngropat deodată cu rămășițele-i trupești, după cum își exprimase el dorința într-un moment de amărăciune sufletească, ci a trecut prin moarte la nemurire. Astfel putem zice și noi, cum a zis despre el prietenul său Eötvös: Șaguna nu a murit ca să înceteze a trăi, ci a murit ca să trăiască mai glorios, să trăiască în veci.
La mormântul din Rășinari pelerinează elevii seminarului Andreian în fiecare an, la ziua morții lu Șaguna. Cei mai aleși dintre dânșii tălmăcesc, în numele tuturor, sentimentele de evlavie și admirație în discursuri din care transpiră adeseori înțelegere dreaptă pentru opera marelui răposat, cum și năzuința de a se pătrunde de sfaturile înțelepte și de duhul luminat al glorioasei lui cârmuiri bisericești și naționale…
Dacă viața cu numeroasele ei răutăți – mărunte și mari – n-ar omorî în sufletele tinere frumoase îndemnuri, cu care pleacă din școală și de la mormântul lui Șaguna, rândurile preoților și învățătorilor noștri ar trebui să se primenească în curând cu caractere ferme și hotărâte spre orice jertfă pentru lege și neam.
Fă Doamne, ca viu să rămână sufletul lui Șaguna în slujitorii bisericii, în conducătorii patriei și în toți fiii naţiunii române până la sfârșitul veacurilor, îndrumându-i spre căile idealului creștinesc al credinței și moralității neșovăitoare, al devotamentului și sacrificiului mântuitor.
Numai urmând totdeauna căile acestea vom putea simți sufletul nemuritorului Andrei Șaguna sălăşluindu-se întru noi și punând stăpânire deplină asupra tuturor rosturilor noastre bisericești, naționale și patriotice. Numai aşa va putea fi poporul român, în orice împrejurări, viaţa şi gloria acestui suflet Şagunian”[7].
Lucian Blaga: Lozinca lui era acțiunea
Mitropolitul Andrei baron de Șaguna, fotografie, circa 1868.
Portret schițat de poetul și filosoful Lucian Blaga (1895-1961):
„Într-adevăr, nadirul istoric era așa de adânc, încât ortodoxia din Transilvania și poporul ei nu mai puteau să fie salvate prin propriile puteri. Numai printr-o intervenție a destinului, oarecum mai presus de conștiința românilor ardeleni, și printr-o intervenție care lua oarecum în răspăr voința dezorientată a acestora s-ar mai fi putut găsi o scăpare.”
„Sosirea omului a stârnit la Sibiu numai nedumerire și uluire. Cine era acest tânăr bărbat, în vârstă cam de treizeci și opt de ani, care venea de departe, aproape ca un trimis din altă lume, cu vorbe cam căutate, dar cu ochi ca două minuni? După vorbă și hârtii, el venea de la Karlowitz, dar, după puterea privirilor, el venea, fără îndoială, dintr-un basm. Sibienii, impresionați de apariție, își treceau șoaptele unul altuia. (…) Andrei a așezat temeiurile unei epoci care-i va purta numele.”
„El va trăi douăzeci și cinci de ani pe acest pământ ardelenesc, douăzeci și cinci de ani pe care și-i va închina exclusiv poporului său, ca un zidar fără pereche la o clădire cu creștetul menit să treacă dincolo de timp. Secretul acestei rodnicii trebuie să-l căutăm în parte într-un concurs fericit de împrejurări, dar secretul vredniciei trebuie să-l căutăm numai în însușirile și puterile ce și-au dat o singulară întâlnire în personalitatea arhiereului Andrei. Unele însușiri și puteri i-au căzut în dar deodată cu sângele strămoșesc ce l-a moștenit, altele le-a dobândit prin educație.”
„Ce aducea Șaguna cu sine în Transilvania ortodoxă, care nu cuprindea pe atunci decât aproape numai virtuțile somnolente și germinative? Intelectualii ardeleni, puțini la număr, sufereau prea mult de un complex căruia n-aș vrea să-i spun pe nume, dar ale cărui urmări luau toate formele unei conștiințe timorate. (…) Ardelenii sufereau de o îngustime de orizont spiritual și religios, cât și politic, de o îngustime explicabilă, dar oricum penibilă.”
„Șaguna aducea cu sine un orizont de o vastitate cum sibienii și românii ortodocși din Transilvania nu puteau să-l aibă. Șaguna venea la noi ca de la un centru la periferie, el descindea la noi din două vaste tărâmuri, din plenitudinea Bibliei și a ortodoxiei, din plenitudinea Împărăției. Orizontul lui Șaguna se desena pe două planuri: pe de o parte, acest orizont avea ceva ecumenic, pe de altă parte, ceva imperial.”
„Tot ce a obținut Șaguna pe plan bisericesc și pe plan politic, cultural și economic a obținut prin prestanța personalității sale și prin relațiile omenești ce și le-a stabilit în împărăție. Șaguna și-a însușit la perfecție formele istorice ale timpului și ale locului în care trăia. El și-a creat uneltele de lucru, puncte de vedere și metode, precum și o diplomație personală.”
„Nici o clipă Șaguna nu a fost surprins ca simplu spectator. El se angaja mișcându-se și mișcând. Nu există nici un domeniu al vieții publice care să nu-i fi atras interesul: întemeia școli primare la sate, licee, seminare; participa la examene, scria cărți didactice și, câteodată, cărți de mari pretenții, de-o necontestată valoare. A înființat o tipografie și o gazetă. Cap al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, calm și neînfricat, el își identificase dintru început interesele cu ale poporului.”
„Lozinca lui era acțiunea. Constanta, incorigibila acțiune! (…) Mitropolia, reînființată, se înalță într-o strălucire de care niciodată nu s-a bucurat în trecut. Constituția acestei Biserici, statutul organic, făcea posibilă participarea mirenilor la treburile Bisericii, sub scutul căreia se soluționează multe chestiuni de interes obștesc.
Biserica lui Șaguna era, de fapt, un mic stat în stat. Ea a devenit în realitate cadrul cel mai important al vieții noastre din Transilvania în deceniile care au urmat și ale căror întâmplări, când înălțătoare, când cumplite, nu s-au curmat decât în 1918.
La sfârșitul vieții sale, mitropolitul Șaguna avea dreptul să privească înapoi cu mulțumire la roadele culese. Și cu o mulțumire totală la truda și la ostenelile depuse în cei 27 de ani cât i s-a dat să trăiască în mijlocul acestui neam ardelenesc, la care el totdeauna s-a simțit un «trimis» în sensul biblic al cuvântului
Un scriitor ardelean din generația mai tânără a încercat nu demult să arate că românii din Transilvania sunt, prin toate ale lor, stăpâniți de un mai accentuat sentiment sărbătoresc decât românii din celelalte provincii. Ardeleanul are față de viață un mai pronunțat sentiment al duminecii.
Remarca nu este lipsită de temei. Acest sentiment duminecal ce-l revărsăm noi, ardelenii, asupra vieții și asupra lumii înconjurătoare ține poate de ereditatea și de firea noastră și-l aducem poate din timpuri vechi. Mi se pare însă că, prin venirea lui Andrei Șaguna în Transilvania, sentimentul acesta colectiv a fost întărit din cale-afară.
M-am ostenit să surprind în bătăile de lumină ale veacului profilul acestui arhiereu, care a venit în Transilvania datorită unei armonii prestabilite a destinelor omenești. Și acum, la sfârșit, nu găsesc alte cuvinte mai potrivite pentru a caracteriza pe Andrei Șaguna, omul și fața bisericească, decât acestea: el a fost întruparea duminecii printre noi”[8].
Keith Hitchins: A contrazis clișeul că Ortodoxia e detașată de cele pământești
Mitropolitul Andrei Șaguna, fotografie de Veress Ferenc, 1871.
Sinteză semnată de renumitul profesor nord-american Keith Hitchins (1931-2020):
„O evaluare a locului lui Șaguna în dezvoltarea istorică a românilor din Transilvania trebuie făcută în cele două zone principale în care el a activat: Biserica și politica. Mulți dintre contemporanii săi, în special intelectualii laici, au înclinat să-l vadă în primul rând ca ființă politică, un strateg maestru al cărei țel principal a fost să domine mișcarea națională. Această părere pare să fi fost preponderentă în rândul oficialităților austriece, atât de la Viena cât și din Transilvania.
O astfel de apreciere, însă, descoperă că ei înșiși erau captivați de politică și că le lipsea perspectiva. Șaguna nu era, de fapt, interesat de politică, pe care n-o considera carieră, sau să realizeze țeluri politice. Și trebuie spus că el nu era un conducător politic deosebit de creator. Cu toate că era, desigur, personalitatea principală a vieții politice românești din vremea sa, el a condus treburile națiunii în conformitate cu căile tradiționale ale predecesorilor săi ortodocși și uniți.
El, de pildă, n-a încercat să organizeze un partid politic regulat și se pare că a evitat practicarea politicii ca fiind producătoare de diviziuni și ineficace – un punct de vedere determinat, poate, de credința sa că românii nu pot deveni o forță politică efectivă și independentă prin propriile lor eforturi. El a preferat să gândească în termenii valorilor spirituale și morale decât în cei ai partidelor și ideologiilor politice.
Există dovezi numeroase pentru a sugera că el nu a apreciat natura atotcuprinzătoare a ideii de naționalitate sau a statului modern. Într-un fel, el era opus ambelor pentru că a continuat să gândească în termenii unor categorii separate cum sunt Biserica și statul și națiunea, fiecare cu drepturi și o menire proprii, prin care se distinge de celelalte.
Nu este de mirare, deci, că subordonarea Bisericii față de națiune l-a surprins ca fiind nefirească. Succesele principale ale lui Șaguna și contribuțiile sale cele mai de durată la dezvoltarea istorică românească se găsesc în activitățile sale ecleziastice.
El a făcut din Biserica Ortodoxă o forță socială mai activă decât fusese vreodată, înzestrând-o cu instituții puternice și reglementând participarea laicilor în treburile ei la toate nivelele și făcându-o în felul acesta mai răspunzătoare la nevoile și dorințele masei credincioșilor.
El a bazat aceste realizări pe ceea ce a văzut a fi modelul fundamental al dezvoltării umane, or așa cum s-a exprimat el, sursele eterne ale vitalității și progresului uman, și anume tradiția spirituală creștină și primatul legii. Pe acestea s-a străduit să le adapteze la nevoile și aspirațiile specifice ale poporului său în vremea lor.
Procedând astfel el a contrazis vechiul clișeu despre Ortodoxie ca fiind detașată de cele pământești. Metoda sa consta în reconcilierea moștenirii ortodoxe răsăritene seculare a poporului său cu noua învățătură venind din Apus; prima, credea el, va pune pe cea de a doua într-o perspectivă corespunzătoare și va da poporului său posibilitatea de a trage foloase depline din învățământul laic mai degrabă decât să fie dominat de acesta.
Într-un fel, toate împlinirile sale principale – restaurarea Mitropoliei ortodoxe, redactarea Statutului Organic și reînviorarea misiunii sociale a Bisericii – au fost îndreptate spre realizarea armoniei între spiritualitatea lăuntrică a Ortodoxiei, care transformă viața omului din interior schimbându-i inima și mintea, și formele exterioare ale organizării sociale, care au menirea să satisfacă năzuințele imediate ale unei națiuni către progres politic și economic. Într-o epocă a naționalismului el nu a fost un naționalist. El a fost, mai degrabă, ultimul dintre marii ierarhi-conducători naționali.”[9]
Mitropolitul Bartolomeu Anania: Erou al demnității românești
Mitropolitul Andrei Șaguna, fotografie din albumul său aniversar, 1871.
„Statura Șaguniană”, portret semnat de Mitropolitul Bartolomeu Anania (1921-2011) al Clujului: „Andrei Șaguna este, mai presus de toate, un erou al demnității românești. Acest macedonean inteligent, cult, instruit, înzestrat cu o rară luciditate practică, crescut printre niște străini care nu arareori se vor fi arătat în răspăr cu conștiința lui națională, a intuit, ca nimeni altul în vremea lui, politica Vienei habsburgice: desființarea oricărui centru de autoritate spirituală pentru românii din Transilvania. Prin unirea din 1700, un centru s-a strămutat la Roma, dar nu fără filtrul umilitor al Esztergomului. Îndată după aceea, în 1701, a fost desființată Mitropolia ortodoxă, iar românii „neuniți”, lăsați câteva decenii fără niciun episcop, au fost puși sub jurisdicția Mitropoliei de la Carloviț și, tot sub semnul înjosirii, siliți să fie păstoriți de episcopi sârbi.
Dacă de politica umilitoare n-au fost cruțați nici măcar cei ce acceptaseră unirea (vezi prezența supraveghetoare a „teologului” iezuit, vezi teribila dramă a lui Inochentie Micu), cu atât mai mult o majoritate care se încăpățâna să nu cedeze în fața enormelor presiuni ale Curții imperiale. După o sută cincizeci de ani de la desființarea Mitropoliei, Andrei Șaguna era de abia al doilea episcop român al ortodocșilor din Transilvania, dar sub autoritatea Mitropoliei de la Carloviț, unde, de altfel, își petrecuse o parte din anii tinereții.
Ei bine, din cei douăzeci și cinci de ani ai pastorației sale la Sibiu, primii cincisprezece au fost cheltuiți în eforturile de a ieși de sub jurisdicția sârbească și de a-și dobândi autonomia administrativă și pastorală. Așadar, întrucât sârbii erau tot ortodocși, nu se punea problema autonomiei religioase, ci a celei strict naționale, ceea ce presupunea o strategie menită să învingă sensibilitățile Vienei. Știind că cea mai bună metodă de a-ți neutraliza dușmanul este aceea de a ți-l face prieten, el și-a pus în joc întreaga lui zestre intelectuală, duhovnicească, diplomatică și, nu în ultimul rând, farmecul unei personalități de primă mărime, spre a smulge decretul imperial de reînființare a Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei.
Toate celelalte opere pe care le-a înfăptuit, precum reorganizarea administrativă, Statutul organic, învățământul teologic, școlile confesionale, presa, proprietățile și multe altele, aveau menirea de pregăti și, apoi de a consolida marea operă de restaurare a demnității românești și a sentimentului nostru de unitate națională prin Biserică. Șaguna a fost și rămâne un dar al lui Dumnezeu”[10].
NOTE
[3] Johann Schneider, Ecleziologia organică a mitropolitului Andrei Șaguna și fundamentele ei biblice, canonice și moderne, traducere de Ioan. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 79, nota 112.
[4] Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie, tomul I, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1889, p. 265-266.
[5] Nicolae Popea, Arhiepiscopul și metropolitul Andreiu baron de Șaguna, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1879, p. 63-66, 179-180, 385-386.
[6] Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxia românească în istorie și contemporaneitate. Articole, eseuri și note de lectură, Ed. Renașterea/Felicitas Publishing House, Cluj-Napoca/Stockholm, 2019, p. 250-253
[7] Revista Teologica, Sibiu, an XII, nr. 6-7/1923, p.247-252.
[8] N. Iorga, Viața românească în Ardeal, vol. V, Ed. Saeculum, București, 2008; Idem, Ce pătimesc frații noștri, Ed. Saeculum, București, 2011.
[9] Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Șaguna. Monografie istorică, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1909; Idem, Scrieri alese despre mitropolitul Andrei Șaguna, Ediție, studiu introductiv și note de Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan și Pr. Petru-Toader Damian, Ed. Andreiana, Sibiu, 2021.
[10] Lucian Blaga, Izvoade, ediția a 3-a, Ed. Humanitas, București, 2011, pp. 179-197.
[11] Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania 1846-1873, prefață de Pompiliu Teodor, traducere de pr. Aurel Jivi, Ed. Enciclopedică, București, 2016, p. 318-320.
[12] După un manuscris trascris și publicat de pr. dr. Bogdan Ivanov în ziarul „Monitorul de Cluj”, în toamna anului 2012.
Sursa foto: Radiorenasterea.ro