Nicolae Steinhardt, „monahul de la Rohia”

0 826

Mai bine-mi este să mor odată cu Hristos, decât să-L reneg – Nicolae Steinhardt

Într-o familie evreiască, la 29 iulie 1912 se naște în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul război mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea militară.

Lumina nu este numai Beatitudine, ci şi Înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică armă diavolească.

Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala „Clementa”), şi ale liceului Spiru Haret. A fost coleg cu marii oameni de cultură Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929.

Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.

După 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

În anul 1934 îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.

În prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e dator să-L aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos!). Să se încreadă în Cel nevăzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă, dar în fapt superficială, aparentă, care-i în funcţie de durată, adică val care ca valul trece.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

În 1934 publică,sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul … tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalites juives. Ultimele două lucrări sunt realizate în colaborare şi sub influenţa lui Emanuel Neuman. Între anii 1934-1935 publică diverse articole la Revista burgheză.

Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite.

Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.

În 1939 revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acţiunii de „purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944).

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Din 1944 revine la „Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică şi critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunţ al lui George Călinescu. În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea şi Viaţa românească. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.

De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…

Acest eveniment înlătură „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).

Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care ţine deopotrivă de lume şi de cer.

Acest episode stă la baza naşterii cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ’70, această primă variantă – care conține 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de comuniști în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. „Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.

Opera de artă are un efect asemănător. Şi ea dezvrăjeşte. Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real, de unde rezultă că realitatea, realitatea cea necoruptă e frumoasă şi că rezonanţa e o lege fundamentală

Temându-se de noi intervenţii din partea sistemului, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală, iar nu ca pe o simplă problemă materială.

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce priveşte trista aderenţă a autorului la ideile legionare ale intelectualităţii perioadelor interbelică şi a deportărilor in Transnistria: „Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun’? -nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceavă, harţă: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.

Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o niaidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.”

Credinţa este, prin urmare, recunoscută a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină.

Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii.

După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. În urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară: „Între viaţă şi cărţi” (1976), „Incertitudini literare” (1980, care primeşte Marele Premiu al Criticii literare).

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.

După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e dator să-L aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos!). Să se încreadă în Cel nevăzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă, dar în fapt superficială, aparentă, care-i în funcţie de durată, adică val care ca valul trece.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

Lucrări:

  • Între viață și cărți (1976);
  • Incertitudini literare (1980);
  • Escale în timp și spațiu sau dincoace și dincolo de texte (1987);
  • Prin alții spre mine (1988).

Postume:

  • Monologul polifonic (1991);
  • Jurnalul fericirii (1991, ed. a VII-a, 2002);
  • Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan (1992, o nouă ediție 1998);
  • Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință (1992, 1994);
  • Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea (1993, 1998);
  • Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuț (1994);
  • Cartea împărtășirii (1995);
  • Drumuri spre isihie (1999);
  • Ispita lecturii (2000);
  • Dumnezeu în care spui că nu crezi…. Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983) (2000).

Leave A Reply

Your email address will not be published.