Izvorul Sfântului Andrei de la Dervent

0 1.198

La numai 30 de kilometri de Peştera Sfântului Andrei, pe drumul ce leagă Constanţa de Ostrov, se află Mânăstirea Dervent. Aici, din vremuri imemoriale, dăinuie „un semn minunat prin care Dumnezeu îşi arată puterea Sa şi o mulţime de bolnavi îşi capătă vindecarea. Şi acest semn este o cruce de piatră care creşte singură din pământ”. Aşa a fost ani la rând cunoscut acest loc.

Conform tradiţiei, aici ar fi existat o foarte veche cetate, locuită de eleni, fenicieni, romani etc, iar în vremurile din urmă de turci. Cetatea s-ar fi întins din marginea şoselei, adică din punctul în care se află astăzi mânăstirea, pe coasta Dunării, până în dreptul Braţului Borcea. Cu timpul, ea s-ar fi scufundat, rămăşiţe ale zidurilor sale ruinate zărindu-se şi astăzi.

Se spune că pe locul unde se află crucea a fost cimitirul fostei cetăţi. Cînd s-a încercat săparea unei fântâni, au fost descoperite oseminte omeneşti, pietre de mormânt, inele şi monezi cu semnul crucii pe ele. Părintele Negură, unul dintre primii stareţi ai aşezămîntului, povestea, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, că a scos la lumină două schelete de femei lungi de 2 m, cînd a desfundat locul pentru vie.

În această cetate, Sfîntul Andrei şi-a trimis cîţiva dintre discipolii săi pentru a vesti cuvîntul Mîntuitorului. Aflînd despre prezenţa creştinilor propovăduitori în cetate, comandantul păgân i-a arestat şi condamnat la moarte. Scena martiriului lor este astfel redată de un anonim care, bănuim, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, a scris o broşură intitulată Crucea făcătoare de minuni de la Mânăstirea Dervent: „Arena cetăţii era lângă cimitir, locul unde se află Sfânta Cruce. Apostolii erau în număr de patru: un apostol şi 3 fecioare convertite de curând. Aceştia sunt duşi în arene, ca să fie mâncaţi de fiarele sălbatice. Mai înainte de a-i băga înăuntru, Voevodul îi sfătuieşte, din nou, ca să se lepede de Hristos, că, de se vor lepăda, le va da orice ar cere şi-i va scăpa şi de la moarte.

Cei 4 mărturisitori, când dădeau răspunsurile negative, erau aşezaţi aşa: apostolul pe locul unde e Crucea din paraclis, iar cele 3 fecioare, pe locul unde se află Crucea, în afară de paraclis, la o depărtare de 10 metri. Călăul, văzînd că nu poate să-i ademenească cu nici un fel de momeli, deoarece sfinţii erau convinşi de credinţa lor cea adevărată, începe să-i schingiuiască oribil. Fecioarelor le-a scos unghiile de la mâini şi picioare, şi, cu fierul ars în foc, le-a smuls dinţii din gură. Apostolul, de teamă ca fecioarele să nu-şi împuţineze credinţa în faţa acestor chinuri îngrozitoare, le îndemna cât putea ca nu cumva să se lepede de Hristos. Voevodul, înfuriat din cauza apostolului care îndemnase fecioarele să nu i se supună, porunceşte gâdelui ca cele 3 fecioare să fie făcute bucăţi, iar apostolul să fie jupuit de viu şi spânzurat pe Cruce, cu capul în jos, până va putrezi.

Astfel, împlinindu-se porunca tiranului, sfinţii au fost omorâţi, iar sfintele trupuri au stat mai multe zile sub pază, cu scopul ca muncitorii să mai prindă şi pe alţi creştini care vor veni să se închine. Năvălind alte hoarde barbare în această cetate, trupurile sfinţilor au fost sau aruncate în Dunăre, sau arse, căci ducându-se creştinii să le ia, nu le-au găsit, iar pe locurile unde se chinuiseră şi-şi dăduseră duhurile, au găsit 4 pietre crescute în formă de cruci: 3 ale fecioarelor şi una a apostolului. Creştinii le-au sărutat cu lacrimi, iar cîţiva bîntuiţi de duhurile necurate s-au tămăduit”.

Cu timpul, cetatea s-a pustiit şi de cruci nu s-a mai ştiut nimic, până în Secolul al XlV-lea, pe vremea sultanilor Murat şi Baiazid Fulgerul, după luptele de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei – 1389).

Deşi cetatea fusese pustiită, sfinţenia acestui loc, crucile martirilor creştini erau vii în memoria generaţiilor de locuitori din zonă. Faptul este dovedit de informaţia pe care un supus i-o dă lui Ahmed Bey, comandantul unei raiale de pe Dunăre, care cumpărase o moşie în zona Durostorului, pe care se aflau şi cele 4 cruci. Prezenţa crucilor a ţinut sub ocrotire moşia turcului, determinându-l să poruncească să fie păzite cu cea mai mare grijă, pentru a nu fi stricate de supuşi.

Se spune că la acest paşă veneau să lucreze foarte mulţi creştini, numai din dorinţa de a se atinge de sfintele cruci ocrotitoare. Ba chiar se zvonise că turcul s-ar fi creştinat în ascuns, din cauza lor. Tradiţia acestui paşă a fost încălcată de un urmaş al său, fiul lui Aly, pe la începutul Secolului al XlX-lea, care „a lovit cu sabia în Crucea cea Mare” şi i-a rupt braţele, iar pe două dintre celelalte mici le-a rupt din pământ. Noaptea, creştinii le-au luat şi le-au ascuns. Tradiţia încălcată a atras distrugerea moşiei şi chiar pierderea Dobrogei de către turci. Despre acest loc pierdut în uitare, cu crucile sale cu tot, nu s-a mai vorbit mult timp, până când, după Războiul de Independenţă, un surdo-mut din comuna Coslugea, Ionică, ciobanul satului, îşi recapătă auzul şi glasul după ce dormise cu capul pe braţele rupte ale crucii celei mari.

De atunci, actul martiric al celor 4 creştini propovăduitori (sfinţi pierduţi cu numele din calendare, dar vii în seva credinţei ce vindecă neîncetat, la Dervent, sufletele şi trupurile fiilor risipitori întorşi la Domnul Mîntuitor) perpetuează amintirea Apostolului Andrei.

Mai mult, în apropierea crucilor, la aproximativ 200 de metri, se află un izvor care se numeşte „Izvorul Sfântului Andrei”. Conform aceleiaşi inepuizabile tradiţii, Sfântul Apostol Andrei, făcându-i-se milă de ucenicii care îl urmau însetaţi, a lovit cu băţul într-o piatră, din care a izvorât apoi apă. Arheologul Petru Diaconu, cel ce de mai multe decenii studiază aceste locuri, a povestit că imediat după închiderea mânăstirii, în timpul prigoanei comuniste (în 1959), izvorul a secat, din el ţâşnind apă numai în ziua Izvorului Tămăduirii. După redeschiderea mânăstirii, în 1990, din el a început din nou să curgă neîncetat apa.

Povestea Derventului, aşa cum a fost reţinută ea de anonimul scriitor, cuprinde, credem, informaţii suprapuse, din perioade diferite. Este neîndoios faptul că Sfântul Apostol Andrei, aflat la numai 30 km de cetatea Derventului, în peştera care astăzi îi poartă numele, a făcut misiune de evanghelizare în întreaga zonă. Amintirea prezenţei sale la Dervent (cu siguranţă, numele cetăţii este unul de epocă foarte tîrzie) se află certificată de numele izvorului milenar.

Cu certitudine, întotdeauna, în peregrinările sale, era însoţit de ucenici. Poate că unii dintre ei au rămas în cetate şi au suferit moarte martirică.

Nu putem însă crede că povestea apariţiei miraculoase a crucilor de piatră pe locul martiriului celor 4 creştini este un eveniment care s-a petrecut chiar în perioada în care Apostolul Andrei se afla în Scythia Minor. Mai degrabă, ea face referire la perioada prigoanei declanşate împotriva creştinilor de împăratul Diocleţian (285-305), când, în ultimii 2 ani ai domniei sale, pe teritoriul Dobrogei au fost martirizaţi mai mulţi creştini. De altfel, povestea acestui martiriu conţine toate elementele unor acte martirologice similare, consemnate însă în sinaxare, care fac referire explicită la perioada lui Diocleţian.

Se poate presupune că mormintele creştinilor încununaţi cu moarte martirică au fost însemnate cu cruci, care mai târziu au fost acoperite cu pământ, pentru a fi protejate. Cu timpul, ele au fost decopertate, fapt ce a făcut să se spună că ele „cresc din pământ”.

Conform părerii unor istorici, la sfârşitul primului mileniu creştin, pe aceste locuri ar fi existat o mânăstire a cărei biserică a fost distrusă de pecenegi, pe la 1036, odată cu aşezarea Capidava.

O legendă dobrogeană vorbeşte despre prezenţa Sfântului Andrei la Dervent în termenii următori: „Când s-a ivit creştinismul, Sfântul Apostol Andrei venise pe meleagurile dobrogene ca să propovăduiască dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului. El era însoţit de câţiva ucenici şi două fecioare. Stăpânitorii acelei cetăţi, fiind păgâni, priveau cu ochi răi noua credinţă. Au început să prigonească şi să supună la tot felul de chinuri pe Sfântul Apostol Andrei şi pe ucenicii săi, crezând că astfel îi vor face să se depărteze de cetate. Cum însă voinicii propovăduitori ai lui Hristos nu se prea înfricoşau de prigoane şi cazne, păgânii s-au hotărât să-i ucidă. Apostolul Andrei şi-a dat aici mucenicescul sfârşit pe cruce, ca şi fratele său Petru, la Roma. Nu se ştie câtă vreme s-a mai scurs de atunci, dar se spune că cetatea a fost înghiţită de apele Dunării, care se revărsaseră potop. În partea de loc unde fusese îngropat martirul Andrei, a crescut din pământ o cruce făcătoare de minuni”.

Fără a comenta prea mult, credem că tocmai această inexactitate istorică, această confuzie a mucenicului martirizat la Dervent cu însuşi Apostolul Andrei, este o dovadă în plus a prezenţei lui în zonă.

La 5 iulie 1936, P. S. Gherontie, Episcopul Constanţei (Vechiului Tomis şi Durostorului), a pus piatra de temelie a Mânăstirii Dervent, semnând, cu acel prilej, un document în care vorbeşte despre ridicarea unor garnizoane şi cetăţi pe malurile Dunării, încă din Sec. I d. Hr., cu misiunea de a înfrunta „puhoaiele năvălitorilor barbari”.

„Cetăţile de pe malul drept al Dunării, până la vărsarea în Mare, erau creştine, completamente, la finele Secolului al III-lea d. Hr., adică pe vremea lui Diocliţian (285-305), dovadă stau martirii care şi-au găsit sfârşitul în cuprinsul Scythiei Minor. Acta Sanctorum menţionează un şir de martiri din Scythia Minor, cărora nu le arată locul unde anume au fost martirizaţi şi nici de către cine, ci numai numele şi ţara (Scythia Minor). Aşa avem pe: Evagrius, Benignus Christus Sive Gresto, Arestus, Sinidia, Rufus, Patricius şi Zosim, toţi martirizaţi pe la începutul Sec. IV, a căror amintire este pusă în aprilie.

La Silistra (Durostorum) sunt menţionaţi următorii martiri, de pe vremea împăratului Diocleţian: Maximus, Quintilianus şi Dada. Tot cam în această vreme au primit cununa mucenicească la Durostorum: Julius, Secondo Donato, Bassus, Maximus, Paulus Marinus, Justus. De asemenea, Sf. Martir Hezichius, sub împăraţii Maxim şi Alexandru, în Sec. III, martirizat tot la Silistra. Episcopul Dassius al Durostorului, care ia parte la Sinodul Ecumenic de la Efes (431), este şi el martirizat”.

Cetăţile „completamente” creştine de la Dunăre, în Secolul al III-lea, aveau în „spate” două veacuri de Istorie, în care predica Sfântului Andrei dăduse roade. Altfel nu se poate explica performanţa aceasta.

O altă tradiţie vorbeşte despre faptul că semnul crucii care i s-a arătat împăratului Constantin cel Mare pe cer s-ar fi produs deasupra Derventului. Informaţia nu este lipsită de interes, dacă o coroborăm cu descoperirea monogramei lui Hristos de către Vasile Lovinescu pe una dintre scenele de pe Columna lui Traian, despre care am vorbit. Această monogramă, numită „chrisma lui Constantin”, conţine litera grecească „X”, adică tocmai forma crucii pe care a fost răstignit, la Patras, Sfîntul Andrei.

Istoria recentă a acestei mânăstiri poartă în sine destinul martiric al primilor creştini rămaşi în amintirea poporului. Ridicată cu sacrificii imense, arestată de comunişti şi transformată în colectiv, mistuită de flăcări, renăscută din uitare, Derventul duce mai departe, în timp, mesajul acestui prim ucenic al Domnului, Sfîntul Andrei.

Întărită de Dumnezeu cu facere de minuni, ocrotită de sfintele relicve, cele 4 hramuri („Izvorul tămăduirii” – după puterea tămăduitoare a „Izvorului Sfântului Andrei” – „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Înălţarea Sfintei Cruci” şi „Sfânta Parascheva”) şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (despre care se spune că ar fi vorbit cândva), Mânăstirea Dervent luminează ca o flacără vie sufletele miilor şi miilor de credincioşi care vin aici să se roage şi să-l întâlnească pe Apostolul Andrei.

DUMITRU MANOLACHE

Leave A Reply

Your email address will not be published.