24 martie 1911, s-a născut Joseph Barbera, desenator american, ”părintele” celebrelor personaje de desene animate Tom si Jerry, Scooby-Doo, Yogi Bear sau familia Flintstone

1721 – Johann Sebastian Bach dedică șase concerte lui Christian Ludwig, margraf de Brandenburg-Schwedt, astăzi numite Concertele brandenburgice, BWV 1046-1051.

Concertele Brandenburgice, cele mai cunoscute compoziții ale lui Bach, surprind prin diversitatea lor sonoră și prin bogăția instrumentala, care nu „păcătuiește” prin nici un element decorativ: în vreme ce primul, al treilea și al șaselea concert folosesc complexe coruri instrumentale, al doilea, al patrulea și al cincilea evocă un soi de piramidă pe trei niveluri care are la bază instrumentele de coarde, deasupra cărora se află soliștii, iar în vârf, unul dintre soliștii de mai mare importanță și virtuozitate – trompeta în concertul al doilea, vioara în al patrulea, clavecinul în al cincilea.

Pe când compunea aceste concerte, se crede că Bach era angajatul prințului Leopold de Anhalt-Cöthen, care nu era doar posesorul unei averi fabuloase, ci și un iubitor al muzicii, astfel încât compozitorul ajunsese să fie al doilea cel mai bine plătit de la curtea sa. Nenorocul l-a lovit pe Bach în 1721, când nobilul său patron s-a căsătorit cu Frederica Henrietta de Anhalt-Bernburg, care i-a dat de înțeles consortului său că nu o pasionau nici Bach, nici muzica lui.

Având mare nevoie de o noua slujbă, Bach și-a amintit de margraful Christian Ludwig de Brandenburg, care îi elogiase odinioară muzica, și i-a trimis, drept cadou, cele șase concerte. Acestea nu erau însă compoziții noi, iar structura lor diferită dă de înțeles ca nici măcar nu fuseseră concepute pentru a forma un set unitar. Așa că margrafului nu i-au fost pe plac și nu i-a oferit lui Bach nici un post la Brandenburg. În 1734, la moartea margrafului, partiturile semnate de Bach au fost inventariate ca valorind câte patru groși fiecare, o sumă insignifianta. Numele de „Concerte Brandenburgice” le-a fost dat abia în secolul al XIX-lea, când manuscrisele au fost redescoperite în arhivele din Brandenburg și salvate de Biblioteca Regală din Berlin.

Concertele brandenburgice au fost finalizate pe 24 mai 1721; s-a opinat că, în cel de-al şaselea concert, Bach ar fi ţinut cont de limitele tehnice ale prinţului, care cânta la viola da gamba. Bach cânta şi el la violă pentru că îi plăcea să fie „în centrul armoniei”. A scris şi câteva cantate pentru ziua de naştere a prinţului şi alte asemenea ocazii; majoritatea acestor compoziţii par să fi supravieţuit doar în versiuni mai târzii, adaptate pentru împrejurări mai generale. 

1818 – Gheorghe Lazăr a fost numit „dascăl” de aritmetică, geometrie și geografie la Școala de la „Sfântul Sava”, unde a inaugurat cursurile în limba română.

Gheorghe Lazăr, cărturar iluminist român, propagator al ideilor Şcolii Ardelene în Ţara Românească, a înfiinţat, la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, unde era Academia Domnească, o şcoală profilată pe cursuri începătoare, medii şi superioare, în limba română, în cadrul căreia a funcţionat şi o grupă specială pentru ingineri hotarnici.

A fost prima şcoală în limba română  şi se numea: Şcoala Academicească pentru ştiinţele filosoficeşti şi matematiceşti.

1882 – Robert Koch, medic și microbiolog german, a anunțat descoperirea mycobacterium tuberculosis bacteria responsabilă pentru tuberculoză.

Robert Koch (n. 11 decembrie 1843, Clausthal, Saxonia Inferioară – d. 27 mai 1910, Baden-Baden) a fost un bacteriolog german. A studiat la Göttingen, avându-l ca profesor pe Jacob Henle care afirma în 1840 ca rănile sunt infectate de niște organisme parazite.

A fost un copil precoce, invatand sa citeasca de unul singur la varsta de 5 ani. Dupa absolvirea liceului din Clausthal, Koch a studiat medicina la Universitatea din Gottingen, unde a invatat anatomia in cursurile profesorului Jacob Henle. El a primit recunoasterea stiintifica din timpul vietii. Pe langa premiul Nobel a primit titluri de membru onorific al Universitatilor din Bologna si Heidelberg, a devenit cetatean de onoare al oraselor Berlin, Wollstein si Clausthal. A fost decorat cu Ordinul Coroanei Germane, Marea Cruce a ordinului german Vulturul Rosu si alte ordine din partea Rusiei si Turciei. A incetat din viata la 27 mai 1910, la Baden-Baden in Germania.

Koch a stabilit cauza bacterială a mai multor boli infecțioase și a descoperit microorganismele care cauzează antraxul (1876), infectarea rănilor (1878), tuberculoza (1882), conjunctivita (1883), holera (1884) și alte boli. A fost profesor la Universitatea din Berlin din 1885 până în 1891 și șef al Institutului de Boli Infecțioase (pe care l-a fondat tot el), din 1891 până în 1904. În cursul cercetărilor sale bacteriologice pentru guvernul german și pentru cel englez, a călătorit în Africa de Sud, India, Egipt și în alte țări. Cu această ocazie, el a făcut studii valoroase cu privire la boala somnului, malarie, ciuma bubonică, lepra și alte boli. Pentru contribuțiile lui la studiul infecției tuberculoase, Koch a primit în 1905 Premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină.

El a publicat un studiu despre bacilul tuberculozei, precum și metode de cultură și de identificare a acestuia. El a stabilit că bacilul tuberculozei (sau bacilul lui Koch) poate trăi o perioadă considerabilă de timp în aer sau praf, iar cel mai comun mijloc de dobândire a bolii este inhalarea aerului conținând bacili tuberculoși răspândiți de un om bolnav.

El și-a început însă cercetările pe bacilii de Antrax, care au fost descoperiți înainte de Pollender, Rayer și Davaine. Robert Koch a fost însă cel care a descoperit că bacilul este agentul care produce boala. În 1891, a reușit să creeze prima formă inactiva a bacilului tuberculozei, pe care a denumit-o tuberculină. La Congresul Internațional al Tuberculozei, Koch a declarat că bacilii care provoacă tuberculoza la om și la animale nu sunt identici, lucru care la acea vreme a stârnit indignare în mediul medical.

1898 – Ziua în care publicitatea şi-a făcut datoria şi s-a consemnat vânzarea primului automobil din istorie.

Automobilul a fost conceput iniţial ca o provocare a minţilor strălucite dornice să înlocuiască forţa animală şi mai puţin pentru a face profit. Primul care s-a gândit însă că îşi poate monetiza invenţia a fost Alexander Winton, un emigrant scoţian ajuns în America. Iar data la care primul, aşa numit, automobil vândut a fost 24 Martie 1898.

Primul cumpărător din istorie al unui automobil este consemnat în istorie Robert Allison din Port Carbon, California. Americanul a decis să îşi cumpere un automobil după ce a văzut în revista Scientific American reclama alăturată, care poate fi numită şi primul material publicitar din istoria automobilismului. Preţul pe care l-a plătit Robert Allison a fost de 1.000 de dolari, ceea ce, printr-o aproximare indulgentă, ar însemna azi o valoare de 26.800 de dolari. Au mai urmat apoi 21 de clienţi până la sfârşitul anului 1898, Winton devenind primul comerciant de automobile care face profit din invenţiile sale.

Alexander Winton şi-a deschis întâi Winton Bicycle Company, care aşa cum îi spune şi numele avea ca obiect fabricarea bicicletelor. În 1897, scoţianul şi-a extins obiectul de activitate, experimentând cu producţia de căruţe cu motor, primul automobil avea scaune căptuşite, acoperiş de piele, lămpi cu gaz pe post de faruri şi pneuri produse chiar de Benjamin F. Goodrich (fondatorul B.F. Goodrich).

Dacă vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Winton, aflaţi că în 1924 producţia de automobile a fost sistatăă şi în 1930 firma a fost cumpărată de General Motors, devenind Electro-Motive Corporation, divizie încă aflată în activitate.

1911 – S-a născut Joseph Barbera, desenator american, ”părintele” celebrelor personaje de desene animate Tom si Jerry, Scooby-Doo, Yogi Bear sau familia Flintstone, realizate împreună cu partenerul său William Hanna.

Joseph Roland Barbera s-a născut într-un mic carteier italian de la periferia orașului New York. În 1932, s-a angajat la Van Beuren Studio ca animator și scenarist, unde a lucrat la realizarea unor desene animate ca Rainbow Parades sau Cubby Bear.

Firma s-a închis în anul 1936, iar Barbera și-a găsit de lucru la studiourile MGM. În 1938, și-a unit forțele cu William Hanna, împreună cu care a făcut istorie.

Prima lor colaborare a fost un film cu Tom and Jerry cu numele “Puss Gets the Boot,” lansat în 1940. Au urmat altele, iar în 1957 au creat o firmă proprie, H-B Enterprises – mai cunoscută drept compania de producții animate Hanna-Barbera.

Aceasta a devenit celebră datorită personajelor sale, iar în anii ’60 domină pe piața serialelor tv de desene animate. De altfel, filmele care i-au avut drept eroi pe motanul Tom și șoricelul Jerry au câștigat șapte premii Oscar.

În 1991, compania celor doi a fost achiziționată de Turner Broadcasting, companie care la rândul său, a fost absorbită, în 1996, de Time Warner. După moartea lui William Hanna, în 2001, Warner Bros. Animaton a cumpărat Hanna-Barbera Productions, Barbera a rămas în branșă, ca producator executiv la Warner. Pentru contribuția lor la dezvoltarea animației, Hanna și Barbera au fost recompensați cu o stea pe Walk of Fame de la Hollywood.

Joseph Barbera a âncetat din viață în 18 decembrie 2006, la vârsta de 95 de ani, în locuința sa din Studio City, Los Angeles. Decesul său a survenit la cinci ani după cea a partenerului sau William Hanna.

1912 – Este adoptată legea învăţămîntului superior din România. Legea a suferit modificări în 1925 şi 1928.

Legea învățământului superior din 1912 prevedea sporirea autonomiei universitare, preciza drepturile organelor de conducere ale universităților și reglementa organizarea acordării diplomelor și vieții studențesti.

1949 – Filmul „Hamlet”, regizat de Laurence Olivier, a fost prima peliculă britanică ce a câstigat un premiu Oscar.

Hamlet este un film britanic din 1948 regizat, produs și scris de Laurence Olivier. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Laurence Olivier și Basil Sydney. A câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Este bazat pe o piesă de teatru omonimă de William Shakespeare.

În viziunea apolitică şi pronunţat oedipală a lui Olivier piesa Hamlet s-a dovedit a fi un punct de reper în istoria Oscarului, precum şi în cariera regizorului. El a fost nominalizat la 7 premii Oscar, câştigând titlul la 4 categorii: cel mai bun film, cel mai bun actor într-un rol principal, cea mai bună imagine / decor (alb şi negru) şi cele mai bune costume (alb şi negru). Fiind o producţie britanică, a fost totodată şi primul film din afara Hollywoodului care a câştigat marele premiu al galei. La fel, o premieră absolută a constituit şi câştigarea premiului Oscar pentru o regie în care regizorul interpretează şi rolul principal.

Hamlet nu este nici prima, nici ultima ecranizare după Shakespeare a lui Olivier, care a montat de fapt o trilogie impunătoare: seria a debutat în 1944 cu Henric al V-lea, a continuat cu superbul Hamlet în 1948 şi s-a terminat în 1955 cu Richard al III-lea. Deşi succesul nu a ocolit nici precursorul, şi nici succesorul, nu există nici un dubiu că cea mai reuşită piesă este Hamlet, iar succesul se datorează fără doar şi poate lui Laurence Olivier. Este meritul său că acest film, turnat acum 61 de ani, se poate viziona şi savura şi astăzi, ba chiar mai mult: rămâne o piesă excepţională mulţumită intensităţii şi intransigenţei de care dă dovadă.

Olivier a renunţat fără scrupule la aspectul politic. Prin omiterea narativei Fortinbras, filmul devine exclusiv tragedia personală a lui Hamlet, introducerea regizorului Olivier, mai precis ultima propoziţie a introducerii: „Acesta este tragedia unui om care nu poate lua o decizie” semnalând deja acest lucru. Hamlet nu a putut lua decizia să se răzbune pe Claudius (Basil Sydney), ucigaşul tatălui său. Însă tergiversarea nu rezultă nicicum din timiditate: neputinţa lui Hamlet, în concepţia şi interpretarea lui Laurence Olivier, este asociată în mod straniu cu agresivitatea, care se răsfrânge în primul rând asupra iubitelor sale, asupra mamei (Eileen Herlie) şi asupra Ofeliei (Jean Simmons).

Poate cea mai radicală decizie a adaptării de Olivier este amplificarea laturii oedipale a relaţiei dintre Gertrude şi Hamlet. Această tendinţă parcă se simte şi la nivelul textului, însă filmul chiar insistă asupra ei. Mai mult: nu doar Hamlet trădează o atracţie pentru regină prin vorbele şi acţiunile sale, ci şi invers: săruturile pasionate ale Gertrudei trădează clar dorinţă erotică şi nu iubire de mamă. În timp ce aerul vibrează între mamă şi fiu, relaţia cu Ofelia îi oferă prinţului o iubire sinceră şi pură, însă această dragoste este mult prea puţin atunci când este vorba de supravieţuirea înverşunatelor jocuri de putere ale familiei regale.

Una dintre cele mai mari reuşite ale filmului este figura Ofeliei, atât de pură şi diafană, cum rareori întâlneşte omul. Rochia albă a lui Jean Simmons, părul ei blond, faţa senină şi alura mlădioasă sunt elemente care indică fiecare în parte un suflet neprihănit, plin de candoare. Iar inocenţa ei absolută este tocmai motivul pentru care nebunia şi moartea ei au un efect atât de dezolant asupra spectatorului. Aceste scene sunt adevărate piese de rezistenţă ale filmului. Jean Simmons operează cu mijloace simple: privirea pierdută în zare, tranziţiile bruşte dintre plânsete şi râsul smintit o ajută în interpretarea Ofeliei înnebunite, care pluteşte printre petale de flori către moarte şi care este singurul partener care se ridică la nivelul lui Hamlet în ceea ce priveşte calitatea interpretării. Majoritatea actorilor dă viaţă personajelor într-o manieră destul de declamativă, balansând astfel mai mult sau mai puţin la limita autenticităţii. În mare parte este şi vina textului incomod al dramei, pusă pe scenă până în prezent cu textul original. Jocul actoricesc rigid este singurul element pentru care filmul poate să pară astăzi învechit, însă acest fapt este contracarat într-o oarecare măsură de conceptul regizoral care-şi păstrează actualitatea, decorul expresionist (cetatea învăluită în ceaţă şi în aburi, cu valurile mării care se sparg de zidul ei; scări întortocheate şi săli reci) care joacă şi el un rol în dramaturgia piesei, precum şi costumele superbe, care pot constitui şi astăzi exemple demne de urmat pentru filmele de epocă.

Laurence Olivier a avut o abordare curajoasă în ceea ce priveşte textul operei shakespeariene: a redus textul la o treime, a intervenit asupra unor figuri, evidenţiindu-le mai bine cu trăsături unice, stridente şi a rescris toată povestea astfel încât să devină tragedia personală a unui Hamlet agresiv, care câteodată izbucneşte şi altădată se prăbuşeşte, nefiind în stare să întreprindă orice fel de acţiune. Sprijinindu-se pe decoruri şi pe costume, Olivier a creat FILMUL Hamlet. Putem să fim de acord cu el, putem să-l combatem cu argumente, un lucru e sigur: el ne-a demonstrat că Hamlet îşi păstrează actualitatea şi produce efecte şi pe marile ecrane.

1990 – Poezia „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu devine imnul național al României.

Pe 21 iunie 1848, în revista „Foaie pentru minte, inima și literatură” a apărut poezia „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu. Din data de 24 ianuarie 1990, această poezie, pe muzica lui Anton Pann, a devenit Imnul de Stat al României, cunoscut sub titlul „Deșteaptă-te, române!”. Poemul „Un răsunet” al lui Andrei Mureșanu, redactat și publicat în timpul Revoluției de la 1848, a fost pus pe note în ziua în care autorul l-a recitat câtorva prieteni brașoveni, fiind cântat pentru prima oară la Brașov, într-o grădină din Șchei, și nu în data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea, așa cum este îndeobște cunoscut (deși nu se precizează care era acel cântec patriotic, cântat de cei prezenți, s-a presupus fără dovezi că era vorba despre acesta).