20 martie 1916, Albert Einstein a publicat Teoria relativității, conform căreia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleaşi în toate sistemele din Univers

2000 – Papa Ioan Paul al II-lea a întreprins o vizită în Ţara Sfântă cu un mesaj de căinţă din partea Bisericii Catolice pentru evrei şi de recunoaştere a dreptului la un stat propriu pentru palestinieni.

2000 – A fost inaugurat, la Spitalul Clinic Fundeni, primul centru de transplant medular din România, după 32 de ani de la realizarea primului transplant de măduvă din lume.

1999 – Cei circa 1.400 de observatori ai OSCE au fost evacuaţi din provincia sârbă Kosovo în Macedonia. Forţele de securitate sârbe şi armata iugoslavă şi-au multiplicat acţiunile împotriva UCK la Drenica.

1996 – A început scandalul vaca nebună, odată cu anunțul că bovinele atinse de ESB pot transmite omului maladia Kreutzfeldt-Jakob.

1995 – A avut loc atentatul terorist cu gaz Sarin din metroul din Tokio, organizat de secta Aum, soldat cu 12 morţi şi 5.500 de răniţi. A fost primul atentat terorist cu armă chimică înregistrat în lume.

1965 – România a devenit membră a Organizaţiei Interguvernamentale Consultative pentru Navigaţie Maritimă.

1935 – În România s-a înfiinţat, ca mişcare politică legionară, Garda de Fier, sub denumirea de Totul pentru ţară, în frunte cu generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul.

1933 – A fost executat Giuseppe Zangria, găsit vinovat pentru uciderea primarului oraşului Chicago, Anton Cermak, şi tentativa de asasinare a preşedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt.

1916 – Albert Einstein a publicat Teoria relativității, conform căreia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleaşi în toate sistemele din Univers.

Acestea au apărut în lucrarea Bazele teoriei relativităţii restrânse şi generalizate. Teoria, geometrică, postulează că prezenţa de masă şi energie conduce la „curbura” spaţiului care influenţează traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, în urma forţelor gravitaţionale.

Forţa de atracţie a lui Newton a fost înlocuită în teoria relativităţii cu o deformare a spaţiului în jurul corpurilor. Mai mult, Einstein a enunţat faptul că timpul şi spaţiul nu pot exista în absenţa materiei.

Teoria relativităţii generale survine demonstraţiei privind relativitatea restrânsă, formulată în 1905, care modifică legile mecanicii newtoniene la viteze mari şi care conţine celebra formulă E=mc².

1899 – În celebra închisoare Sing Sing, Martha M. Place a devenit prima femeie executată pe scaunul electric.

1879 – A intrat în vigoare, în România,Convenţia poştală universală, încheiată la Paris, la 01.06.1878, de către Congresul poştal.

1862 – A venit pe lume George Topârceanu, poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

A început şcoala primară la Bucureşti (1893 – 1895) şi a continuat-o pe valea Topologului, la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii s-au stabilit o vreme. A revenit la Bucureşti, unde s-a înscris la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire, a intrat funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, s-a înscris la Facultatea de drept (1906), pe care a parasite-o pentru cea de litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare, primită cu răceală de colegul mituit cu o peniţă şi doi nasturi pentru a-i folosi de public.

A debutat încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul G. Top, la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar.

Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topârceanu a cunoscut şi colaborat cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu.

La Iaşi, a încercat să-şi termine studiile de filozofie, dar a fost mobilizat şi a participat la campania din Bulgaria, apoi la Primul Război Mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916).

Întors la Iaşi, a redactat împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu s-a reflectat şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu prietenul meu, poetul.

Volumele sale se bucurau de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care a obţinut, în 1926, Premiul Naţional de Poezie.

În anul 1934, a început, în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfântului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

1862 – A avut loc fuzionarea şcolilor militare de ofiţeri de la Iaşi şi Bucureşti, cu sediul nou la Bucureşti, în cadrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei sub Alexandru Ioan Cuza.

1848 – A avut loc la Paris, în locuința lui Nicolae Bălcescu, o întrunire a revoluţionarilor români (munteni și moldoveni), unde s-a hotărât începerea revoluţiei şi s-a redactat un program revoluţionar burghezo-democratic, în care se preconiza, printre altele, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire.

1821 – Tudor Vladimirescu a adresat o proclamaţie locuitorilor din Bucureşti şi o alta către cei din judeţe în care arăta că ridicarea sa a fost provocată de pierderea privilegiilor noastre şi jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri.

1820 – S-a născut Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei şi al Valahiei, domnitor al Principatelor Unite, persoana care a pus bazele naţionalităţii româneşti.

Născut la Bârlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote.

Alexandru a primit o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel.

În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar, în Muntenia, revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii.

Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că a fost transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, a fost ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859  şi în Muntenia pe 5 februarie 1859.

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante, apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.

Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.

Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859, în Moldova, şi la 24 ianuarie 1859, în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări.

Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi a întâmpinat rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective.

După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formată din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol, pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi.

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), au iniţiat importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.

Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza a format, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care a realizat secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi a dizolvat Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza a supus aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi a decretat (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu.

În timpul domniei lui Cuza, au fost concepute codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864).

1476 – Printr-o scrisoare adânc cordială și plină de elogii, Papa Sixt al IV-lea i-a lăudat vitejia lui Ștefan cel Mare, vitejie care „a adus atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și lăudat cu deosebire de toți în unire de simțiri”.