18 iunie 1815, a avut loc Bătălia de la Waterloo (localitate în Belgia), unde împăratul francez Napoleon I Bonaparte (1804-1814 şi 1815), unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie, a fost definitiv învins de coaliţia anglo-prusacă

1979 – Preşedintele Statelor Unite, Jimmy Carter, şi preşedintele URSS, Leonid Brejnev, au semnat, la Viena, acordurile SALT II de limitare a armamentelor strategice.

1977 – Iustin Moisescu a fost recunoscut de autorităţile comuniste ale României patriarh al Bisericii ortodoxe Române.

1953 – Egiptul s-a proclamat republică, monarhia fiind abolită.

La 23.VII.1952 a fost declanşată lovitura de stat antimonarhică a ofiţerilor liberi, conduşi de Gamal Abdel Nasser, care a determinat abdicarea, peste câteva zile (la 26 iulie), a regelui Faruk, în favoarea fiului său minor, Ahmad Fuad al II-lea.

1951 – A început deportarea în Bărăgan a persoanelor care locuiau la 25 km de graniţa României cu Iugoslavia.

1948 – A fost adoptată Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului.

1940 – Generalul De Gaulle a lansat, la Radio Londra, apelul către francezi pentru continuarea luptei împotriva Germaniei naziste, prin organizarea şi susţinerea unei mişcări de rezistenţă împotriva ocupanţilor.

1925 – S-a votat Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale, prin care patronii tuturor intreprinderilor erau obligaţi să acorde, pe lângă repausul duminical, încă 11 zile de repaus pentru sărbătorile legale, inclusiv pentru cele religioase şi pentru ziua de 1 Mai.

1923 – Vulcanul Etna a erupt şi 60.000 de oameni au rămas fără adăpost.

1917 – A murit Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic; membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost între anii 1913 şi 1914); de mai multe ori ministru în cabinete conservatoare şi prim-ministru (1912-1913); fondatorul grupării literare ieşene Junimea; întemeietor al criticii literare româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866; vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887).

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grănoasa, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

În septembrie 1851, familia Maiorescu s-a stabilit la Viena, unde tatăl sau era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie, Titu Maiorescu a fost înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i s-a echivalat anul de gimnaziu de la Braşov şi a fost trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu a urmat cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă a început redactarea Însemnărilor zilnice (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le-a continuat până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu.

Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţă colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus.

Succesul pe care l-a obţinut în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziana a reprezentat o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifesta în obţinerea diplomelor universitare nu a afectat seriozitatea pregătirii sale academice. În decembrie 1860, acesta şi-a luat Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona, prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor i-a apărut, la Berlin, lucrarea de filozofie Einiges Philosophische în gemeinfasslicher Form (Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

În 1863 i s-a încredinţat cursul de istorie la Universitate, cu tema Despre istoria republicii române de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică.

Din luna februarie până în luna septembrie a fost Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 a fost ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie a fost numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi.

A predat aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. A iniţiat pentru prima oară în ţară noastră practica pedagogică a elevilor, pritre care se numără şi Ion Creangă.

La 8 octombrie 1946, Titu Maiorescu a fost numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat”. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el a plecat într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Întors în ţară, Titu Maiorescu a fost dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859, pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu a cunoscut la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani.

1910 – A avut loc primul concurs european de aviaţie. Traseul a cuprins 19 oraşe din Franţa, Olanda, Belgia, Anglia (18 iunie – 7 iulie).

1868 – Rusia a ridicat consulatul general de la Bucureşti la rangul de agenţie diplomatică.

1855 – S-a născut omul politic Constantin C. Arion; s-a numărat printre conducătorii Partidului Conservator; ministru în mai multe rânduri (al cultelor şi instrucţiunii publice, de interne, al agriculturii şi domeniilor, de externe – 1918); a avut un rol important în impunerea legii prin care s-a acordat Academiei Române suma necesară pentru construirea unui local special destinat bibliotecii – 1912; membru de onoare al Academiei Române din 1912.

1849 – Trupele ruseşti chemate de Curtea de la Viena au trecut în Transilvania şi Ungaria pentru înăbuşirea revoluţiei conduse de Avram Iancu.

1848 – Guvernul provizoriu al Valahiei a hotărât organizarea unui corp de dorobanţi şi panduri voluntari care, ulterior, a constituit baza unei armate populare. Unitatea militară a fost constituită sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit ad-hoc căpitan general.

1815 – A avut loc Bătălia de la Waterloo (localitate în Belgia), unde împăratul francez Napoleon I Bonaparte (1804-1814 şi 1815), unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie, a fost definitiv învins de coaliţia anglo-prusacă.

Politica externă a lui Napoleon I s-a bazat pe un lung şir de războaie („războaiele napoleoniene”) pentru hegemonie în Europa. După prima abdicare (1814), a revenit în Franţa la 1.III.1815 („cele 100 de zile”), dar a fost înfrânt de armata anglo-prusacă şi silit din nou să abdice.

La data de 18 iunie 1815, a avut loc bătălia de la Waterloo, dintre armată franceză condusă de împăratul Napoleon Bonaparte și armata celei de-a Șaptea Coaliții, aflată sub comanda ducelui de Wellington. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă a aliaților celei de a Șaptea Coaliții, victorie ce a reprezentat practic sfârșitul Imperiului napoleonian. Armata franceză a lui Napoleon era o armată omogenă ce beneficia de un corp foarte bun de cavalerie, un contingent mare de artilerie și mai multe unități profesioniste de infanterie, pe când armata ducelui de Wellington, formată din soldați englezi, belgieni, olandezi și germani, nu avea o bună experiență militară, mulți dintre ei provenind din provinciile de pe Rin, regiuni care fuseseră sub control francez timp de două decenii.

Bătălia a început la ora 11:30 dimineaţa, cu un atac al lui Napoleon în flancul drept al inamicilor, atac care însă nu a avut succes, urmat apoi de un bombardament al artileriei franceze, menit să distrugă centrul armatei aliaţilor. După-amiaza, încercările repetate de atac ale francezilor au eşuat, armata contelui Blucher, care aştepta momentul oportun, a intrat în luptă și i-a obligat pe francezi să se retragă pe amplasamentul deținut anterior.

În continuare Napoleon și-a angajat infanteria într-un atac menit să distrugă centrul armatei aliate, însă artileria aliaţilor a produs pierderi majore în cadrul armatei franceze, distrugându-le iarăși ofensiva. După aceea, Napoleon și-a regrupat soldaţii și a atacat din nou cu cavaleria, deși situaţia infanteriei devenise deosebit de precară. În jurul orei 18 infanteria dulcelui de Wellington a reușit să străpungă flancul drept al francezilor și să producând panica în rândurile soldaţilor francezi, care vor încerca să scape pe drumul de la Charle-Roy.

Ducele de Wellington și contele Blucher au hotărât ca trupele aliate să-i urmărească pe francezi și să-i forţeze pe francezi să se retragă dincolo de râul Sambre. În acest timp, împăratul Napoleon avea de luat o decizie capitală și extrem de dificilă și anume să încerce să-și ralieze trupele dezorganizate sau să se întoarcă la Paris, pentru a convinge Camerele Parlamentului de necesitatea continuării luptei cu trupele de rezervă. Legislativul, rezervat încă de la întoarcerea împăratului din insula Elba, este acum de-a dreptul ostil și sfidător și după scurte deliberări, cere suveranului să abdice. Napoleon a fost astfel nevoit să se predea Marii Britanii, cel mai redutabil inamic al său, iar după o scurtă escala în Anglia, împăratul va fi transportat cu vasul „Bellerophone” pe insula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, unde va și muri în anul 1821 la vârsta de 52 de ani.

1812 – Congresul american a declarat război Regatului Unit al Marii Britanii care, aflându-se în război cu Franţa lui Napoleon, a arestat toate navele americane care se îndreptau spre Franţa.

1294 – Regele Franţei, Filip cel Frumos, a ordonat ca toţi evreii să fie reuniţi într-un singur cartier, astfel încât creştinii să nu aibă raporturi cu ei. Evreii au fost obligaţi să poarte veşminte speciale care să-i poată identifica.