NINGE… de Fănuș Neagu

0 336

Mari bulgãri de tãcere platã se-ndeasã-n spaþiul nopþii, iar în vatra gândului ard buturugi de mãr și de mãslin. Dac-aș fi pictor, acum aș zugrãvi trandafiri pe coapsã de biserici. Fãrã zãpezi și fãrã trandafiri, Pãmântul e o casã cu conștiința încãrcatã.

Ninge în totalã lepãdare de sine. Orice om, când afarã ninge, își poate privi chipul într-o mușcãturã de mãr. Ninge peste Ideea albã a fugii în lume. Ninge peste toate înfrângerile. Pe care le și uit. Ninge, iar eu, privind, simt cum sufletul mi s-a ascuns în unicitatea mirãrii.

Ninge din lumi necunoscute.

Ninge din idealuri de nimeni atinse vreodatã.

Ninge din dorul de miracole.

Privesc. și zâmbetul îmi umblã singur prin teancuri de absențe.

Pe vântul iscusit în farmece trec fântâni cu cumpãnã. În fiecare gãleatã, un iepure sau o vulpe. Și o imensã, nepotolitã sete de depãrtãri.

Când ninge nu mai sunt bãtrân, sunt o simplã idee pe catapeteasma iernii.

Ninge. Și prin clocotul ninsorii vãd trecând iluzia. Neacceptarea. Imposibilul posibil, un pâlc de sitari de mare, mesteceni despletiþi, pogoane de grâu și maci roșii.

Un gând rãzleț îmi produce jubilații: corbii și pescãrușii își pãstreazã ouãle în ger.

Ninge hipnotic. Și deodatã, în descusãtura vântului, deslușesc izbucnirea apropiatã și desãvârșitã a viscolului de când mã știu, cavalcadele Întunericului alb mi-au furat mereu mințile.

În timp ce lucram m-am înțepat la un deget cu penița. Nu dau cu spirt. Cu bobul de sânge din aceastã ranã plãtesc prospețimea de Dumnezeu ce-mi limpezește fața în clipa când deschid canaturile ferestrei.

Ninge. Din partea intangibilã a Timpului spre strãfun-

reastrã, am vãzut cã ninge. Imediat mi-a încolþit în minte cunoscutul vers al lui Alecsandri: „ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iarã”. Sunt fericit sã stau la geam și sã mã uit în inima ninsorii. Fereastra la care ninge este aurul visului.

Ninge tulburãtor, iar stejarul de la colþul grãdinii înfruntã mãreția iernii cu aceeași bucurie mândrã cu care salcâmul casei unde m-am nãscut înfrunta crivãțul. Iernile bogate-n zãpezi împodobesc arborii cu secretele mãririi. Trec pe toate ulițe caii albi ai orașului București. Ropot glorios însoțindu-se cu vântul care se rotește nãuc peste fruntea Casei Doina – poate cea mai inspiratã plãsmuire a lui Ion Mincu.

Deasupra pridvoarelor, aproape de streașinã, nume de podgorii celebre din þinutul Vrancei. Faraoanele, Vârteșcoiu, Tâmboiești, Dragosloveni. În dezlãnțuirile septentrionului, în țicnelile și triumfurile lui, aud șuierul tãlpicelor de sanie, urlete de lup, cãprioare gonind, fantasme ce mi-au umplut copilãria.

Ninge și bate vântul și totuși e o liniște nețãrmuritã.

Leave A Reply

Your email address will not be published.