28 ianuarie 1943, a apărut primul număr al ziarului ilegal România liberă, editat de Uniunea Patrioţilor

0 839

2001 – A avut loc naufragiul vasului ucrainean „Pamiat Merkuria”, în Marea Neagră, soldat cu decesul a 16 de persoane şi dispariţia altor 3.

1999 – A început, la Paris, Conferința europeană asupra participării echilibrate a femeilor și bărbaților la procesul de luare a deciziilor (28 ianuarie -30 ianuarie 1999).

1986 – A avut loc catastrofa navetei spaţiale americane „Challenger”, a cărei explozie, la 75 de secunde de la lansare, a provocat moartea celor 7 astronauţi aflaţi la bord.

Catastrofa navetei spaţiale a fost văzută în direct la televiziune de milioane de spectatori îngroziţi.

1945 – După Auschwitz, trupele sovietice au eliberat lagărul german de concentrare de la Birkenau (Polonia) şi pe cei 5200 de prizonieri care se mai aflau acolo,  continuându-se înaintarea pe teritoriul Poloniei.

1943 – În România a apărut primul număr al ziarului ilegal România liberă, editat de Uniunea Patrioţilor, o organizaţie înfiinţată de cercurile comuniste în vara anului 1942, cu scopul de a închega o opoziţie internă contra războiului anticomunist din Răsărit. După 23 august 1944, activitatea ei a fost reorientată, în vederea „defascizării” ţării.

1941 – În România s-a format un guvern prezidat de Ion Antonescu, format exclusiv din militari şi tehnicieni.

1933 – Guvernul condus de Alexandru Vaida -Voievod  a semnat, sub auspiciile Ligii Națiunilor, „Acordul de la Viena”, care asigura împrumuturile capitaliștilor străini contractate în vederea „asanării economico-financiare a țării”, prin reducerea salariilor, concedierea a 30% dintre muncitori și funcționari, sporirea și încasarea regulată a impozitelor.

1909 – Trupele SUA au părăsit Cuba, care fusese ocupată în urma războiului cu Spania. A rămas sub ocupaţia americană baza militară de la Guantanamo Bay.

1897 – În Rusia a fost efectuat un recensământ general al populaţiei, potrivit căruia gubernia Basarabia avea în acel moment 1.935.412 locuitori, dintre care 293.332 sau 15,2% constituiau populaţia urbană, iar 1.642.080 sau 84,8% cea rurală.

1889 – S-a născut Martha, prințesă Bibescu alias Martha Bibesco, romancieră, poetă, om politic și memorialistă franceză de origine română. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și al Smarandei ( Emma ) Mavrocordat, dar şi una din primele femei-mason ale României.

Prin căsătoria, în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea a devenit astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară.

După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu a primit o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu și-a publicat, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).

Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum a deschis seria unei opere impresionante, din care nu au lipsit romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.

Începând din 1916, Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași.

1887 – A venit pe lume Arthur (Artur) Rubinstein, pianist polonez de origine evreiască, considerat unul din cei mai mari pianiști ai secolului al XX-lea.

S-a născut la Łódź, în Polonia, dintr-o familie de evrei, fiind al șaptelea copil, mezinul familiei. Și-a început studiile în Varșovia, unde a avut primul concert la vârsta de șapte ani. A continuat studiile la Berlin, îndrumat atent de Joseph Joachim, sub a cărui baghetă a debutat în 1899, interpretând Concertul în La major, KV 488 de Wolfgang Amadeus Mozart.

Între 1916 și 1917, Rubinstein a efectuat turnee în Spania și America de Sud, iar în 1921, două turnee în SUA. Pe lângă activitatea solistică, s-a ocupat și de muzica de cameră, printre partenerii săi numărându-se Eugène Ysaye (1858–1931), Gregor Piatigorsky (1903–1976), Jascha Heifetz (1901-1987) și Henryk Szeryng (1918-1988).

A murit la Geneva în anul 1982. Conform dorinței sale, corpul său a fost incinerat, iar cenușa sa a fost adusă în Israel. Ea a fost îngropată în Pădurea Ierusalimului, într-o pădurice care îi poartă numele, lângă moshavul Aminadav. Locul mormântului său este un punct de observație preferat al peisajului creat de pădurile din împrejurime, și în apropierea sa a fost așezat un monument sub forma unor valuri de clape de pian.

1880 – S-a născut Camil Ressu, pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică și socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei românești; membru titular al Academiei Române.

În 1887, Camil Ressu s-a înscris la Școala Națională de Arte Frumoase din București, avându-l ca profesor pe G. D. Mirea; și-a continuat studiile la Iași, cu pictorul Gheorghe Popovici. În 1902, a terminat studiile la Școala de Belle-Arte din Iași, obținând medalia de argint.

În 1917, împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu și cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea și Oscar Han, a înființat asociația „Arta Română”, la Iași. Vara se retrăgea la țară și picta țărani la munca câmpului, vederi din sate, grupuri de muncitori, dar și naturi moarte, nuduri, portrete ale diverselor pesonalități ale timpului și autoportrete.

Camil Ressu a fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941. Din 1950, a fost președinte de onoare al „Uniunii Artiștilor Plastici”, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”. În 1955, i s-a acordat titlul de Artist al Poporului, iar un an mai târziu a fost numit membru al Academiei Române.

Cu o formație solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj și după obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reușit ca, prin combinarea capacităților formative ale desenului și culorii, să realizeze o creație care păstrează valorile tradiției, în condițiile unui efort de înnoire a limbajului plastic.

1871 – Războiul franco–prusac: Parisul a capitulat în fața armatelor prusace.

Războiul franco-prusac sau Războiul franco-german a fost un conflict dintre Franța și Prusia, care a fost sprijinită de Confederația Germană de Nord și statele sud-germane Baden, Württemberg și Bavaria. Impunătoarea victorie germană a dus la actul final de unificare a Germaniei și la formarea Imperiului German, sub Kaiserul Wilhelm I de Prusia. A reprezentat, de asemenea, sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea și a celui de Al doilea Imperiu Francez, care a fost înlocuit de cea de a Treia Republică Franceză. În cadrul reparațiilor de război, Franța a cedat Alsacia-Lorena, provincii pe care Imperiul German le-a deținut până la sfârșitul Primului Război Mondial.

Telegrama de la Ems a constituit pretextul declanșării războiului franco-prusac din anii 1870-1871. Din cauza nereușitei politicii lui Napoleon al II-lea din ultimii ani, o parte din clasa conducătoare franceză era nemulțumită de politica împăratului. Curentul republican s-a întărit și în fruntea lui a stat strălucitul orator Léon Gambetta.

În rândul muncitorimii franceze se răspândiseră tot mai mult ideile socialiste, cele mai multe sub influența lui Proudhon și Blanqui. În ianuarie 1870, prințul Pierre Bonaparte a fost ucis de gazetarul republican Victor Noir. Ca expresie a creșterii curentului republican, peste 200.000 oameni au luat parte la înmormântarea acestuia sub lozinca „Trăiască Republica”.

Napoleon al III-lea a luat o serie de măsuri represive, dar văzând ca acestea nu stăpânesc curentul republican, a găsit soluția nefericită de a se angaja într-un război împotriva Prusiei, cu convingerea că, împiedicând unirea Germaniei sub conducerea Prusiei, pătura conducătoare din Franța se va strânge în jurul lui.

În prima fază, Prusia s-a asigurat de neutralitatea Italiei, Rusiei și Marii Britanii în eventualitatea unui război cu Franța. Escaladarea tensiunilor a culminat cu refuzul Franței de a accepta ca și succesor la tronul vacant al Spaniei a prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen. Franța a trimis un ultimatum lui Wilhelm I al Prusiei, aflat în vacanță, cerând retragerea candidaturii la tronul Spaniei și scuze publice. Aici a intervenit geniul machiavelic al cancelarului Otto von Bismarck. Întâlnirea a fost descrisă în două moduri diferite pentru publicul francez și german.

Pentru francezi, în comunicat se dădea de înțeles că ambasadorul francez a fost jignit de Wilhelm I, iar pentru germani era exact contrariul.

În ziua de 19 iulie 1870, Franța a declarat război Prusiei. Napoleon al III-lea a început războiul, deși Franța nu era pregătită. Armata nu avea nici o conducere pricepută și nici cele necesare ducerii unui război. Lipseau până și hărțile. Prusia era mult mai bine pregătită și numărul soldaților prusaci era aproape dublu. Cu toată bărbăția soldatului francez, armata franceză a suferit de la început înfrângeri una dupa alta. La Metz și Sedan, armatele franceze au fost înconjurate de prusaci. Deși un general francez i-a propus lui Napoleon să-și croiască drum prin luptă spre liniile franceze sau să piară pe câmpul de onoare, împăratul s-a predat împreună cu întreaga armată.

Când poporul Parisului a aflat de capitularea de la Sedan s-a răsculat sub lozinca: „Vrem Republică și apărarea patriei”. Sub presiunea populară, Gambetta și alți câțiva deputați republicani au proclamat republica. Astfel, s-a instaurat un guvern provizoriu care a luat numele de Guvern de Apărare Națională. În acest guvern au intrat republicani, printre care și Gambetta, dar și mulți monarhiști reacționari, printre care generalul Trochu, care a preluat ministerul de război. Acest minister nu era atașat maselor populare.

Pentru muncitorime și pentru întregul popor francez, amenințarea lui Bismarck devenise o primejdie națională. După dezastrul de la Sedan, trupele germane își deschiseseră drumul spre capitala Franței. Poporul trebuia deci să-și asigure un guvern care să apere și nu să trădeze interesele naționale ale țării. Poporul francez era hotărât să apere Franța și Parisul, formându-se batalioane compuse din muncitori, meseriași, funcționari și țărani.

La 19 septembrie 1870, când Germania a trecut la asediul Parisului, populația Franței era încă în febra înarmării. Gambetta, la rândul lui, cerea organizarea apărării. Plecând în provincie, el a organizat o nouă armată pentru acțiuni ofensive, recucerind orașul Orleans. O parte din această armată, numită Armata Loarei, s-a unit cu armata din răsărit și a sprijinit orașul Belfort, care a rezistat astfel până la sfârșitul războiului.

În această situație se afla Parisul la 16 decembrie 1870, când artileria prusacă a început bombardarea orașului. La 28 ianuarie 1871, guvernul francez a ajuns la un compromis cu armata prusacă în privința încheierii armistițiului.

1865 – În România a avut loc întemeierea, din iniţiativa lui Constantin Esarcu, a dr.Nicolae Kretzulescu şi a lui Vasile Alexandru-Urechia, a societăţii culturale Ateneul Român.

Încă de la începutul activităţii, Societatea şi-a propus să construiască un edificiu propriu care este un adevărat templu al artelor, ştiinţei şi culturii româneşti. C.Esarhu afirma că: Edificiul va fi închinat în exclusivitate artei şi ştiinţei, deci arhitectura va trebui să corespundă acestei destinaţii. Locul unde s-a ridicat Ateneul Român aparţinea familiei Văcăreştilor.

Conform concepţei Societăţii Culturale Ateneul Român, s-a iniţiat o listă de subscripţie naţională pentru strângere de fonduri (Daţi 1 leu pentru Ateneu), iar în anul 1886, arhitectul francez Albert Galeron a elaborat un proiect avându-i alături pe marii arhitecţi ai epocii: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino. Proiectul edificiului a fost astfel elaborat încât să poată folosi fundaţia deja turnată a manejului început de Societatea Equestra Română.

Beneficiind de această sală, Societatea Ateneul Român şi-a diversificat activitatea, în sălile Ateneului având loc conferinţe, concerte simfonice ale Societăţii Filarmonice Române înfiinţate din 1868 de către Eduard Wachmann, precum şi expoziţii de pictură (începând din 1894, saloanele oficiale de belle-arte din Bucureşti s-au desfăşurat în această sală). De altfel, Ochestra Filarmonicii a concertat permanent imediat după darea în folosinţă a sălii în 1888 până în ziua de azi.

Construită în stil neoclasic cu multe elemente de decoraţie tipice arhitecturii franceze de la sfârşitul secolului al XIX-lea, construcţia de plan central prezintă mai degrabă un stil eclectic.

Clădirea este precedată de un peristil, sprijinit pe şase coloane ionice. Sub peristil se află cinci medalioane în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai românilor: Neagoe Basarab al Munteniei, Alexandru cel Bun al Moldovei, regele Carol I al României, Vasile Lupu al Moldovei şi Matei Basarab al Munteniei. Construcţia se termină cu o cupolă bogat decorată.

Sala de concert are 28,50 m diametru, 16 m înălţime şi capacitate aproximativ 794 locuri (din care 600 locuri la partere şi restul locurilor în cele 52 de loji), iar înălţimea totală a clădirii este de 41 m. Deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepţia locului unde se află scena, se desfăşoară o frescă lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri, operă a pictorului profesor Costin Petrescu, realizată în anii 1933-1938. Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României, ansamblu ce reprezintă o veritabilă carte deschisă a istoriei naţionale pentru cei ce o privesc.

La dorinţa lui Alexandru Odobescu, bolta sălii a fost decorată cu numeroase elemente zoo, fito şi antropomorfe în relief policromat aurit pentru a aminti de cerurile din basmele româneşti.

Partea centrală a parterului este susţinută de 12 coloane realizate în stucatură; din rotonda se ajunge în sală prin 4 scări monumentale din marmură de Carrara şi tot din rotonda porneşte şi scara de onoare.

În perioada de până la Al Doilea Război Mondial, aleile Grădinii Ateneului erau împodobite cu busturile care reprezentau mari oameni politici, de cultură sau artişti români. Din păcate, acestea nu s-au păstrat, pentru că au fost distruse în anii regimului comunist: Mihai Eminescu (de Ion Georgescu), Mihail Kogălniceanu (de W. C. Hegel), P.S. Aurelian (de W. C. Hegel), Ion Ghica (Iordănescu), Traian Demetrescu (de Filip Marin), Dumitru Georgescu-Kiriac (de Oscar Han), Ienăchiţă Văcărescu (de W. C. Hegel), Constantin Esarcu (de W. C. Hegel), Gavriil Musicescu (de Miliţa Petraşcu), C. A. Rosetti (de I. Georgescu), Vasile Urechea-Alexandrescu (de W. C. Hegel), generalul Ioan Emanoil Florescu (de I. Georgescu), Grigore Tocilescu, Gheorghe Dem Theodorescu (de Carol Storck), C. I. Stăncescu (de W. C. Hegel) şi Theodor Şerbănescu (de Filip Marin). Azi, în Grădina Ateneului este amplasată o singură statuie, cea a lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului Gheorghe Anghel.

1821 – A avut loc sfârşitul mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu. În fruntea pandurilor, Tudor Vladimirescu a străbătut Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia, unde i s-a alăturat cetele lui Dimitrie Macedonschi şi Simion Mehedinţeanu.

1724 – A fost înfiinţată Academia de Ştiinţe a Rusiei, în St. Petersburg, de către Împăratul Petru cel Mare.

1608 – A văut lumina zilei Giovanni Alfonso Borelli, fiziologist, fizician, mathematician,  astronom renascentist Italian, considerat întemeietorul biomecanicii.

În 1649, a devenit profesor de matematică și fizică la Messina, în 1656, a preluat Catedra de Matematică a Universității din Pisa, unde l-a întâlnit pe anatomistul Marcello Malpighi, cu care, în 1657, a intrat ca membru în Accademia del Cimento (Accademia dell’esperimento), societate științifică ce își propunea în primul rând promovarea metodei experimentale. În cadrul acestei societăți științifice, Borelli, stimulat de studiile lui Malpighi, a efectuat cercetări privind mișcarea la nivelul organismului animal. Acesta poate fi considerat începutul biomecanicii, domeniu de care s-a preocupat tot restul vieții.

În 1668, acesta s-a întors la Messina, dar, la scurt timp, a fost nevoit să părăsească orașul, fiind acuzat de conspirații politice.

În 1661, la Florența, studiind în biblioteca ducelui de Toscana, Borelli a descoperit un manuscris care se referea la cărțile 5 și 6 ale Conicelor lui Apoloniu. Aceasta a fost o descoperire senzațională, deoarece până atunci nu se cunoșteau decât primele patru cărți ale marelui geometru antic.

În 1666, Borelli a cercetat mișcarea planetelor și a sateliților lui Jupiter, în care scop a utilizat o metodă sintetică, diferită de cea analitică a lui Isaac Newton.

A încercat să refacă teoria numerelor reale ale lui Euclid în spiritul modern.

De asemenea, Borelli a urmărit aplicarea matematicii în medicină. Astfel, a încercat să demonstreze că mișcările corpului se realizează prin sisteme de pârghii, în care mușchii sunt capabili să dezvolte, într-un timp foarte scurt, eforturi foarte mari.

Leave A Reply

Your email address will not be published.