2000 – Într-un act istoric fără precedent, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru păcatele comise de Biserica Catolică de-a lungul existenţei sale milenare.
1999 – Polonia, Republica Cehă şi Ungaria au devenit oficial membre ale NATO.
1973 – S-a înfiinţat, la Bucureşti, Radio România Tineret, primul canal public de tineret din Europa.
1947 – Preşedintele Harry Truman a lansat „Doctrina Truman” (sprijinirea de către SUA a naţiunilor care se opuneau comunismului).
1940 – S-a stins din viaţă George Călinescu (Gheorghe Vișan), critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga ș.a.). A publicat, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.
A scris romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu, din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
Intelectual cu idei de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea, a publicat, în Revista Fundațiilor Regale, ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947, la noua ideologie, surâzându-I avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni.
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.
În anul 1953, i-a apărut romanul Bietul Ioanide, iar începând cu 1956, a reintrat în viața literarã printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului), ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.
1940 – În urma Războiului sovieto-finlandez (Războiului de iarnă) a fost semnat Tratatul de pace de la Moscova, din 12 martie 1940.
Conform tratatului, Finlanda a fost obligată să cedeze o parte din Karelia şi al doilea oraş ca mărime al ţării, Viipuri, o bună parte a teritoriului cel mai bine industrializat al ţării, ca şi zone pe care încă le mai controla armata finlandeză, în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei antebelice. Aproximativ 422.000 de karelieni, 12% din populaţia Finlandei, şi-au pierdut căminele. Armata şi civilii din zonă au fost evacuaţi în grabă în conformitate cu termenii acordului şi doar câţiva civili au ales să devină cetăţeni sovietici.
Finlanda a fost nevoită să cedeze o parte a raionului Salla, Peninsula Kalastajansaarento din Marea Barenţ şi patru insule din Golful Finic. Peninsula Hanko a fost concesionată pentru 30 de ani Uniunii Sovietice pentru construirea unei baze militare. Ruşii au returnat oraşul Petsamo cucerit în timpul războiului.
Privit în ansamblu, condiţiile tratatului de pace au fost dure pentru finlandezi. Ruşii căpătaseră oraşul Vîborg în plus faţa de cererile lor de dinaintea războiului.
Războiul de iarnă (cunoscut şi ca Războiul sovieto-finlandez sau Războiul ruso-finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda pe 30 noiembrie 1939, la trei luni după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Drept consecinţă, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Naţiunilor pe 14 decembrie. Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se aşteptase să cucerească întreaga ţară până la sfârşitul anului, dar rezistenţa finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îşi depăşeau inamicii în proporţie de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când ţara a fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10% din teritoriul naţional şi cam 20% din capacităţile sale industriale.
Rezultatele războiului au fost amestecate. Deşi până în cele din urmă forţele sovietice au reuşit să străpungă apărarea finlandeză, nici finlandezii, nici sovieticii nu au terminat războiul fără a fi puternic afectaţi. Pierderile sovietice au fost extrem de mari, iar statutul internaţional al ţării a avut de suferit. Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roşii a fost pusă sub semnul întrebării, un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler de atacare a Uniunii Sovietice. Forţele sovietice nu şi-au îndeplinit obiectivele iniţiale (cucerirea Finlandei), reuşind numai să ocupe teritorii în zona lacului Ladoga.
Suveranitatea Finlandei a fost salvată şi, în plus, ţara a câştigat un uriaş capital de simpatie internaţională.
Tratatul de pace din a oprit preparativele franco-britanice de trimitere de ajutoare Finlandei prin nordul Scandinaviei (Campania aliată din Norvegia) şi a stânjenit accesul Germaniei Naziste la rezervele de minereu de fier suedez. Invaziile germane ale Danemarcei şi Norvegiei din 9 aprilie 1940 (Operaţiunea Weserübung) au abătut atenţia mondială către luptele pentru controlul Norvegiei.
Războiul de iarnă a fost un dezastru militar pentru Uniunea Sovietică. După încheierea războiului cu Finlanda, Kremlinul a iniţiat un proces de reinstalare a ofiţerilor de carieră în funcţiile militare de conducere şi a trecut la modenizarea forţelor armate, hotărâri inevitabile care ar fi permis sovieticilor să reziste unui atac german.
De-a lungul istoriei sale, Finlanda a făcut parte multă vreme din Regatul Suedez, după care a fost cucerită de Imperiul Rus în 1808. Finlanda a fost transformată într-un stat-tampon autonom care ar fi trebuit să apare capitala rusă Sankt Peterburg. După revoluţia care i-a adus pe bolşevici la putere în Rusia, Marele Ducat al Finlandei şi-a proclamat independenţa pe 6 decembrie 1917.
Între Germania şi Finlanda s-au născut legături puternice când Imperiul German a susţinut mişcarea clandestină de independenţă din timpul Primului Război Mondial. În războiul civil care a urmat, trupele Finnish Jäger antrenate de germani şi trupele regulate germane au jucat un rol de primă importanţă. Doar înfrângerea Germaniei a împiedicat proclamarea unei monarhii dependente de Germania, în frunte cu regele Friedrich Karl von Hessen.
Relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda au fost tensionate, din cauza politicii de rusificare din timpul Imperiului Rus şi a urmărilor rebeliunii socialiste finlandeze eşuate, care au contribuit la neîncredera reciprocă. Stalin s-a temut că al treilea Reich va ataca URSS-ul până în cele din urmă din Finlanda, care era o excelentă bază de atac, în condiţiile în care graniţa sovieto-finlandeză era la doar 32 km depărtate de Leningrad. În 1932, Uniunea Sovietică a semnat un pact de neagresiune cu Finlanda. Pactul a fost prelungit pentru încă 10 ani în 1934.
În aprilie 1938, Uniunea Sovietică a început negocieri diplomatice cu Finlanda în încercarea de a îmbunătăţi apărarea mutuală împotriva Germaniei. Principala preocupare a sovieticilor era aceea că Germania avea să folosească Finlanda pe post de cap de pod pentru a ataca Leningradul şi de aceea au cerut guvernului finlandez să accepte cedarea unei zone care să asigure o apărare mai eficientă a oraşului-leagăn al revoluţiei bolşevice. Cea mai mare parte a anului a trecut cu discuţii sterile. În acelaşi timp, situaţia politică din Europa s-a înrăutăţit.
Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat, pe 23 august 1939, Pactul Molotov-Ribbentrop. Pactul de neagresiune sovieto-german conţinea şi clauze secrete prin care ţările Europei Răsăritene erau împărţite între cei doi semnatari. S-a căzut de acord ca Finlanda să devină parte a sferei de influenţă sovietice. Invazia Germană a Poloniei de pe 1 septembrie 1939 a fost urmată de atacul sovietic din răsărit. În numai câteva săptămâni, Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei şi a fost împărţită între Germania şi URSS.
În toamna anului 1939, după atacul german din Polonia, Uniunea Sovietică a cerut în mod imperativ Finlandei să fie de acord cu cedarea unei fâşii de teritoriu de 25 km lăţime. Guvernului finlandez i s-a mai cerut să concesioneze Peninsula Hanko URSS-ului în vederea construirii unei baze navale. În schimb, Uniunea Sovietică se oferea să cedeze o zonă în Karelia, de două ori mai mare, dar mai slab dezvoltată.
Guvernul finlandez a refuzat să accepte cererile sovietice. Pe 26 noiembrie, sovieticii au înscenat un incident în timpul căruia artileria sovietică a bombardat o regiune din zona satului de frontieră Mainila, după care au dat vina pe finlandezi. Sovieticii au pretins că artileria finlandeză a bombardat în mod deliberat teritoriul satului de frontieră, ucigând militari şi civili. Uniunea Sovietică a pretins ca finlandezii să-şi ceară scuze şi să-şi mute forţele armate 20-25 km depărtare de frontieră. Guvernul Finlandei a tăgăduit orice responsabilitate pentru incident şi a refuzat să retragă armata din zonă. Refuzul acesta a fost folosit de Uniunea Sovietică ca să nu mai respecte tratatul de neagresiune. Pe 30 noiembrie, 23 de divizii ale Armatei Roşii, în total 450.000 de mii de oameni, au atacat atingând în scurtă vreme linia Mannerheim.
La început, Finlanda avea mobilizaţi numai 180.000 de oameni, dar aceşti soldaţi s-au dovedit nişte adversari redutabili, care au folosit în mod înţelept tacticile de guerilă, deplasând rapid schiori înarmaţi îmbrăcaţi în costume albe de camuflaj. În timpul acestui război a fost folosită un anumit tip de bombă incendiară artizanală inventată în timpul războiului civil din Spania, care şi-a câştigat supranumele de cocteil Molotov. Condiţiile iernii 1939 – 1940 au fost aspre. Temperaturile de -40° nu erau neobişnuite pentru acele zone, dar finlandezii au fost capabili să folosească condiţiile meteorologice în favoarea lor.
În plus, spre uriaşa surpriză a conducerii sovietice, dar în special a celei finlandeze, s-a dovedit că majoritatea socialiştilor finlandezi nu au sprijinit invazia sovietică, luptând în schimb cot la cot alături de conaţionalii lor împotriva a ce au considerat a fi inamicul comun. Mulţi comunişti finlandezi se mutaseră în Uniunea Sovietică în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea să participe la construirea socialismului. Cei mai mulţi dintre ei sfârşiseră ca victime ale marilor epurări staliniste, ceea ce a dus la o deziluzie totală şi chiar la duşmănie făţişă împotriva Moscovei printre socialiştii din Finlanda. Alt factor a fost stadiul înalt de dezvoltare al societăţii şi sistemului judiciar finlandez, care au făcut ca prăpastia dintre diferitele clase sociale să se micşoreze.
Ca rezultat combinat al aroganţei şi incompetenţei, sovieticii au pierdut şansa să câştige superioritatea numerică decisivă la începutul războiului. Finlandezii au masat 130.000 de oameni şi 500 de tunuri în Istmul Karelia, principalul teatru de război, iar sovieticii au atacat cu numai 200.000 de oameni şi 900 de tunuri, iar în preajma frontului au fost masate şi 1.000 de tancuri, dar ele au fost folosite necorespunzător şi unităţile de tancuri au înregistrat pierderi mari în luptă.
Criza de echipament militar al finlandezilor nu a influenţat în mod hotărâtor desfăşurarea războiului. La începutul luptelor, doar acei soldaţi care avuseseră parte de instrucţia de bază aveau uniforme şi arme. Restul a trebuit să se descurce de unii singuri, folosindu-şi propriile haine pe care ataşau însemne militare confecţionate în grabă în familie. Acest tip de uniforme au fost poreclit modelul Cajander, după numele primului-ministru Aimo Cajander. Finlandezii au depăşit handicapul proastei aprovizionări prin folosirea pe scară largă a echipamentului, armelor şi muniţiilor capturate de la inamici. Din fericire pentru ei, armata nu schimbase calibrul armamentului din dotare după cucerirea independenţei, în felul acesta putând fi folosită muniţia rusească fără niciun fel de problemă. Trimiterea unor soldaţi sovietici slab pregăţiţi şi prost conduşi împotriva finlandezilor le-a permis acestora din urmă să captureze mari cantităţi de echipament de război, arme şi muniţii.
Opinia publică mondială a sprijinit cauza finlandeză. Al Doilea Război Mondial nu se desfăşura în mod violent, fiind în faza cunoscută ca războiul ciudat. În acea perioadă, războiul de iarnă era singurul conflict adevărat în afara celui din Polonia şi de aceea era în atenţia opiniei publice mondiale. Agresiunea sovietică a fost considerată în general ca nejustificată. Diferite organizaţii străine au trimis ajutoare materiale, aşa cum erau ajutoarele medicale. Emigranţii finlandezi din Statele Unite ale Americii şi Canada s-au reîntors în ţară şi mulţi voluntari au venit în Finlanda pentru a se înrola în armata ţării. Voluntari au sosit din Danemarca (1.010), Norvegia (895), Norvegia (372), finlandezi expatriaţi din Ingria suedeză (346) şi 210 voluntari din alte ţări. Suedia, care se declarase naţiune nebeligerantă în loc de ţară neutră, a contribuit cu furnituri miltare, bani, credite, ajutoare umanitare şi aproximativ 8.700 de voluntari la lupta finlandezilor împotriva agresorului sovietic.
Corpul Suedez Voluntar, cu un efectiv de 8.402 de oameni în Finlanda, a început lupta prin înlocuirea a cinci batalioane finlandeze la Märkäjärvi, la mijlocul lunii februarie. Împreună cu cele trei batalioane finlandeze rămase pe poziţii, corpurile suedeze au făcut faţă la două divizii sovietice şi au fost gata de atac în martie, dar au fost împiedicaţi să intre în luptă de semnarea păcii.
Voluntarii suedezi au rămas o sursă de dezacord între suedezi şi finlandezi. Dezbaterile din Finlanda în anii imediat de dinaintea izbucnirii războiului dăduseră finlandezilor de rând speranţe pentru un ajutor mai consistent din partea Suedia, aşa cum ar fi fost participarea la război a unor contingente mari ale armatei regulate, ce ar fi avut un impact mai puternic asupra desfăşurării războiului sau i-ar fi făcut pe sovietici să nu mai atace.
Într-o lună, conducerea sovietică a început să ia în consideraţie încetarea operaţiunilor şi guvernului finlandez i-au fost făcute propuneri prin intermediul unor emisari de pace (cu mijlocirea suedeză), prima oară pe 29 ianuarie. Până atunci, Finlanda a luptat practic pentru existenţa sa. Când la Paris şi Londra au ajuns zvonuri credibile despre aceste tatonări de pace, dorinţa pentru un ajutor militar s-a schimbat în mod dramatic. Acum Finlanda lupta pentru a pierde cât mai puţin teritoriu care se învecina cu regiunea Leningradului. Pentru a păstra opinia publică de partea finlandezilor, niciuna dintre aceste informaţii nu au fost publicate – nici în Finlanda, nici în străinătate. Lupta finlandezilor a rămas până la sfârşit o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Ajutorul franco-britanic era acordat cu condiţia asigurării liberei treceri prin ţările neutre Norvegia şi Suedia, ceea ce le-ar fi permis să avite drumul spre Petsamo. Motivul ascuns era ocuparea regiunilor în care se aflau minele suedeze de fier de la Kiruna şi Malmberget.
În februarie 1940, Aliaţii s-au oferit să acorde un ajutor. Planul lor, aprobat pe 5 februarie de Înaltul Comandament Aliat, prevedea debarcarea a 100.000 de militari britanici şi 35.000 de militari francezi în portul norvegian Narvik şi sprijinirea Finlandei, după traversarea Suediei şi asigurarea securităţii rutelor de aprovizionare de-a lungul acestui drum. S-a căzut de acord să se pună planul în aplicare pe 20 martie, cu condiţia ca finlandezii să ceară ajutor. Pe 2 martie, au fost cerute în mod oficial drepturi de tranzitare a trupelor şi materialelor militare din partea guvernelor Norvegiei şi Suediei. Se spera ca prin această să fie aduse în cele din urmă aceste două ţări nordice neutre de partea Aliaţilor, prin întărirea poziţiei lor în faţa Germaniei, deşi Hitler declarase încă din decembrie că prezenţa trupelor străine pe pământ suedez avea să provoace invazia imediată a trupelor germane. Aceasta ar fi însemnat practic că naziştii ar fi ocupat partea sudică puternic populată a Suediei, în timp ce Franţa şi Anglia s-ar fi luptat pentru îndepărtatele ţinuturi nordice.
Totuşi, doar o mică parte a trupelor urma să fie destinată ajutorării Finlandei. Propunerile de a intra în Finlanda prin portul liber de gheţuri tot timpul anului Petsamo au fost respinse. Existau suspiciuni că obiectivele principale ale operaţiunii ar fi fost ocuparea portului norvegian Narvik şi vasta regiunea muntoasă a minelor de fier din nordul Suediei. Din aceste mine, al treilea Reich primea o mare parte a minereului de fier de o importanţă vitală pentru producţia sa de război. Dacă trupele britanice ar fi încercat să oprească exportul suedez de mineru de fier către Germania, regiunea ar fi putut să devină teatru de război pentru armatele Aliaţilor şi ale Germaniei Naziste. Drept consecinţă, Norvegia şi Suedia au refuzat să acorde dreptul de tranzit. Doar după război a ieşit la iveală că ordinele date comandanţilor expediţiei aliate impuneau evitarea angajării în conflicte armate cu trupele sovietice.
Planul iniţial franco-britanic spera să acupe toată regiunea aflată la nordul aliniamentelor Stockholm–Göteborg sau Stockholm–Oslo. Aceasta era ceea ce numeau britanicii linia lacurilor, care urmărea malurile lacurilor Mälaren, Hjälmaren şi Vänern, o zonă cu o bună apărare naturală, aflată la 1.700–1.900 km sud de Narvik. Frontiera astfel formată (linia lacurilor) nu avea de partea aliată numai cele mai mari două oraşe suedeze, dar ar fi făcut ca zonele cele mai dens populate să fie ori în zona ocupată de nazişti, ori ar fi fost transformată în zonă de război. Mai târziu, planurile au fost mai puţin ambiţioase, limitându-se la jumătatea nordică a Suediei şi la zona apropiată de coastă a Norvegiei.
Guvernul suedez, avându-l ca prim-ministru pe Per Albin Hansson, a respins cererea franco-britanică de trecere a trupelor pe teritoriul ţării. Deşi Suedia nu s-a declarat neutră în războiul de iarnă, era ţară neutră în războiul care implica Franţa, Marea Britanie şi Germania Nazistă. Dându-le drept de tranzit trupelor franco-britanice, guvernul suedez a considerat că ar fi încălcat legile internaţionale ale neutralităţii.
Cabinetul suedez a decis să respingă cererile finlandeze pentru desfăşurarea de trupe regulate suedeze pe teritoriul Finlandei şi, de asemenea, a făcut cunoscut faptul că sprijinul în arme şi muniţii numai puteafi acordat multă vreme. Din punct de vedere diplomatic, Finlanda era prinsă între speranţele aliate pentru un război de durată şi între temerile scandinavilor de răspândirea a războiului şi în ţările învecinate sau de formarea unui val de refugiaţi finlandezi, dacă ţara ar fi fost înfrântă în război.
În timp ce germanii şi suedezii făceau presiuni asupra finlandezilor să accepte pacea în orice condiţii, francezii şi britanicii aveau obiective diametral opuse. Pentru început, franco-britanicii promiseseră că vor trimite 20.000 de oameni care să ajungă în ţară până la sfârşitul lunii februarie, cu toate că exista condiţia implicită ca în drumul lor spre Finlanda să ocupe nordul Scandinaviei.
Când Franţa şi Marea Britanie şi-au dat seama că finlandezii iau în serios opţiunea tratativelor de pace, şi-au reînnoit oferta de ajutor: 50.000 de oameni aveau să fie trimişi dacă Finlanda cerea ajutorul până la 12 martie. Doar 6.000 aveau să fie destinaţi expres pentru Finlanda. Restul trebuia să asigure siguranţa porturilor, drumurilor şi zăcămintelor de fier de pe calea de acces.
În ciuda efectivelor reduse care ar fi ajuns în Finlanda, informaţii despre aceste planuri au ajuns în Uniunea Sovietică şi au contribuit în mod decisiv la hotărârea ruşilor de a semna un armistiţiu care să pună capăt războiului. S-a spus că fără ameninţarea intervenţiei aliate, nimic nu ar fi oprit până în cele din urmă URSS-ul să cucerească întreaga Finlandă prin trimiterea de noi trupe în zonă din rezerveleare păreau nesfârşite.
Până la sfârşitul iernii a devenit clar că trupele sovietice erau epuizate. Germanii îi sfătuiau pe finlandezi în acest timp să negocieze cu sovieticii. Pierderile ruşilor erau foarte mari, iar situaţia era o sursă de stinghereală pe planul statutului internaţional. Odată cu venirea primăverii, trupele sovietice riscau să se împotmolească în mlaştinile pădurilor. Termenii unui proiect de înţelegeere au fost prezentaţi finlandezilor pe 12 februarie. Nu doar germanii, dar şi suedezii erau nerăbdători să vadă războiul încheindu-se, datorită temerilor de prăbuşire a frontului finlandez. Cum guvernul finlandez ezita să accepte condiţiile grele sovietice, regele Suediei Gustaf al V-lea a făcut o declaraţie publică, prin care refuza cererea finlandeză pentru ajutor al trupelor regulate suedeze.
Până la sfârşitul lui februarie, finlandezii îşi epuizaseră stocurile de muniţie. În acelaşi timp, Uniunea Sovietică a reuşit să străpungă aliniamentul până atunci inpenetrabil al liniei Mannerheim. Pe 29 februarie, guvernul finlandez a fost de acord să înceapă negocierile. Până pe 5 martie, Armata Roşie depăşise cu 10–15 kilometri linia Mannerheim şi intrase în suburbiile oraşului Viipuri. Guvernul finlandez a propus un armistiţiu în aceiaşi zi, dar guvernul sovietic a preferat să menţină presiunea şi a declinat propunerea chiar a doua zi. Luptele au continuat până în ziua când a fost semnat tratatul de pace.
Spionajul sovietic şi-a informat conducerea despre planurile Aliaţilor de a interveni în conflict, dar nu şi despre detaliile lipsei de pregătire pentru o astfel de acţiune. De accea, sovieticii s-au simţit presaţi să caute o încheiere rapidă a războiului înainte ca Aliaţii să intervină şi să declare răboi împotriva URSS-ului.
După război, conducerea locală kareliană, parohiile şi organizaţiile provinciale au înfiinţat Karjalan Liitto, pentru a apăra drepturile şi interesele evacuaţilor din Karelia şi pentru a găsi o soluţie pentru reîntoarcerea lor pe pământurile strămoşeşti. În timpul războiului rece, preşedintele Urho Kekkonen a încercat în mai multe rânduri să obţină retrocedarea teritoriilor prin negocieri cu sovieticii, dar fără sorţi de izbândă. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, disputele teritoriale s-au reînnoit. Anumite grupuri restrânse din Finlada au început să pretindă retrocedarea paşnică a teritoriilor cedate.
1933 – Un grup de militanţi de stânga s-a desprins din Partidul Social-Democrat şi s-a constituit în Partidul Socialist din România.
Conducerea noului partid i-a revenit lui Constantin Popovici.
1930 – Mahatma Ghandi a condus un marş de protest împotriva monopolului britanic asupra comerţului cu sare.
1925 – A murit Sun Yi–xian (Sun Yat–Sen), democrat revoluţionar şi om de stat. Fondator şi prim preşedinte al Republicii China între anii 1911 şi 1912, Sun Yat–Sen a promovat o politică de unitate şi democratizare a acestei ţări pe calea revoluţiei naţionaliste, a iniţiat reforme sociale şi economice care aveau în vedere modernizarea societăţii chineze. Doctrina sa, sunyatsenismul, a stat la originea celor două căi pe care s–a dezvoltat ulterior societatea chineză divizată, a Republicii Populare Chineze şi a statului–insulă Taiwan.
1913 – Canberra a devenit capitala Australiei.
1894 – Au fost puse în vânzare primele sticle de Coca-Cola. De la sucul servit în pahar, s-a ajuns la îmbutelierea băuturii care şi-a dobândit în acest fel faima.
În 1899, doi tineri avocaţi din Chattanooga, Tennessee, s-au gândit că pot crea o afacere în jurul Coca-Cola, astfel încât au încheiat un contract cu Griggs Candler, care la acea vreme deţinea dreptul de producţie şi vânzare a acestei băuturi.
Cei doi, Benjamin F. Thomas si Joseph B. Whitehead, au obţinut astfel exclusivitatea pentru a comercializa Coca-Cola pe întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii, pentru suma de un dolar. Afacerii i s-a mai alăturat un al treilea avocat, John T. Lupton.
1876 – Mustafa Kemal Atatürk, a devenit primul președinte al Republicii Turcia
Mustafa Kemal Ataturk, născut Mustafa Kemal (1881, Salonika, azi Salonic, Grecia – 10.11.1938, Istanbul, Turcia). Soldat, om de stat şi reformator, întemeietorul şi primul preşedinte (1923-1938) al Republicii Turcia. A modernizat sistemul juridic şi educaţional al ţării şi a încurajat un stil de viaţă occidental, prin adoptarea alfabetului latin şi a sistemului onomastic european.
Una din marile figuri ale sec. XX, Ataturk („Părintele turcilor”) i-a salvat pe turcii supravieţuitori ai Imperiului Otoman învins la sfârşitul Primului Război Mondial. El şi-a încurajat poporul să lupte împotriva forţelor invadatoare greceşti care voiau să impună turcilor sleiţi de război ordinea Aliaţilor şi a respins agresiunea trupelor britanice, franceze şi italiene. În urma acestor eforturi, a făcut din Turcia o republică modernă pentru care este şi astăzi venerat de poporul turc. A reuşit să redea conaţionalilor săi mândria de a fi turci, împletită cu un nou sens al împlinirii naţionale în contextul lumii modeme. În următoarele două decenii, Atatürk a creat un stat modern care avea să continue să se transforme şi sub conducerea succesorilor săi într-o democraţie viabilă.
Încurajată de eliberarea Anatoliei de grosul forţelor aliate, MAN, dominată de Mustafa Kemal, a adoptat la 1 noiembrie 1922 actul de abolire a sultanatului, urmat în 17 noiembrie de plecarea în exil a sultanului Mehmet VI. Aliaţii au invitat apoi guvernul de la Ankara la discuţii care s-au concretizat în semnarea Tratatului de la Lausanne la 24 iulie 1923. Acest tratat stabilea frontiera europeană a Turciei la râul Maritsa în estul Traciei.
Republica Turcă
Mustafa Kemal a început un amplu proces de reformă a ţării, ţelul său fiind s-o aducă în sec. XX. Instrumentul principal era Partidul Popular Republican, constituit pe 9 august 1923, care înlocuia asociaţiile de apărare a drepturilor. Programul său era încorporat în cele „Şase direcţii” ale partidului: republicanism, naţionalism, populism, etatism (proiectul de industralizare a Turciei controlat în întregime de stat avea ca obiectiv să acopere toate nevoile interne la nivelul sec. XX), secularism şi revoluţie. Principiul conducător era instituirea unei stări revoluţionare permanente, de natură să menţină ritmul schimbărilor în stat şi în societate.
Califatul a fost abolit la 3 martie 1924; şcolile religioase au fost desfiinţate tot atunci. Abolirea curţilor religioase de judecată a urmat pe 8 aprilie. În 1925, purtarea fesului a fost interzisă – de atunci înainte, turcii au purtat îmbrăcăminte de tip occidental. Mustafa Kemal a făcut un tur al Anatoliei ţinând discursuri, turneu în timpul căruia a purtat o pălărie de modă europeană, dând astfel un exemplu poporului turc. În Istanbul şi pretutindeni, frăţiile religioase, fortăreţe ale conservatorismului, au fost scoase în afara legii. Emanciparea femeilor a fost încurajată prin căsătoria lui Mustafa Kemal în 1923 cu o femeie educată în Occident, Latife Hanim (de care a divorţat doi ani mai târziu) şi a fost impulsionată de o nouă legislaţie liberală. În decembrie 1934, femeilor li s-a dat dreptul de a alege şi de a fi alese în Parlament. Aproape peste noapte, întregul sistem juridic islamic a fost înlăturat. Din februarie până în iunie 1926, au fost adoptate codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german. Drept urmare, emanciparea femeilor a fost întărită prin abolirea poligamiei, căsătoria a devenit contract civil şi divorţul a fost recunoscut ca acţiune civilă.
O reformă de proporţii revoluţionare a fost înlocuirea scrierii arabe (pe care limba turcă otomană o folosise de secole) cu alfabetul latin. Acest lucru a avut loc oficial în noiembrie 1928, aşezând Turcia pe drumul spre obţinerea unuia din cele mai mari procente ale alfabetizării din Orientul Mijlociu. Mustafa Kemal a mers prin sate şi cu creta pe tabla neagră i-a învăţat alfabetul latin pe turci şi le-a explicat cum trebuie pronunţate literele. Educaţia a avut de profitat de pe urma acestei reforme, căci tineretul din Turcia, rupt de trecutul dominat de religie, a fost încurajat să folosească noile oportunităţi educaţionale care le dădeau acces la tradiţiile umaniste şi ştiinţifice ale Occidentului.
Un alt pas important a fost adoptarea numelor de familie, stabilită prin decret al MAN în 1934. Adunarea i-a dat lui Mustafa Kemal numele Ataturk („Părintele turcilor”).
1863 – A fost înfiinţată prima agenţie diplomatică a României, cea de la Belgrad. Agenţia a avut un caracter oficial recunoscut atât de statul de reşedinţă, cât şi de celelalte puteri care aveau reprezentanţi la Belgrad.
1848 – Simion Bărnuţiu a lansat o proclamaţie prin care cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune politică şi desfiinţarea iobăgiei.
1838 – Din iniţiativa şi sub conducerea lui George Bariţiu, a apărut, la Braşov, Gazeta de Transilvania, primul ziar politic şi informativ al românilor din Transilvania.
Ziarul şi-a încetat activitatea în 1946, din cauza presiunilor comuniste.
1835 – Împăratul rus a aprobat decizia Consiliului de Miniştri care nu-i mai obliga pe evrei să se stabilească în oraşele Basarabiei ţariste.
1832 – S-a născut Charles Boycott, proprietar irlandez împotriva căruia ţăranii de pe moşia sa au organizat, pentru prima dată în istorie, o formă de protest numită de atunci boicot (sistare organizată, totală sau parţială, a relaţiilor cu o persoană sau organizaţie, în semn de protest faţă de anumite acţiuni ale sale).
1821– În cadrul răscoalei lui Tudor Vladimirescu din Valahia, au fost executaţi căpitanii Iova şi Ienciu, care prădaseră nişte boieri la Beneşti.
Execuţia s-a făcut din ordinul lui Tudor Vladimirescu.
1507 – A murit Cesare Borgia, fiul Papei Alexandru al VI-lea, a cărui viaţă l-a inspirat pe Nicolo Machiavelii, care a scris „Il Principe” (Principele).
Cesare Borgia (1475-1507), fiul natural al cardinalului spaniol Rodrigo Borgia, devenit papa Alexandru al VI-lea, în 1492, a întruchipat împreună cu sora sa Lucrezia deriva şi cinismul unei familii papale din perioada Renaşterii, a cărei legendă neagră a intrat în istorie.
Cesare a fost inițial îngrijit pentru o carieră în biserică. A fost numit episcop de Pamplona la vârsta de 15 ani şi cardinal la vârsta de 18 ani. Tatăl lui Cesare, Alexandru al VI-lea, și-a pus speranțele familiei Borgia în fratele lui Cesare, Giovanni, care a fost numit căpitan-general al forțelor papale. Giovanni a fost asasinat în 1497, în circumstanțe misterioase: unele surse sugerând cum că Cesare ar fi fost ucigașul, deoarece dispariția lui Giovanni i-ar fi deschis în final o lung așteptată carieră în armată. Cesare Borgia a fost acuzat de unii autori şi de incest cu sora sa Lucrezia.
Pe data de 17 august 1498, el a devenit prima persoană din istorie care a demisionat din funcția de cardinal. În aceeași zi, regele Franței, Ludovic al XII-lea, l-a numit pe ducele de Valentinois.
Deși a fost un general extrem de capabil, Cesare avea probleme în a-şi menţine domeniile de bunavoinţa papalităţii patronajul papal.
Cesare Borgia a fost capturat și întemnițat de către Gian Paolo Baglioni lângă Perugia. Toate pǎmânturile sale au fost achiziționate de Statul Papal.
