Cum lucrau la operele lor marii scriitori ai lumii
De la obiceiul scriitorului francez Honoré de Balzac de a bea până la 50 de ceşti de cafea pe zi, până la viciile periculoase ale filozofului Jean-Paul Sartre, multe genii celebre au practicat, zilnic, ritualuri ciudate pentru a putea depăşi dificultăţile de a crea opera măreţe.
Câteva dintre ele au fost redate de scriitorul american Mason Currey, în cartea sa, „Ritualuri zilnice: Cum muncesc artiştii”.
Franz Kafka se simţea frustrat de faptul că locuia într-o clădire improprie, dar şi de locul de muncă, nota, în 1912, într-o scrisoare către logodnica sa, Felice Bauer: „Timpul este scurt, puterea mea este limitată, biroul este o oroare, apartamentul este zgomotos, iar dacă o viaţă plăcută şi simplă nu este posibilă, atunci unul dintre noi trebuie să încerce să se strecoare prin ea făcând manevre subtile”.
„În timp ce am făcut cercetări pentru carte, mi-am dorit să aflu, cu exactitate, cum îşi făceau timp aceşti artişti pentru munca lor şi ce «ritualuri» i-au ajutat (sau împiedicat) în procesele lor de creaţie. Scopul meu principal a fost să prezint momente amuzante din vieţile
lor zilnice, dar şi să arăt, totodată, cum opere mari, de lungă durată, pot să ia naştere dintr-o muncă nu tocmai asiduă”, a explicat Mason Currey pentru „Huffington Post”.
Despre William Faulkner (foto front) se spune că scria cel mai bine dimineaţa, deşi, de-a lungul vieţii lui, a fost nevoit să se adapteze unor programe de muncă variate. De pildă, a scris „Pe patul de moarte” după-amiezile, înainte să meargă la serviciu sau în turele de noapte, când lucra ca supraveghetor la o centrală electrică. S-a acomodat uşor cu ritmul lucrului din timpul nopţii: dormea dimineaţa câteva ore, scria în timpul zilei, îşi vizita mama pentru o pauză de cafea în drumul spre locul de muncă, şi mai aţipea, din când în când, în timpul turelor de noapte. Faulkner spunea că nu aştepta ca „inspiraţia să-l lovească”: „Scriu atunci când ceva, duhul, mă mişcă, şi asta se întâmplă zilnic”.
Vreme de mulţi ani, poeta şi scriitoarea americană Maya Angelou şi-a conceput scrierile în camerele de hotel sau de motel – care, potrivit autoarei, cu cât erau mai puţin cunoscute, cu atât mai bine. În 1983, Angelou i-a spus unui jurnalist: „De obicei, îmi închiriez o cameră de hotel, unde lucrez. Îmi place să fie o cameră micuţă, cu un singur pat şi, dacă se poate, să aibă şi o chiuvetă. Acolo îmi ţin un dicţionar, o Biblie, o pereche de cărţi de joc şi o sticlă de Sherry. Încerc să ajung pe la orele 7 dimineaţa şi să lucrez pînă pe la 2 după-amiaza. Dacă ceea ce scriu nu iese bine, stau până la prânz. Dacă ceea ce fac este mulţumitor, atunci rămân până când continuă să fie bine. Mă simt singuratică şi e minunat”.
Programul de lucru al scriitorului francez Honoré de Balzac era foarte calculat. Seara, la orele 18, autorul „Comediei umane” obişnuia să servească o cină uşoară, apoi se culca.
La ora 1 noaptea se trezea şi se aşeza la birou, unde scria timp de 7 ore. Când se făcea 8 dimineaţa, dormea o oră şi jumătate, iar, apoi, de la 9,30 pînă la 4 după-amiaza, îşi relua munca, bând în continuu mai multe ceşti de cafea.
Potrivit unor estimări, Balzac consuma şi peste 50 de ceşti cu cafea într-o zi. Spre seară, scriitorul obişnuia să se plimbe sau să primească vizitatori, dar timpul liber era limitat la maximum 2 ore. Pentru că, de la orele 18, programul lui urma acelaşi ciclu, iar şi iar.
Thomas Mann era întotdeauna treaz de la 8. Iar tabieturile lui de dimineaţă erau asemenea tuturor oamenilor: făcea un duş, bea o ceaşcă de cafea, îşi alegea ce haine să poarte în ziua respectivă şi lua micul dejun împreună cu soţia. De la 9, însă, Mann se închidea în biroul său, devenind indisponibil pentru musafiri, celor care îl căutau la telefon sau membrilor din familie. Iar copiilor săi le era interzis să facă gălăgie pînă la miezul zilei, timp în care romancierul german scria. Lucra sub presiune pentru că dorea să termine ceea ce îşi propunea în exact acel interval de timp, considerând că atunci mintea îi era limpede. Dacă nu reuşea, trebuia să aştepte până a doua zi.
Atât Wolfgang Amadeus Mozart, cât şi Ludwig van Beethoven erau foarte matinali. Dacă Mozart alerga de la o întâlnire la alta şi ţinea cursuri de muzică, Beethoven avea anumite obiceiuri, care deveniseră o rutină. Număra 60 de boabe pentru cafeaua sa de dimineaţă şi apoi lucra, neîntrerupt, până la amiază.
Printre cele 161 de nume mari menţionate în cartea lui Currey, se numără şi filozoful francez, „plin de vicii”, Jean-Paul Sartre, care a dus o viaţă nesănătoasă din mai multe puncte de vedere. Sartre era printe cei care munceau foarte mult şi dormeau puţin.
Timpul liber era umplut cu vin, ţigări, droguri şi petreceri. În anii ’50, din cauza acestui stil de viaţă bolnăvicios, Sartre era pe punctul de a avea o cădere nervoasă. Filozoful s-a vindecat cu un amestec de amphetamine şi aspirine. „Refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincţiile oficiale. (…) Nu e acelaşi lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre (foto) sau dacă semnez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel. (…) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat într-o instituţie, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.”
Deşi rămas complet orb în ultimii 20 de ani de viaţă, John Milton a reuşit să scrie fără întrerupere, incluzând şi opera sa măreaţă, poemul epic de 10.000 de versuri, „Paradisul pierdut”. Dimineaţa, începând cu orele 4 – 5, în zilele de iarnă – , Milton obişnuia să mediteze solitar în pat. Avea un consilier care îi citea, timp de o jumătate de oră, din Biblie, apoi era lăsat singur să compună atîtea versuri câte putea să memoreze. La orele 7, consilierul se întorcea şi începea să scrie, după dictare, versurile compuse de poetul englez. Iar dacă acesta întârzia, Milton „se plângea, spunând că vrea să fie «muls»”, potrivit unui biograf britanic.
Sigmund Freud era extrem de ocupat. Pentru a economisi timp, soţia lui îi punea pastă de dinţi pe periuţă şi îi selecta hainele pe care urma să le poarte în ziua respectivă. Pentru a face faţă stilului său de viaţă stresant, cu zile pline cu vizite făcute pacienţilor, precum şi cu scrierea studiilor sale de psihanaliză, medicul austriac a recurs la nicotină, ajungând să fumeze până la 20 de trabucuri pe zi.
Freud a fost cel care a dezvoltat formele de terapie. ”Terapia prin discuţie cu pacientul” este considerată, în prezent, cea mai eficientă în cazul pacienţilor cu probleme psihologice. Unele dintre teoriile lui Freud sunt, în mod evident, legate de cultura din acea perioadă. Altele sunt greu de testat. Altele pot face parte din propriile sale experienţe sau din propria sa personalitate. Dar Freud a fost un excelent observator al condiţiei umane şi majoritatea teoriilor pe care le-a propus au o relevanţă deosebită în zilele noastre.
Un alt autor pe care Mason Currey îl menţionează în cartea sa este scriitorul japonez Haruki Murakami. Autorul cărţii „Pădurea norvegiană” şi favorit la Premiul Nobel pentru Literatură în 2012, îşi începea munca de la 4 dimineaţa şi scria în continuu, timp de 5-6 ore. După-amiaza citeşte, ascultă muzică şi îşi petrece puţin timp cu apropiaţii săi.
De 25 de ani, scriitorul face jogging în fiecare zi. Seara, la orele 21, nu mai târziu, este deja în pat.
„Uneori, avem tendinţa de a ne feri privirea de la umbre, de la aspectele negative, sau ne forţăm să le eliminăm. Pentru că oamenii vor să evite, cât mai mult posibil, analizarea propriilor laturi întunecate, calităţilor negative. Dar ca o statuie să pară solidă şi tridimensională, aceasta trebuie să aibă umbră. Îndepărtează-ţi umbrele şi o să sfârşeşti cu o iluzie pură. Lumina care nu generează umbre nu este o lumină adevărată”, este afirmația scriitorului japonez care a pus multă lume pe gânduri.
Totuşi, printre cei ademeniţi de vicii, sau cu un program haotic, se remarcă şi cei foarte disciplinaţi, precum compozitorul austriac Gustav Mahler. Spre deosebire de simfoniile sale „însorite”, Mahler era, aşa cum îl descria un autor, „neomenesc de puritan”. El se trezea, zilnic, dis-de-dimineaţă, la 6, inclusiv în vacanţe, şi se retrăgea într-o cabană în pădure. Mergea acolo pentru că nu suporta să vorbească, dimineaţa, cu alte persoane.
Ca director şi dirijor principal al Operei din Viena, Gustav Mahler a atins un nemaiîntâlnit standard de interpretatre şi execuţie, care s-a dovedit mult timp greu de atins de către toţi cei ce l-au urmat. Idealist fanatic, muzicianul a tras după sine tot ansamblul Operei într-un vârtej de repetiţii epuizante, conducând cu o mână de fier destinele Operei din Viena şi făcând din aceasta cel mai bun ansamblu muzical al lumii.
Mahler a fost acela care a impus imaginea dirijorului-dictator, imagine ce va rămâne profund implantată în conştiinţa generaţiilor viitoare şi care va crea pleiadele unor geniali conducători de orchestră precum Wihlem Furtwängler, Arturo Toscanini, Herbert von Karajan, Sergiu Celibidache şi mulţi alţii. Mai mult decât atât, muzicianul avea o politică repertorială originală ne-ezitând nici o clipă să promoveze tineri compozitori sau lucrări de ultima oră, lucru neobişnuit în ultra-conservatorul mediu vienez.
Lui Mark Twain îi plăcea cel mai mult să lucreze în lunile de vară, pe care şi le petrecea împreună cu familia la o fermă micuţă, din statul New York.
Acolo avea un mic birou, unde scria, fumând ţigară după ţigară, şi nu îi plăcea să fie deranjat. În caz că soţia sau copiii lui aveau nevoie de ceva de la el, exista un singur mod în a-i câştiga atenţia: să sufle într-un corn.
Existența sa aventuroasă de ucenic tipograf, pilot pe Mississippi, miner, apoi ziarist în Nevada, i-a oferit lui Mark Twain un inepuizabil câmp de observație, de care s-a folosit în decursul lungii sale cariere literare.
”Ferește-te de cei care încearcă să-ți tempereze ambițiile. Oamenii neînsemnați tot timpul vor face asta, dar cei cu adevărat importanți te vor face să simți că și tu, la rândul tău, poți deveni important”, este unul dintre celebrele citate ale scriitorului.