2006 – NASA a lansat prima sondă spaţială către Pluto. Sonda, numită New Horizons, a călătorit iniţial cu 57.000 km/h, dar după ce va folosi gravitaţia lui Jupiter, va zbura cu 75.000 km/h şi va ajunge pe Pluto în iulie 2015.
1999 – Greva minerilor din Valea Jiului: după forţarea barajului din Defileul Jiului, minerii au intrat în Târgu Jiu, armata avertizând că va interveni „dacă forţele de ordine nu ar reuşi să controleze situaţia”.
Preşedintele Constantinescu a anunţat că autorităţile erau hotărâte să împiedice repetarea descinderilor minerilor în Capitală din 1990 şi 1991. În schimb, minerii au refuzat să negocieze cu o comisie guvernamentală desemnată în acest sens.
1977 – A nins pentru prima dată în istoria oraşului Miami (statul Florida).
1966 – Indira Gandhi a devenit prim-ministru al Indiei.
1960 – S-a constituit, la Bucureşti, Comitetul român pentru colaborare şi înţelegere reciprocă între popoarele din Balcani.
1957 – S-a stins din viaţă Barbu Lăzăreanu istoric literar, bibliograf şi publicist, membru al Academiei Române, director al Bibliotecii Academiei (1948-1957) (m. 1957), membru titular al Academiei Române (1948), doctor în filologie şi un militant comunist român. A fost salvat în timpul deportării evreilor de Regina-Mamă Elena a României.
A colaborat la principalele periodice ale mişcării muncitoreşti („România muncitoare”, „Socialismul”), apoi la presa ilegală a PCR. În 1945, a pus bazele universităţii muncitoreşti Ştefan Gheorghiu. A scris versuri şi numeroase articole şi studii despre literatura română clasică şi despre folclor. Dintre acestea, cele mai importante au fost compilate în volumul „Glose şi comentarii de istoriografie literară” (1958). În perioada regimului comunist, o stradă din oraşul Suceava i-a purtat numele. Atât în perioada comunistă, cât şi în prezent, o stradă din Botoşani îi poartă numele.
1951 – A murit C.C. Nottara, compozitor şi violonist, critic muzical, membru fondator şi dirijor al Orchestrei Municipiului Bucureşti (1929-1939), dirijor al Orchestrei Radio (1933-1938) şi membru fondator al Societăţii compozitorilor români (1940). A fondat cvartetul Nottara (1914), preluat de stat în 1924, a compus muzică de teatru („La drumul mare”, „Se face ziuă”), muzică vocal-simfonică („Satira III Mircea şi Baiazid”), muzică simfonică („Poem pentru vioară şi orchestră”, care a obţinut Premiul George Enescu, 1920).
1946 – La Tokio a luat fiinţă Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, în scopul judecării criminalilor de război japonezi.
1943 – S-a născut Janis Joplin, cântăreață americană de hard rock și blues rock
Janis Lyn Joplin s-a născut la 19 ianuarie 1943, în localitatea Port Arthur, Texas, într-o familie modestă și liniștită. În adolescență Janis Joplin a cântat cu diferite formații folk și blues, în cluburi. S-a înscris la mai multe instituții de învățământ, dar nu a terminat niciuna.
La 16 ani a început să-și manifeste dragostea pentru muzică, frecventând barurile din Louisiana, unde asculta blues și jazz, iar la 17 ani a început să cânte. Când studia Artele Frumoase la Universitatea din Texas, a început să cânte în baruri, alături de Waller Creek Boys.
În anul 1963, a renunțat la facultate pentru a-și căuta norocul în San Francisco. Acolo începe să cânte cu diverși artiști, printre care Jorma Kaukonen, chitarist ce s-a făcut cunoscut ulterior în trupa Jefferson Airplane.
După o scurtă perioadă în care s-a retras în Texas, în 1966 s-a întors în California și a cântat în trupa Big Brother and the Holding Company, cu care, în 1967, a înregistrat primul album.
Joplin iubea libertatea creativă de pe scena muzicală din San Francisco. A cântat cu grupuri ca: The Grateful Dead, Jefferson Airplane, Quicksilver Messenger Service și The Charlatans, în faimoasele Săli de dans Avalon Ballroom, Fillmore East și Fillmore West, sau la festivalurile în aer liber de la Golden Gate Park și Haight-Ashbury.
În septembrie 1970, s-a mutat la Los Angeles și a înregistrat ”Pearl”. Ziua de 4 octombrie 1970 a fost o zi importantă la studio și pentru a sărbători a ieșit să bea un pahar cu colegii. Câteva ore mai târziu a fost găsită moartă, cel mai probabil în urma unei supradoze. Corpul lui Janis Joplin a fost incinerat la Westwood, California, iar cenușa i-a fost împrăștiată în Oceanul Pacific, pe plaja de la Stinson.
La șase săptămâni de la moartea sa, a fost lansat albumul ”Pearl”, în 1971, care s-a menținut pe locul întâi timp de 14 săptămâni.
În 1995 a fost inclusă în Rock and Roll Hall of Fame. În 2003, ”Cheap Thrills” se afla pe locul 338 între primele 500 cele mai bune albume ale tuturor timpurilor. În 2004 revista Rolling Stone a plasat-o pe locul 46 între cei mai buni 100 de artiști ai tuturor timpurilor, iar în 2008, a ocupat locul 28 între cei mai buni 100 de cântăreți ai tuturor timpurilor.
1923 – S-a născut Markus Wolf, cel mai cunoscut spion al fostei RDG; a condus serviciile de informaţii din cadrul Securităţii de Stat (STASI) între anii 1958-1987; a fost supranumit „omul fără faţă”, deoarece Occidentul nu a dispus de o imagine fotografică a acestuia decât în anii ’80.
1922 – S-a format un Guvern liberal (după demisia din 17 ianuarie a Guvernului condus de conservator-democratul Take Ionescu), în frunte cu Ion (Ionel) I. C. Brătianu, care a condus cu autoritate până în noiembrie 1927 (cu o întrerupere între martie 1926 – iunie 1927). Guvernul a promovat, în spiritul doctrinei „prin noi înşine”, o politică de consolidare a poziţiilor capitalului autohton bancaro-industrial faţă de capitalul internaţional, fără a respinge însă colaborarea cu acesta, un rol important avându-l legislaţia economică adoptată între anii 1922 şi 1926. De asemenea, a iniţiat adoptarea Constituţiei şi a unui întreg pachet de legi fundamentale care să asigure României întregite o coerenţă durabilă în plan economic, social şi politic, dar şi menţinerea supremaţiei liberale la putere.
1915 – Primul Război Mondial: A avut loc primul atac aerian major asupra unor ţinte civile în Marea Britanie, când două zepeline germane au bombardat oraşele Great Yarmouth şi King’s Lynn, de pe coasta estică a Angliei.
1915 – Georges Claude a brevetat invenţia tubului de neon.
1903 – S-a realizat prima transmisie radio transatlantică între regele Edward al VII-lea al Marii Britanii şi preşedintele american Theodore Roosevelt.
1889 – Statul român a devenit proprietarul tuturor căilor ferate de pe teritoriul României, care măsurau 1.377 km.
1857 – La Chişinău, Basarabia ţaristă, a fost încheiat protocolul conform căruia a fost trasată noua frontieră în partea de sud a Basarabiei ţariste.
Consecutiv războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus, între 1856 şi 1878, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componenţa Moldovei, respectiv, din 1859, a României.
1853 – La Roma a avut loc premiera operei lui Giuseppe Verdi, „Trubadurul” (Il Trovatore).
1849 – Moţii au înfrânt o oaste a nemeşimii maghiare la Mărişel, în cadrul apărării eroice a regiunii Munţilor Apuseni de către armatele ţărăneşti comandate de Avram Iancu.
1840 – Căpitanul american Charles Wilkes a observat, în timpul unei expediţii de explorare, coasta estică a Antarcticii şi a cerut ca această regiune, cunoscută ulterior drept Wilkes Land, să devină parte a Statelor Unite.
1839 – S-a născut Paul Cézanne, pictor francez.
Artistul s-a născut într-un orăşel din apropierea Marsiliei, Aix-en-Provence, într-o familie înstărită. Tatăl său a înfiinţat prima bancă din urbe. În primii ani de şcoală, Paul Cézanne a fost un elev eminent şi a legat prietenii cu colegii de Emile Zola, Jean-Baptiste Baille şi Louis Marguery. Zola şi Cézanne erau colegi şi în cadrul orchestrei oraşului natal, primul cântând la clarinet, iar cel de-al doilea la corn. Deşi s-a înscris la Facultatea de Drept din Aix în 1858, Paul Cézanne a plecat la Paris în 1861. Aici, a trăit dintr-o alocaţie lunară de 125 de franci, plătită de tatăl său. Artistul nu a reuşit să treacă examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din capitala Franţei, dar s-a împrietenit cu Camille Pissarro, în atelierul căruia a ajuns să picteze după model şi care l-a sfătuit pe Cézanne să picteze şi în afara atelierului.
Picturile lui Paul Cézanne nu au fost acceptate la Salonul Oficial, iar în 1874, a participat la prima expoziţie a impresioniştilor, prezentând trei opere, printre care şi lucrarea „O Olympia modernă”. Toate cele trei au fost considerate ridicole de critici. Artistul a revenit cu 16 lucrări la cea de-a treia expoziţie a impresioniştilor, însă prima sa expoziţie personală a fost vernisată de abia în 1895, cu ajutorul negustorului de tablouri Ambroise Vollard, eveniment care a marcat recunoaşterea sa ca pictor. Ulterior, şi-a cumpărat un atelier în afara oraşului natal, iar în 1904, a expus la Salonul Oficial de toamnă.
1834 – S-a deschis, la Bucureşti, Şcoala de muzică vocală, declamaţie şi literatură a Societăţii Filarmonice, nucleul viitorului Conservator. Primul director şi profesor de literatură a fost Ion Heliade Rădulescu.
1821 – S-a constituit Comitetul de Oblăduire, menit să asigure conducerea Ţării Româneşti până la stabilirea succesorului fostului domnitor, Alexandru Şuţu, decedat cu o zi înainte.
1809 – A venit pe lume Edgar Allan Poe, scriitor, critic literar şi editor american.
Născut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe a rămâs orfan de ambii părinţi la vârsta de 3 ani, dar a fost adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. După studii secundare în Liverpool (Anglia) şi în Richmond, s-a înscris în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care a fost nevoit să o părăsească după un an, fiind lipsit de mijloace materiale şi înglodat în datorii, în urma unei vieţi extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv.
Poe a încercat să facă o carieră militară, dar a fost exclus din academia militară din West Point pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă, a publicat fără prea mult succes primele sale poezii. În 1833, a înregistrat primul succes cu povestirea „Manuscris găsit într-o sticlă” (A MS. Found in a Bottle), câştigând concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore.
Devine redactor principal al revistei „Southern Literary Messenger”, dar a pierdut postul după scurt timp din cauza exceselor sale alcoolice. Apariţia nuvelei „Povestea lui Arthur Gordon Pym” (The Narrative of Arthur Gordon Pym) a atras atenţia publicului şi a criticilor.
În 1839, a apărut în două volume un ciclu de nuvele „Povestiri ale Grotescului şi Arabescului” (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public, dar fără succes material. În ianuarie 1845, a publicat în revista „Evening Mirror” celebrul său poem „Corbul” (The Raven), care a provocat o adevărată senzaţie. Îmbolnăvirea şi moartea soţiei sale Virginia, în 1847, i-a accentuat abuzul de băuturi alcoolice.
Hotărât să se recăsătorească, îmbibat cu opium şi alcool, a plecat să îşi aducă fosta soacră la nuntă, dar nu a mai ajuns la destinaţie. După o dispariţie de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849, a fost găsit căzut pe un trotuar în oraşul Baltimore, în stare de confuzie mintală.
A murit patru zile mai târziu într-un spital din Baltimore, la 7 octombrie 1849, cauza morţii fiind rabia (turbare).
1806 – Marea Britanie a ocupat Capul Bunei Speranţe.
1419 – A avut loc Războiul de 100 de ani: orașul francez Rouen s-a predat lui Henric al V-lea al Angliei.
Războiul de 100 de Ani a fost purtat între Anglia și Franța în intervalul 1337-1453. Războiul de 100 de Ani nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilități întrerupte de perioade lungi de pace.
Disputele teritoriale vizau Aquitania (cunoscută și cu denumirea de Guyenne), un ducat în sud-vestul Franței și parte din regatul Franței. Disputele teritoriale au apărut de la mijlocul secolului al XII-lea, o dată cu mariajul dintre Eleanor de Aquitania, moștenitoarea tronului ducal, și Henric al II-lea al Angliei, regele Angliei, care era și duce al Aquitaniei.
Așadar, în ducele Aquitaniei, monarhii francezi angajați, începând cu Filip al II-lea, într-un proces de unificare teritorială și limitare a autonomiilor regionale și tendițelor politice centrifuge, aveau un rival puternic, în spatele căruia se afla forța economică a regatului Angliei. Din punctul de vedere al monarhiei franceze, care reușise deja să elimine controlul regelui Angliei asupra ducatului Normandiei (din 1204), situația Aquitaniei era prioritară. Dar problema era spinoasă și din perspectiva monarhiei engleze.
După introducerea normelor feudo-vasalice în secolele al XII-lea și al XIII-lea, ca urmare a noilor idei despre proprietate și relațiile dintre seniorii de diferite ranguri elaborate în nordul Italiei sub influența redescoperirii dreptului roman, relația dintre regele Franței și ducele Aquitaniei a fost pusă și în termeni feudali. Deși referirile la Aquitania ca „fief” al regelui Franței aveau un caracter tehnic, strict juridic, Aquitania fiind o formațiune statală cu o istorie și tradiții de guvernare proprii, cu propriile legi și cutume, deci nu un „domeniu feudal”, avocații regelui Franței puteau invoca noile norme feudale pentru a justifica, în anumite condiții, confiscarea ducatului.
Conflictul din 1294-1297, deși limitat și de scurtă durată, constituie un precedent direct pentru Războiul de 100 de Ani. Regii Angliei au dorit o clarificare, în sensul unei limitări, a obligațiilor față de regii Franței decurgând din deținerea ducatului Aquitaniei.
Prin moartea lui Carol al IV-lea fără urmași direcți (1328), dinastia capețiană se sfârșise, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franței le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea, fapt doar în aparență paradoxal, ținând seama de mariajele dinastice dintre capețieni și Plantageneți, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Franței.
Alegerea regelui Angliei ca rege al Franței punea însă probleme insurmontabile pentru nobilimea și înaltul cler francez, tocmai din prisma îndelungatei rivalități dintre cele două țări și a conflictelor recente. S-a optat pentru un candidat francez, contele de Valois, unchi al defunctului rege, încoronat la Reims ca Filip al VI-lea. Alegerea a fost justificată prin invocarea, pentru prima oară, a legii salice, care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie maternă. După câțiva ani de negocieri și tatonări, în cursul cărora Eduard l-a recunoscut pe Filip drept rege al Franței și i-a depus omagiul ca duce al Aquitaniei, nu s-a putut ajunge la un consens în privința statutului și obligațiilor regelui Angliei în calitatea sa de duce de Aquitania. În acest context, Eduard părea dispus să reînvie pretențiile sale dinastice la tronul Franței, chiar dacă doar în scopul consolidării poziției sale în Aquitania, cucerirea întregului regat al Franței părând la acel moment o cauză fără sorți de izbândă. În 1337, Filip a declarat ducatul Aquitaniei confiscat sub pretextul unor acte de rebeliune ale lui Eduard, motiv care a determinat începerea Războiului de 100 de Ani.
Conflictul poate fi văzut însă și ca unul economic. Aquitania ocupa o vastă suprafață costieră, acoperind mare parte din accesul Franței la oceanul Atlantic; porturi ca Bordeaux generau un venit fiscal important datorită comerțului cu vin și pește. De aici și dorința monarhiei franceze, aflată într-un proces de consolidare și expansiune de mai bine de un veac, de a controla nu doar coastele Aquitaniei, ci și ale provinciei vecine, Bretania. De altfel, Bretania a jucat un rol important în cursul Războiului de 100 de Ani.
Din aceeași perspectivă economică era vizat și comitatul Flandrei, ale cărui manufacturi de postav depindeau de comerțul cu lână din Anglia; ori regii Franței încercaseră să-și subordoneze total Flandra, cel mai recent cu doar două decenii în urmă, în timpul lui Filip al IV-lea.
Războiul poate fi divizat în patru faze: o fază în care Anglia a repurtat victorii sub Eduard al III-lea și care a durat din 1337 până în 1360; o fază din 1360 până în 1400, când francezii au avut victorii; o fază din 1400 până în 1429, marcată de mari victorii engleze sub Henric al V-lea; și o fază finală din 1429 până în 1453, în care Franța a fost unită sub regii din dinastia Valois.
Când a început războiul, Franța avea o populație de 14 milioane și era cea mai puternică forță militară din Europa, iar Anglia avea o populație de numai 4 milioane.
Victoriile pe care englezii le-au purtat la Crecy (1346) și mai târziu la Poitiers (1356) i-au uimit și i-au umplut de un imens orgoliu. În 1347, au pus stăpânire pe Calais, care le asigura dominația asupra Canalului Mânecii (au avut control asupra lui peste 40 de ani), și pe care l-au păstrat două sute de ani, perioadă în decursul căreia au expulzat aproape toți băștinașii și i-au înlocuit cu englezi.
În sfârșit, în 1361, regele Angliei a făcut pace la Bretigny și, după ce a pretins întreg regatul Franței, s-a mulțumit cu Aquitania, comitatul de Ponthieu și cu Calais. Era o pace ineficace, căci nu rezolva singura chestiune deosebit de serioasă: suveranitatea englezilor asupra provinciilor care nu mai voiau să fie engleze. Notabilitățile din La Rochelle spuneau: „Ne supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodată”.
Începutul Războiului de 100 de Ani a constituit pentru Anglia o perioadă de aparentă prosperitate; furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave au făcut avere. Jefuirea Normandiei a dus la îmbogățirea soldaților și a famliilor lor; nevoia de bani a regelui a permis orașelor și indivizilor să cumpere libertăți la prețuri convenabile.
În anul 1356, fiul regelui Eduard al III-lea, Prințul Negru, s-a aflat la Poitiers în aceeași situație ca tatăl său la Crecy cu 10 ani în urmă. Ioan al II-lea a respins toate încercările Prințului de a negocia și a atacat; bătălia de la Poitiers a avut un curs similar cu cea de la Crecy, însă regele Ioan a întreprins un alt atac dezastruos după o perioadă de trei ani. Când lupta a luat sfârșit, floarea cavaleriei franceze a fost doborată, regele însuși căzând prizonier. Deși Eduard al III-lea a renunțat la tronul Franței, semnarea Tratatului de la Bretigny reprezenta un mare triumf în favoarea sa. Aparent definitiv, triumful a fost de scurtă durată.
Succesorul lui Ioan al II-lea al Franței a fost un rege mare, Carol al V-lea, care a avut mai puține scrupule, iar când războiul a izbucnit din nou în 1369 a fost mai bine pregătit, mai ales datorită generalilor săi, Du Guesclin, Clisson, care fortificaseră mai multe puncte de rezistență pe teritoriul francez și elaboraseră o strategie bazată pe evitarea luptei, lăsându-i pe englezi să-și epuizeze singuri forțele. Această tactică a funcționat atât de bine încât, fără câștigarea unor bătălii importante, francezii au recuperat treptat majoritatea teritoriilor cedate la Bretigny.
Cucerirea și ocuparea unui imperiu continental depășeau forțele Angliei, care „nu era destul de puternică – nici în oameni, nici în bani – ca să ocupe în permanență primul loc în Europa”. Stângăcia Prințului Negru, mai slab ca diplomat decât ca soldat, dusese la alianța regelui Castiliei și a regelui Franței. Flota lui domina Golful Gasconiei și Canalul Mânecii; nu numai că o flotă engleză a fost nimicită la La Rochelle, dar navele franceze intrau nestingherite pe Tamisa, flotilele franceze devastau orașele de pe coastă și incendiau satele de pescari.
Singurul mijloc de apărare al Angliei consta în a chema la arme populația de coaste prin focuri aprinse pe înălțimi – metodă care permitea năvălitorilor să debarce, să acționeze și să fugă.
Domnia lui Eduard al III-lea a luat sfârșit în mod rușinos în 1377 și, deoarece Prințul Negru murise cu un an în urmă, tronul Angliei a fost moștenit de nepotul lui Eduard, băiatul de 10 ani, Richard al II-leam ce avea să se confrunte curând cu o revoltă a țăranilor și cu alte probleme serioase. Franța ar fi putut foarte bine să profite de dificultățile englezilor în timpul domniilor agitate ale lui Richard al II-lea și Henric al IV-lea, momente în care Anglia era incapabilă să câștige războiul. Însă, deși o flotă franceză reînnoită a devastat coasta de Sud a Angliei la începutul domniei lui Richard al II-lea, monarhia franceză a devenit în curând la fel de incapabilă ca și rivala sa.
Carol al VI-lea al Franței a venit la putere la vârsta de 12 ani și a înnebunit în tinerețe; în cea mai mare parte a domniei sale de lungă durată (1380-1422), Franța s-a aflat sub controlul rudelor regale, care au prădat veniturile coroanei și au avut numeroase divergențe între ele.
În acest timp, în fruntea Angliei, se afla un rege tânăr, ambițios și războinic, Henric al V-lea (1413-1422). În 1415, Henric a trecut Canalul și, sperând să cucerească Normandia, a început asedierea și capturarea portului cheie de la Plarfeur. Deoarece aceasta era o operațiune dificilă, în octombrie, Henric s-a îndreptat spre nord-est pentru a petrece iarna la Calais. Neștiind în ce poziție se aflau francezii, acesta s-a pomenit față în față cu o mare armata inamică. Nereușind să ajungă la un compromis cu francezii, a fost silit să lupte în bătălia de la Azincourt; în ciuda exemplelor de la Crecy și Poitiers, armata franceză, atacată de-a lungul unui front îngust, sub o ploaie de săgeți, nu a reușit să străpungă apărarea englezilor.
Bătălia de la Azincourt nu a contribuit direct la realizarea planului de cucerire al lui Henric, însă i-a conferit un prestigiu important, încurajându-i pe englezi să continuie războiul. O altă consecință importantă a acestei bătălii a constat în faptul că francezii nu mai doreau să-l întâlnească pe câmpul de luptă pe Henric, astfel, acesta și-a petrecut doi ani asediind și cucerind nestingherit orașe din Normandia.
În timp ce figura lui Henric se impunea, Ducele de Burgundia a renunțat la neutralitate, formând o alianță cu inamicul; aliații au început în curând să-și exercite controlul asupra regelui Franței și asupra întregii regiuni din nordul Loarei, iar prin Tratatul de la Troyes (1420) s-a hotărât căsătoria lui Henric al V-lea cu fiica lui Carol al VI-lea, Caterina, urmând ca Henric să devină rege al Franței după moartea socrului său. Singura opoziție, din sudul Loarei, a fost susținută de fiul lui Carol VI, Dauphin, însă acesta a fost respins, fiind considerat bastard.
Moartea subită a lui Henric al V-lea al Angliei a complicat situația. După moartea lui Carol, câteva luni mai târziu, existau doi rivali la tronul Franței: fiul lui Henric în vârstă de un an și fostul Dauphin ce purta acum numele de Carol al VII-lea; deși poziția englezilor era mai putin consolidată, francezii nu au înregistrat progrese până la apariția celebrei Ioana d’Arc.
În anul 1430, Ioana a fost capturată de burgunzi; aceștia au predat-o englezilor care au judecat-o sub acuzația de vrăjitorie, crezând că prin condamnarea ei îl vor discredita pe Carol al VII-lea. Treptat, războiul s-a încheiat. În anul 1435, Carol și Ducele de Burgundia s-au împăcat, iar Parisul a căzut în anul următor. După un armistițiu, francezii au lansat o campanie care a eliberat Normandia în 1449 – 1450, culminând cu o victorie decisivă la Formigny.
În 1453, în urma bătăliei de la Castillon, Războiul de 100 de Ani a luat sfârșit; Anglia și-a menținut stăpânirea doar asupra Calais-ului, care a fost recuperat de francezi în 1558.
În urma acestor războaie, Anglia și Franța au renunțat la statutul lor de regate feudale, devenind state de drept.
1349 – A fost creat Ordinului Jartierei, cea mai importantă distincţie britanică.
Regele Angliei, Eduard al III-lea, a organizat un mare bal la Windsor, în timpul căruia contesa de Salisbury, amanta lui, a pierdut în timpul dansului jartiera sa bleu, ceea ce a pus-o într-o situaţie jenantă. Regele s-a grăbit să i-o înapoieze, spunând în franceză (care era limba oficială atunci la Curtea engleză): „Messieurs, honni soit qui mal y pense” (Domnilor, blestemat să fie cel care gândeşte de rău”).
Chiar a doua zi, regele a instituit Nobilul Ordin al Jartierei, cea mai mare şi cea mai dorită distincţie britanică de-a lungul secolelor. Acesta este cel mai vechi Ordin existent în Anglia până în zilele noastre, reunind în jurul regelui întotdeauna numai 24 de cavaleri, sub deviza „Honi soit qui mal y pense”. Ei sunt numiţi de regină, fără a consulta primul ministru.
379 – A fost întronat Teodosius, în calitate de co-împărat al Imperiului Roman de Răsărit. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian l-a proclamat coîmpărat (19 ianuarie 379), încredințându-i guvernarea provinciilor orientale.
Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost împărat roman în perioada 379 -395. A fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cele două imperii – de răsărit şi de apus.
Împăratul Teodosie I cel Mare a decretat creştinismul ca unică religie pe teritoriul statului român. Edictul a interzis toate cultele păgâne, completând astfel un decret anterior din 391 care nu mai permitea frecventarea templelor şi efectuarea jertfelor.
A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe şi trecut în rândul sfinţilor, prăznuirea lui făcându-se la data de 17 ianuarie. În 393 au fost suprimate şi Jocurile Olimpice, vechi de peste un mileniu.
